ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1951/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, în 20.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile, în sumă totală de 5.143.594 RON, compusă din despăgubiri materiale, în valoare de 143.594 RON, la care se adăugă dobânzi legale, și despăgubiri morale, în valoare de 5.000.000 RON, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate și atingerile grave aduse drepturilor fundamentale prin inițierea acțiunii în răspundere penală împotriva sa. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și art. 6 CEDO, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 9 și art. 539-541 C. proc. pen., art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 58, art. 61, art. 69, art. 71-74 C. civ. La data de 23.02.2022, reclamantul A. a formulat, la solicitarea instanței, precizări, prin care a învederat că, în temeiul art. 539-541 C. proc. pen., prejudiciul creat prin aplicarea măsurilor privative de libertate, constând în reținere, arestare preventivă și control judiciar, este următorul: 1) dobânzile legale aferente drepturilor salariale pe perioada reținerii și arestării preventive, adică 10.02.2015-16.04.2015, drepturile salariale fiindu-i plătite în octombrie 2021; 2) cheltuielile cu asistența juridică, în cota de 25% din totalul de 37.200 RON, adică 9300 RON, plus dobânzile legale; 3) drepturile salariale cuvenite pentru perioada iulie 2015- iunie 2016, perioadă în care i s-a interzis exercitarea funcției de președinte al CJ Ialomița, plus dobânzile legale; 4) indemnizația de membru titular al Comitetului Regiunilor, instituție ce funcționa în cadrul Uniunii Europene, pentru perioada 10.02.2015-30.06.2016, plus dobânzile legale; 5) daune morale, în cuantum de 3.000.000 RON. Temeiul în drept invocat pentru aceste despăgubiri este art. 539-541 C. proc. pen. A mai susținut că, în afara prejudiciului creat prin luarea măsurilor preventive nelegale, i-a fost creat și un prejudiciu complementar, prin fabricarea dosarului penal nr. x/2015 Despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat prin suportarea rigorilor unei proceduri penale ce s-a dovedit a fi nelegitimă, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 9 C. proc. pen., art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 58, art. 61, art. 69, art. 71-74, art. 1349 și urm. C. civ., sunt următoarele: l) cheltuielile cu asistența juridică, în cotă de 75% din totalul de 37.200 RON, adică 27.900 RON; 2) daune morale, în cuantum de 2.000.000 RON.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 362F/24.04.2024, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții B., C. și D. (în calitate de moștenitori ai reclamantului decedat A.), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de: - 37.200 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu asistența juridică în cauza penală, precum și dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, începând cu data introducerii cererii (20.12.2021) și până la data plății efective; - 68.604 RON, reprezentând drepturi salariale neachitate, precum și dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, de la scadența lunară a fiecărei sume și până la data stingerii creanței; - 11.817 euro, reprezentând indemnizația neîncasată de membru al Comitetului Regiunilor, în echivalent RON, sumă ce va fi calculată în raport de cursul BNR din ziua plății; - 200.000 RON cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata integrală și, pe cale de consecință, a respins celelalte pretenții ale reclamanților, ca neîntemeiate, a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, a luat act că, în privința onorariului de avocat, reclamanții au precizat că îl vor solicita pe cale separată, precum și că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel În cursul judecății, reclamantul a decedat, iar în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia: B., C. și D.. Prin decizia civilă nr. 1261A/11.12.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții B., C. și D. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 362F/24.04.2024 pronunțate de Tribunalul Ialomița.

Recursurile declarate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B., C. și D. și recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 4.1. Recursul declarat de reclamanții B., C. și D. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt a litigiului, recurenții-reclamanți au redat textul art. 9 și art. 540 C. proc. pen., art. 58 alin. (1), art. 61, art. 69, art. 71-73, art. 252-253, art. 1381 și art. 1385 C. civ. - Referitor la critica privind neacordarea integrală a indemnizației de membru titular al Comitetului Regiunilor în sumă de 20.067 euro, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel, la fel ca și prima instanță, a considerat că suma de 8250 euro reprezentând diurna pentru participare nu poate fi acordată pentru motivul că autorul lor nu a participat la sedințe, însă, în opinia părților, acest raționament este contradictoriu, în condițiile în care nici pentru acordarea sumei forfetare de 11.817 euro, reclamantul nu s-a putut prezenta la ședințe. Despăgubirile au fost solicitate tocmai pentru că reclamantul a fost împiedicat să-și exercite mandatul, cu consecința lipsirii sale de încasarea drepturilor cuvenite. Un alt argument care demonstrează nelegalitatea soluției cu privire la acest capăt de cerere este, în opinia reclamanților, faptul că instanța nