ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 746/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 31.05.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: 1. în temeiul dispozițiilor art. 539 - 541 din C. proc. pen., rap. la art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 5 parag. 5 din Convenția E.D.O., obligarea pârâtului la repararea pagubei produse prin privarea nelegală de libertate, prin raportare la cele 45 zile de detenție executate pe nedrept. Sub acest capăt de cerere, a solicitat acordarea sumelor de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale și de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; 2. în temeiul dispozițiilor art. 252 C. civ. rap. la art. 1349 C. civ., art. 1357 și art. 1381 C. civ., cu referire la dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) și art. 25 Constituția României coroborat cu art. 6 din CEDO și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenție, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului produs ca urmare a angrenării reclamantului într-o procedură judiciară penală (afectarea drepturilor la liberă circulație, la propria imagine și la judecarea cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil). Sub acest capăt de cerere, a solicitat acordarea sumelor de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale și de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; 3. în temeiul dispozițiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen., obligarea pârâtului la recunoașterea duratei privării de libertate ca vechime în muncă; 4. în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (3) C. civ., obligarea pârâtului la publicarea dispoziției de clasare și a hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză; 5. în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată și de procedură aferente soluționării prezentei cauze.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 180/06.03.2023 pronunțată de Tribunalul Bacău a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume:- 40.000 RON, cu titlu de daune morale produse prin privarea de libertate în cursul procesului penal;-2100 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând venituri din muncă de care reclamantul a fost lipsit pe perioada privării de libertate;- 80.000 RON, cu titlu de daune morale produse ca urmare a angrenării reclamantului în procedura judiciară penală;- 4400 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în cursul procesului penal. Totodată, a fost obligat pârâtul la efectuarea demersurilor necesare pentru recunoașterea duratei privării de libertate de 45 de zile ca vechime în muncă și la publicarea hotărârii. S-au respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4 205 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 443/19.06.2024, Curtea de Apel Bacău a respins apelul promovat împotriva hotărârii de primă instanță de către reclamantul A. și a admis apelurile formulate de către Statul Român prin MFP- AJFP Bacău și de către DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin MFP să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea obligației organelor de urmărire penală de a soluționa cauza într-un termen rezonabil, respingând toate celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 443/19.06.2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău. a)În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea memoriului de recurs, acesta a susținut că în cauză se ridică problema calificării prezentei acțiuni, respectiv dacă sunt aplicabile principiile de drept penal sau cele de drept civil. În opinia recurentului-pârât, deși sediul materiei se află în cuprinsul C. pr. penală, prezentei acțiuni îi sunt aplicabile atât normele de drept procedural cat și cele de drept substanțial civil prevăzute de C. civ. Mai mult, art. 19 alin. (5) C. proc. civ. penală prevede că și instanța penală judecă latura civilă a procesului penal potrivit legii civile. Raportat la caz, rezultă că este aplicabil principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 6 alin. (1) si 2 din C. civ. și că cele două decizii invocate de instanța de fond pentru acordarea daunelor sunt aplicabile doar cazurilor intervenite după intrarea lor in vigoare. Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 C. pr. penală potrivit căruia nelegalitatea măsurilor restrictive trebuie reținută în ordonanța de clasare, hotărâre judecătorească etc., în speță nefiind îndeplinită această condiție, hotărârea fiind nelegală. Cu privire la daunele materiale și morale potrivit cărora instanța de apel acordă daune morale de 15.000 RON pentru durata excesivă a procesului penal, privarea de libertate timp de 45 zile a reclamantului și aproape un an de control judiciar, reținând în mare parte motivele invocate de reclamant, de natură a-i influența decisiv viața, recurentul-pârât consideră că instanța nu răspunde apărărilor acestuia de la fondul cauzei, pe care le menține și în etapa procesuală a recursului, cu mențiunile suplimentare asupra faptului că din data de 05.09.2014, odată cu încetarea de drept a măsurii controlului judiciar, reclamantul nu a mai fost expus și solicitat în cadrul procedurilor de urmărire penală, iar din rechizitoriul din data de 30.09.2020 prin care s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce-l privește pe reclamant dovedește că urmărirea penală s-a desfășurat legal. În concluzie, statul, doar reprezentat în fața instanțelor de judecată de Ministerul Finanțelor, nu poate confirma sau infirma stări de fapt sau inacțiuni decât prin instituțiile și autoritățile cu competențe în acest sens, iar excepțiile ridicate de acestea trebuie analizate întrucât potrivit art. 2512 alin. (1) C. civ., curg în folosul tuturor pârâților din prezentul dosar. b)În ceea ce privește recursul formulat de către recurentul-reclamant, A., acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 și 8 C. proc. civ. -Pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia apelată a fost dată cu depășirea limitelor învestirii și acordarea a mai mult decât s-a solicitat în referire la pretenția de despăgubire pentru încălcarea dreptului la propria imagine. Astfel, întrucât instanța de apel a considerat că hotărârea primei instanțe nu a fost atacată cu apel pe acest aspect (pag. 26 parag. 3 din decizia apelată), procedural era să izoleze și să mențină acele efecte ale hotărârii tribunalului ce au fost subsumate respectivei încălcări, având în vedere că, prin neatacare, respectivul palier al soluției judiciare a intrat în puterea lucrului judecat (după cum se va explica și în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.). Or, admițând apelurile adverse inclusiv în această privință, au fost încălcate dispozițiile art. 477-478 C. proc. civ., vătămarea constând în aceea că, deși îi fuseseră acordate dezdăunări de către prima instanță, inclusiv sub aspectul încălcării dreptului la propria imagine, respectiva statuare a fost înlăturată în mod implicit, cu atât mai mult cu cât reclamantul, la pct. 2 al memoriul de apel, a formulat critici explicite sub aspectul încălcării acestui drept; -Subsumat aceluiași caz de casare, s-a criticat soluția instanței de apel de reținere a aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 201/2023. În etapa procesuală a apelului, pârâtul a invocat prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023, prevederi diferite față de cele cu care a fost învestită instanța, apărarea inițială a acestuia se referea la neincidența în cauză a că Deciziei CCR nr. 136/2021. În aceste condiții, survenirea pe parcursul procesului a unei dispoziții normative care să se constituie într-un impediment legislativ expres în calea pretenției inițiale a reclamantului, nu poate avea decât caracter de noutate față de apărările dezvoltate inițial în cauză, devenind necesar astfel să fie invocată/însușită în condițiile legii. Or, întrucât niciunul dintre apelanți nu a criticat hotărârea prin prisma acestui considerent, deși au avut suficiente ocazii să o facă, apreciază că respectiva chestiune nu putea fi analizată în cauză fără a se înfrânge astfel principiul disponibilității și limitele învestirii instanței de apel, aplicabilitatea dispozițiilor art. IV din Legea nr. 201/2023 fiind inaptă a constitui fond litigios al apelurilor deduse illo tempore judecății, instanța de apel în mod nelegal extinzându-și artificial limitele învestirii, contrar dispozițiilor art. 477 - 478 C. proc. civ. -Cu referire la aceeași soluție, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor privitoare la aplicarea în timp a legii procesuale, contrar dispozițiilor art. 24-25 C. proc. civ. În esența lor, dispozițiile art. IV din Legea nr. 201/2023 nu au natura juridică a unor norme de drept substanțial, motiv pentru care, nu pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice izvorâte din încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Ca atare, întrucât referă exclusiv norme cu caracter procesual, dispozițiile art. IV din Legea nr. 201/2023 sunt aplicabile exclusiv pentru raporturile juridice viitoare, născute după intrarea sa în vigoare, retroactivitatea acestora nefiind permisă. În opinia recurentului-reclamant, într-o corectă citire, dispozițiile art. IV din Legea nr. 201/2023 nu neagă dreptul la despăgubiri pentru persoanele private injust de libertate anterior intervenției instanței de contencios constituțional, ci doar orânduiesc procedura de urmat, pentru persoanele aflate în această ipoteză, ulterior publicării în M.Of. a respectivei jurisprudențe. Aceasta presupune că textul legal precitat nu este realmente aplicabil în prezenta cauză, pentru persoanele private injust de libertate anterior datei de 12.05.2021 rămânând aplicabil fondul normativ activ de dinaintea Legii 201/2023 (dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia CCR nr. 136/2021 și Decizia nr. 1/2023 a Î.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). De asemenea, în ipoteza în care respectivele norme vor fi apreciate a fi unele de drept material, urmează a trata infra inclusiv greșita interpretare și aplicare a acestora, subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - De asemenea, recurentul a criticat nesoluționarea unui "capăt al apelului" propriu, respectiv cel de la pct. 2 al memoriului prin care susține că formulase critici explicite sub aspectul încălcării dreptului la propria imagine, iar neanalizarea acestora echivalează unei derobări artificiale de sarcina rezolvării unuia din motivele de apel. -Tot circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat greșita soluționare a apelului procurorului de către instanța de apel, cu referire la faptul că procurorul nu a invocat chestiuni referitoare la apărarea ordinii juridice sau a intereselor generale ale societății, ci din contră, a acționat în mod manifest în favoarea uneia dintre părțile implicate în proces, conduită care este prohibită de standardele constituționale în materie, nejustificând un interes procesual legitim cu privire la diminuarea despăgubirilor acordate recurentului-reclamant. Ca atare, reclamantul a invocat inadmisibilitatea și lipsa de interes a procurorului în exercitarea apelului în forma respectivă, argumentând astfel că, temeiul de drept invocat în cuprinsul memoriului cu motivele de apel ale procurorului - art. 466 și urm. C. proc. civ. - este unul generic, suficient doar pentru a indica procedura declarării apelului, insuficient însă pentru a determina calitatea procesuală a procurorului de a formula apel în cauză. Astfel, potrivit art. 92 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. procurorul nu poate exercita apel în orice cauză a participat la judecata din primă instanță, ci exclusiv atunci când legea, printr-o normă distinctă, îi conferă o asemenea prerogativă și exclusiv pentru apărarea ordinii juridice. -Recurentul-reclamant a invocat și cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la nemotivarea respingerii atât a apărărilor acestuia, dar și în legătură cu respingerea solicitării de acordare a daunelor materiale și a cheltuielilor de judecată, instanța nefurnizând niciun raționament pentru care aceste daune nu pot fi acordate nici măcar în parte, în ciuda faptului că acțiunea i-a fost totuși admisă în parte. Astfel, în esență, instanța de apel a considerat că, anterior Deciziei CCR nr. 136/2021, dreptul invocat de către reclamant era inexistent, concluzionând astfel că "(...) pentru privarea de liberate... reclamantul nu are temei juridic, nici în dreptul național, nici în cel prevăzut de C.E.D.O., pentru a solicita daune", instanța de apel a apreciat că pretenția reclamantului la dezdăunare nu beneficiază de niciun fel de suport legal, raționament ce contravine însăși existenței instituțiilor consacrate în cuprinsul art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (5) și art. 539 - 541 din C. proc. pen., art. 1349 și urm. C. civ., decizia apelată neavând astfel o motivare corespunzătoare. -În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită casarea deciziei recurate și sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat a hotărârii tribunalului, având în vedere că, din moment ce nu s-a considerat învestită sub aspectul încălcării dreptului la imagine, procedural trebuia ca instanța de apel să izoleze și să mențină acele efecte ale hotărârii primei instanțe ce au fost subsumate respectivei încălcări, având în vedere că prin neatacare, respectivul palier al soluției judiciare a intrat în puterea lucrului judecat. -Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat o greșita rezolvare de către instanța de apel a petitului referitor la privarea sa de libertate. În acest sens, recurentul consideră că, în situația în care instanța de apel a avut în vedere, de fapt, în lipsa statuării prealabile asupra caracterului nelegal al detenției acestuia, respectivele aprecieri sunt rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept material (art. 6 alin. (1) și alin. (2) din C. civ.), dispozițiile art. IV din Legea nr. 201/2023 neopunându-se pretențiilor acestuia. Așadar, prin acceptarea tezei sugerată de către pârâtă, potrivit căreia efectele Deciziei CCR. nr. 136/2021 nu se produc cu privire o situație juridică născută anterior publicării sale în M. Of., dar care își produce în continuare efectele juridice, ar avea loc înfrângerea efectului direct și general obligatoriu al deciziei Curții și implicit, prevalența unei prescripții normative în fața unei norme de rang constituțional. În aceste condiții, întrucât dreptul la dezdăunare pretins de către recurentul-reclamant nu a fost vreodată analizat anterior, respectivul raport juridic nici nu putut fi vreodată consolidat, fapt ce conferă acestuia natura unei cauze pendinte, ce urmează a fi tranșată în lumina jurisprudenței constituționale ivite până la momentul rămânerii sale definitive. De asemenea, recurentul-reclamant invocă și Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece se află exact în ipoteza prevăzută de această decizie, prin intermediul căreia, dreptul la despăgubire solicitat de recurentul-reclamant a fost consolidat suplimentar, devenind cât se poate de clar faptul că, nu îi mai era necesară o statuare prealabilă asupra nelegalității detenției, fiind un drept câștigat cauzei, instanțele de judecată fiind ținute să determine exclusiv întinderea acestui drept și nu însăși existența sa. În ceea ce privește imposibilitatea obiectivă de a obține o soluție prealabilă asupra caracterului nelegal al privării de libertate si necesitatea existentei unui remediu efectiv, aplicabil inclusiv într-o astfel de ipoteză: legislația națională nu prevede instrumente juridice prin intermediul cărora să poată fi satisfăcut standardul stabilit prin decizia ÎCCJ- RIL nr. 15/2017. În cazul particular al recurentului-reclamant, după ce i-a fost comunicată soluția de clasare, cunoscând respectiva dezlegare obligatorie, s-a adresat tuturor organelor judiciare naționale cu potențiale competențe în materie (procuror, procuror ierarhic superior, judecător de cameră preliminară), în vederea obținerii unei determinări explicite a caracterului nelegal al măsurilor preventive cărora a fost supus, toate aceste demersuri judiciare fiind sortite eșecului. În ceea ce privește necesitatea aplicării uniforme a legii față de categorii de persoane aflate în situații obiective identice, recurentul arată că până la survenirea Legii 201/2023, jurisprudența ÎCCJ relevase deja faptul că "Soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind caracterul injust al reținerii, fără a fi necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive. ". -Tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a criticat și greșita rezolvare a petitului referitor la încălcarea dreptului la libera circulație. Recurentul arată că în aceea că dispozițiile art. 1349 C. civ. nu pot constitui temei juridic suficient pentru acordarea de daune în cazul măsurilor restrictive de drepturi. Plasarea acestuia într-o stare de libertate provizorie, sub control judiciar, a implicat restricționarea dreptului la liberă circulație și inhibarea prerogativei generice de auto-dispoziție, motiv pentru care, inconvenientele astfel generate dau naștere unui drept legitim la reparație, orice altă interpretare făcând ca aceste libertăți ale persoanei, consacrate în cuprinsul art. 25 din Constituție, să fie teoretice și iluzorii. Ca atare, pentru a satisface standardul din dispozițiile art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretarea corectă a instituției răspunderii civile delictuale trebuie să fie una incluzivă, astfel încât să permită reparația, iar nu exclusivă, astfel încât dreptul reparație să nu poată fi vreodată realizat. Față de toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bacău în vederea rejudecării apelului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant, A. a solicitat anularea recursului formulat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor - AFP Bacău, întrucât acesta nu conține veritabile critici de nelegalitate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind doar informal invocate de către acesta, drept urmare, recurentul-reclamant se află în imposibilitate de a răspunde criticilor cuprinse în cadrul memoriului de recurs formulat de recurentul-pârât. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Luând spre examinare recursurile formulate, Înalta Curte reține următoarele: a)Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău este lovit de nulitate pentru neîncadrare. Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate. În cauză, Înalta Curte constată din analiza memoriului de recurs că recurentul-pârât consideră, străin de problematica litigiului, că acesta ar ridica o problemă de calificare a acțiunii, în sensul de a determina dacă acesteia îi sunt aplicabile principiile de drept penal sau cele de drept civil, fiind făcută și o referire la cuprinsul art. 19 alin. (5) C. proc. pen. din care se înțelege că (și) instanța penală judecă latura civilă a procesului penal potrivit legii civile. Aceste susțineri nu au nicio legătură nici cu dezlegările instanței de apel, dar nici cu chestiunile litigioase supuse atenției în cauza de față care, în mod necontestat, are ca obiect soluționarea unei acțiuni civile în pretenții de sine stătătoare, pentru repararea prejudiciilor pretins suferite de cel supus anchetei penale, iar nicidecum a unei acțiuni civile ce ar fi constituit latura civilă a unui proces penal, pentru a se justifica în vreun fel invocarea aspectelor mai sus prezentate ale acestui recurs. În continuare, recursul cuprinde afirmații generice relative la incidența principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ., afirmându-se că aplicarea art. 539 C. proc. pen. trebuie să aibă în vedere forma legală care prevede ca nelegalitatea măsurilor restrictive de drepturi să fi fost anterior reținută în ordonanța de clasare, hotărâre judecătorească, etc., considerând că în speță nu este îndeplinită această condiție, și pe cale de consecință, că hotărârea recurată este nelegală. Nici aceste critici nu dovedesc respectarea exigenței motivării recursului în condițiile în care, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii recurate, prin soluția sa, curtea de apel nu a recunoscut vreun drept la dezdăunare în favoarea reclamantului pe tărâmul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ci dimpotrivă, ca efect al aplicării direct în apel a art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, a stabilit că reclamantul din cauza pendinte nu are temei juridic pentru a solicita acordarea de daune pentru privarea injustă de libertate. Prin urmare, în orice conținut s-ar prezenta, nicio critică de nelegalitate a hotărârii din apel nu ar putea fi adusă de recurentul-pârât în legătură cu pretențiile întemeiate de reclamant pe dispozițiile art. 539 din C. proc. civ., câtă vreme aceste pretenții au fost respinse și nu încuviințate în urma judecății realizată în controlul judiciar din etapa apelului. Tot în mod generic, recurentul-pârât critică faptul că instanța de apel nu a răspuns apărărilor sale, fără însă a menționa în mod expres și concret cu privire la ce apărări nu i s-ar fi răspuns de către instanță. În plus, invocă motive de netemeinicie a soluției recurate, făcând trimitere la actele și documentele dosarului, respectiv la încetarea de drept a măsurii controlului judiciar dispusă în cazul reclamantului din data de 09.09.2014 sau la rechizitoriul din data de 30.09.2020, elemente care au dus la stabilirea situației de fapt și care nu mai poate fi reevaluată și rediscutată în etapa procesuală a recursului, întrucât sunt aspecte care țin de fondul cauzei. Acest demers depășește limitele controlului judiciar posibil în recurs, care se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate, nu și a temeinicia acesteia, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Este de reamintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-pârât nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel care au fundamentat în mod real soluția adoptată, simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs ce abordează aspecte disparate, cele mai multe fără legătură cu cauza ori fără legătură cu soluția adoptată, nu pot fi considerate apte a declanșa un control în legalitate în privința acesteia, separat de observația că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esență, susținerile invocate drept motive de apel. Pentru aceste considerente, întrucât prin memoriul de recurs nu se identifică invocate aspecte de nelegalitate, devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei civile nr. 443 din 19 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. b)Recursul declarat de recurentul-reclamant A. Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul parțial fondat al acestora, în limitele și potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. - Sunt întemeiate criticile de recurs prin invocarea cărora recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea soluției instanței de apel adoptate în privința pretenției de dezdăunare pentru afectarea dreptului la propria imagine, ca o consecință a procesului penal al cărui subiect a fost acesta. Soluția în discuție a fost criticată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - pentru depășirea limitelor învestirii și acordarea a mai mult decât s-a solicitat, arătându-se că, deși instanța de apel s-a considerat neînvestită cu critici îndreptate împotriva soluției de primă instanță date acestei pretenții, în loc să izoleze și să conserve efectele decurgând din recunoașterea încălcării prin hotărârea de primă instanță, a suprimat implicit despăgubirea recunoscută de tribunal. De asemenea, aceeași soluție a fost criticată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.- pentru încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii de primă instanță (în limitele aceleiași soluții) întrucât, deși a reținut că soluția dată dreptului la despăgubiri pentru afectarea imaginii nu a fost atacată, instanța de apel nu a conservat efectele senținței tribunalului care soluționase pretenția, dar și pentru nesoluționarea "unui capăt al apelului subsemnatului", critică circumscrisă tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În legătură cu această pretenție, Înalta Curte reține că, potrivit evaluării de primă instanță, aspectele invocate de reclamant în legătură cu "pătarea imaginii publice" - încătușarea și luarea în custodie care au avut loc în public, în prezența unora dintre vecini, efectuarea percheziției la primele ore ale dimineții la domiciliul legal - nu justifică în mod necesar dreptul la dezdăunare întrucât simpla angrenare a reclamantului, ca a oricărei alte persoane, într-o astfel de procedură nu poate fi apreciată de plano ca fiind generatoare de vătămări nejustificate în privința celui față de care se desfășoară cercetările, câtă vreme sunt respectate dispozițiile legale care reglementează desfășurarea urmăririi penale, drepturile persoanelor vizate, termenele de derulare a procedurii. Subliniind că nu s-a dovedit încălcarea normelor de procedură, s-a reținut că reclamantul nu poate pretinde daune pentru aspectele analizate. Cu toate acestea, "ca și consecință de ordin moral a faptului că reclamantul a făcut subiectul unei urmăriri penale, afectarea imaginii sale, a onoarei, dar și a demnității, prin postura în care a fost pus timp de șapte ani, aceea de a aduce explicații, scuze, de a suporta rușinea la locul de muncă și în societate, dar și incertitudinea, chiar și revolta față de ceea ce i se întâmplă", tribunalul a stabilit în favoarea acestuia o despăgubire globală în sumă de 80 000 RON pentru consecințele de ordin psihic, social, profesional și familial pe care angrenarea în procesul penal le-a produs asupra sa. În etapa apelului, deși curtea de apel a declarat că hotărârea primei instanțe nu va fi analizată în limita soluției de acordare a daunelor morale pentru afectarea dreptului reclamantului la imagine, întrucât nu a făcut obiectul niciunuia din apelurile exercitate, totuși a rezultat că la finalul judecății sale, instanța de prim control judiciar a suprimat orice consecință a recunoașterii de către tribunal a vreunei încălcări decurgând din acesta. Astfel, subsecvent cenzurării dezdăunării reclamantului pentru durata procedurii, se observă că instanța de apel a redus despăgubirea (care fusese stabilită global, pentru toate prejudiciile de ordin moral mai sus enunțate, decurgând din afectarea dreptului la libera circulație prin instituirea măsurii preventive a controlului judiciar, a dreptului la propria imagine, a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil) ca fiind excesivă, de la suma de 80 000 RON la suma de 15 000 de RON, menționată ca fiind tot globală, dar menită să asigure "repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a încălcării obligației organelor de urmărire penală de a soluționa cauza într-un termen rezonabil". O astfel de judecată a cauzei relevă, în primul rând, caracterul contradictoriu al considerentelor, de natură să vicieze însăși soluția adoptată, câtă vreme se înțelege că anumite încălcări recunoscute și despăgubite ca atare prin sentința tribunalului (în despăgubirea globală de 80 000 de RON acordată) ar fi rămas nesupuse controlului judiciar în apel din lipsă de învestire. În același timp, soluția la finalul judecății (din apel) relevă o suprimare cu totul a vreunei despăgubiri pentru afectarea dreptului la imagine, de vreme ce suma globală de 80 000 RON a fost considerată excesivă și a fost redusă la suma de 15 000 RON ca efect al reevaluării exclusiv a componentei de încălcare a dreptului la judecarea cauzei în termen rezonabil, fără să se arate dacă în această ultimă sumă, de 15 000 RON, s-ar regăsi ori nu și despăgubirea pentru afectarea dreptului la propria imagine (despăgubirea pentru afectarea libertății de mișcare fiind suprimată odată cu despăgubirea pentru privarea nedreaptă de libertate justificat pe lipsa unui temei legal în dreptul intern ori în dreptul internațional). În al doilea rând, decizia atacată relevă o nesocotire de către instanța de apel a limitelor obiective de învestire a judecării cauzei în apel, aceasta stabilind eronat că soluția în privința capătului de cerere privind acordarea de daune pentru încălcarea dreptului la imagine nu ar fi făcut obiectul niciunuia din apelurile formulate în cauză. Or, contrar reținerilor instanței de apel, se constată că măsura dezdăunării unei astfel de încălcări a fost contestată atât de către reclamant (la pct. 2 al memoriului său) în sensul acordării unei despăgubiri superioare, prin detalierea și reiterarea unor împrejurări de fapt relevante pentru toate tipurile de încălcări constatate de prima instanță, cât și de către pârât ori de Ministerul Public, aceștia pledând pentru un cuantum diminuat al despăgubirii. Reamintind că pretențiile subsumate celui de-al doilea petit al cererii reclamantului, identificate generic drept daune produse prin angrenarea sa într-o procedură penală (pentru limitarea libertății de mișcare prin controlul judiciar, pentru afectarea dreptului la propria imagine și pentru durata excesivă a procesului penal), au fost despăgubite global în sentința primei instanțe cu suma de 80 000 de RON, se observă că acestea au fost contestate, chiar și numai în privința cuantumului, prin apelurile formulate de toate părțile litigante (reclamantul, pârâtul și Ministerul Public), împrejurare suficientă pentru declanșarea unui control juridiciar în apel asupra tuturor componentelor despăgubirii, așa cum a fost stabilită și recunoscută de tribunal. Prin urmare, se dovedește întemeiată critica recurentului-reclamant sprijinită pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care s-a plâns de "nesoluționarea unui capăt al apelului" propriu, respectiv cel de la pct. 2 al memoriului de apel prin care a criticat soluția de primă instanță adoptată asupra pretenției din capătul doi al cererii, inclusiv în privința componentei de încălcare a dreptului la imagine, fiind emisă cu evidenta încălcare a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. afirmația curții de apel în sensul că soluția de despăgubire pentru afectarea dreptului la imagine nu ar fi făcut obiectul niciunuia din apelurile formulate. Sub un ultim aspect, se dovedesc întemeiate și celelalte critici ale reclamantului îndreptate împotriva acestei soluții din apel, câtă vreme consecința judecății a fost - așa cum s-a arătat - cea a suprimării oricăror efecte ale recunoașterii unei încălcări a dreptului la imagine prin sentința tribunalului, cu toate că se reținuse, eronat însă în acord cu cele explicate mai sus, că dezlegarea primei instanțe în privința afectării dreptului reclamantului la imagine nu ar fi fost criticată în apel. Nu a rezultat că instanța de apel ar fi conservat ceva din recunoșterea prin hotărârea tribunalului a încălcării dreptului la imagine a reclamantului, cu toate că statuase că niciun apel nu contestase soluția și că, drept urmare, nici curtea de apel nu o va reexamina în lipsă de învestire. Raționamentul și soluția instanței de apel sprijinită pe acesta îndreptățesc criticile recurentului de "depășire a limitelor învestirii și acordare a mai mult decât s-a solicitat" ori pe aceea de nesocotire a autorității lucrului judecat a hotărârii primei instanțe, încălcări ce se relevă ca atare strict prin raportare la chiar elementele avute în vedere de curtea de apel în adoptarea deciziei atacate. Se impune, din acest motiv, admiterea recursului și casarea deciziei atacate în limita celor mai sus arătate, cu refacerea judecății din apel. - Sunt, de asemenea, parțial întemeiate criticile recurentului îndreptate împotriva soluției instanței de apel care a considerat ca fiind lipsite de temei legal în dreptul intern pretențiile sale de despăgubire pentru perioada privării nedrepte de libertate la care a fost supus în cursul procesului penal, ca efect al măsurilor preventive ale reținerii și arestului totalizând un numar de 45 de zile. Aceste critici au fost susținute pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocându-se încălcarea principilui disponibilității și a limitelor învestirii instanței de apel prin reținerea incidenței în cauză a prevederilor art. IV din Legea nr. 201/2023, în afara apărărilor susținute în cauză de pârât (care s-a limitat la a susține inaplicabilitatea dezlegărilor din Decizia CCR 136/2021) și cu încălcarea normelor privitoare la aplicarea în timp a legii procesuale, art. 24-25 din C. proc. civ. pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat neanalizarea apărărilor reclamantului în legătură cu această pretenție, iar pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost criticată greșita rezolvare a petitului privitor la despăgubirile solicitate pentru privarea de libertate. Prealabil analizei acestor critici, este de menționat că, deși în cererea cu care s-a adresat instanței la 31.05.2021, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate pe durata celor "45 de zile de zile de detenție executate pe nedrept", din cuprinsul motivării cererii se înțelege că acesta a dedus judecății, în realitate, un caz de despăgubire pentru reținere și arestare nedreaptă, măsuri preventive care au fost dispuse față de el în cursul cercetării penale care l-a vizat în dosarul penal nr. x/2012 al DIICOT-ST Suceava finalizat cu soluție de clasare prin rechizitoriul din 30.09.2020, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) și lit. c) C. proc. pen. Temeiul juridic al acestor pretenții a fost indicat cu trimitere la prevederile art. 539-541 și ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5 par. 5 CEDO, dar și prin invocarea dezlegărilor din Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale. Prin hotărârea de primă instanță, aceste pretenții au fost soluționate favorabil, recunoscându-se în beneficiul reclamantului un drept la despăgubire pentru privarea nedreaptă de libertate pentru perioada 24.09-6.11.2013 în temeiul art. 539 C. proc. civ. pen, a Deciziei CCR nr. 136/2021 și a Deciziei nr. 1/2023 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, drept cuantificat la suma de 40 000 de RON. Invocând ca motiv de ordine publică incidența în cauză a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, instanța de apel a reformat soluția menționată a hotărârii de primă instanță, stabilind că, întrucât situația litigioasă a reclamantului nu se înscrie în ipoteza normei - neaflându-se în executarea unei măsuri privative de libertate la 12.05.2021, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, și nici ulterior acestui moment - acesta nu are temei juridic pentru a solicita acordarea de daune pentru privarea injustă de libertate. Raportând motivele de recurs formulate la situația litigioasă mai sus descrisă, rezultă că este nefondată critica prin care, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegalitatea deciziei din apel justificat de încălcarea principiului disponibilității și a limitelor judecății din apel întrucât curtea de apel s-ar fi pronunțat asupra unei apărări care nu a fost susținută de niciunul dintre opozanții săi în proces, pârâtul sau Ministerul Public. În mod evident, luarea în discuție a unor alte aspecte decât cele invocate prin apărările formulate de pârât în proces nu generează o situație de încălcare a principiului disponibilității (care rămâne circumscris rezolvării pretențiilor care dau cadrul obiectiv de învestire a instanței), iar o eventuală nesocotire a acestuia nu ar putea fi invocată de partea adversă, respectiv de reclamant, în legătură cu luarea în discuție a unei apărări nesusținute de pârât. Întrucât, potrivit art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ. instanța de apel poate invoca motive de ordine publică din oficiu, ceea ce a făcut și instanța care a pronunțat decizia atacată atunci când a luat în analiză, direct în apel, incidența prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, se înțelege că nu poate fi privită ca validă nici critica de încălcare a limitelor judecății din apel. Tot nefondată este și critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la aspectul nemotivării hotărârii atacate ori al existenței unor motive contradictorii, teze care însă au fost susținute în mod confuz, neclar de către recurent, mai degrabă în legătură cu un presupus raționament al instanței de apel (determinarea ori nedeterminarea prealabilă a caracterului nelegal al privării de libertate la care a fost supus reclamantul în cursul procesului penal), care însă nu se regăsește expus în considerentele hotărârii. Sunt însă întemeiate criticile de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. pe care le-a susținut recurentul invocând o aplicare retroactivă în cauză a dispozițiilor Legii nr. 201/2023 și o greșită soluționare a acestei pretenții, cu nesocotirea incidenței în cauză a Deciziilor nr. 136/2021 a CCR și nr. 1/2023 a ICCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens, se observă că instanța de apel a invocat ca motiv de ordine publică incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 201/2023 și a făcut aplicare acestora (respectiv, art. IV), în pofida faptului că litigiul pendinte a fost început prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanțelor la data de 31.05.2021, în timp ce actul normativ în discuție a fost publicat în Monitorul Oficial al României abia la data de 6 iulie 2023, ulterior soluționării cauzei în primă instanță. În ceea ce privește dispozițiile care interesează prezenta cauză, prin acest act normativ s-a realizat o punere în acord a dispozițiilor legale din cuprinsul art. 539 - 541 C. proc. pen. cu decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, astfel că, prin reglementarea din cuprinsul art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a recunoscut un drept la despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă. Totodată, în contextul acestei reglementări, în cuprinsul art. IV din Legea nr. 201/2023 au fost integrate și o serie de norme tranzitorii de aplicare a art. 539 alin. (1) lit b) din C. proc. pen.. Întrucât acțiunea acestor norme tranzitorii este, în mod logic și firesc, subordonată ipotezei de incidență/aplicabilitate a art. 539 alin. (1) lit. b) unei anume cauze și cum cererea de chemare în judecată aflată pendinte pe rolul instanței de apel nu se întemeia pe aceste dispoziții legale, inexistente de altfel în fondul legal activ la data promovării acesteia, rezultă că instanța de apel nu putea face aplicare art. IV al Legii nr. 201/2023 în litigiului de față. Judecata înfăptuită astfel de instanța de apel ilustrează o eronată aplicare în cauză a normelor tranzitorii ale acestui act normativ, care nu puteau fi incidente litigiului pendinte întrucât acesta nu se înscria în ipoteza de aplicare a art. IV, neavând ca obiect despăgubiri solicitate în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010. Greșita reținere a incidenței în cauză a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 a determinat și o aplicare retroactivă a noului act normativ, căruia i s-a dat eficiență într-o acțiune promovată cu doi ani anterior adoptării sale și care este fundamentată pe alte temeiuri legale, cu consecința suprimării dreptului la despăgubiri cuvenit reclamantului raportat la cadrul legal invocat drept temei al acesteia, respectiv art. 539 C. proc. pen., în limitele extinse de aplicare ca efect al declarării neconstituționalității sale prin Decizia CCR nr. 136/2021, potrivit cu care "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională". Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, potrivit situației de fapt reținută în hotărârea de primă instanță, recurentul-reclamant a fost privat de libertate pe o perioadă de 45 zile, fiind subiect al unei proceduri judiciare penale care s-a finalizat cu emiterea rechizitoriului din data de 30.09.2020, soluția dispusă față de acesta fiind de clasare a cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din C. proc. pen. Soluția de clasare a rămas definitivă prin respingerea plângerii reclamantului în temeiul Ordonanței din 6.01.2021 a procurorului șef adjunct al secției de Combatere a Infracțiunilor de Terorism și Criminalității Informatice din DIICOT, soluție ce a fost apoi menținută prin încheiera nr. 116/9.03.2021 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, iar în data de 31.05.2021 a formulat acțiunea care face obiectul prezentei cauze. În acord cu considerentele din par. 54, teza finală ale Deciziei CCR nr. 136/2021 - potrivit cu care "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. civ. penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare" -, se înțelege că evenimentul generator al dreptului la despăgubire este reprezentat de ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare). În conformitate cu art. 6 alin. (1) C. civ., legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare și aceasta nu are putere retroactivă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoarea legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Cum actul/faptul generator al dreptului la despăgubiri în cazul pendinte este rechizitoriul din 30.09.2020 prin care s-a dispus clasarea cercetării penale față de reclamant, a cărui soluție a fost menținută prin Ordonanța din 6.01.2021, în conformitate cu regulile de aplicare a legii civile în timp mai sus menționate, efectele sale nu puteau fi determinate prin raportare la alte acte normative decât cele în vigoare la data producerii sale și nici evaluate prin raportare la alt cadru legal decât cel existent la data introducerii acțiunii de față. Dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia dar doar în materiile de referință enunțate în alin. (6) al art. 6 din C. civ., între care nu se regăsesc și starea de privare de libertate a persoanei supusă unei cercetări penale. Prin urmare, litigiului pendinte îi sunt incidente efectele Deciziei CCR nr. 136/2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021), în raport cu care dispozițiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie a instanței de contencios constituțional, în sensul că aceste prevederi legale sunt constituționale în măsura în care recunosc și un drept la repararea pagubei cauzate persoanei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare. A considera contrariul ar însemna, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale. În ceea ce privește modalitatea în care se produc efectele deciziilor sale, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 874/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, a statuat că singura situație în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a neconstituționalității Curții Constituționale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, ca urmare a soluționării lor definitive până la acest moment, și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională. Având în vedere că recurentul-reclamant a introdus acțiunea sa la data de 31.05.2021, după 19 zile de la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, Înalta Curte reține acesteia că îi sunt pe deplin aplicabile interpretările reținute de Curtea Constituțională în cuprinsul acestei decizii, întrucât reclamantul nu se afla în situația unui raport juridic epuizat, cauza sa nefiind soluționată până la data de 12.05.2021, ci din contră, dreptul acestuia la despăgubire a luat naștere la 06.01.2021, data soluționării plângerii sale împotriva rechizitoriului de clasare a cauzei în ceea ce îl privește . Întrucât raportul de despăgubire nu era definitiv consolidat, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior publicării deciziei CCR nr. 136/2021, Înalta Curte constată că instanța de apel avea obligația de a aplica dezlegările date prin această decizie, iar motivarea soluției fundamentată pe lipsa unui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru privarea de libertate a recurentului-reclamant este una eronată. De asemenea, în legătură cu această pretenție, instanța de apel era ținută să facă aplicare și dezlegărilor din Decizia nr. 1/2023 a Înalta Curte de Casație și Justiție-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât această decizie a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte/injuste de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. În motivarea acestei dezlegări, Înalta Curte a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51). În sfârșit, în ultimă instanță, d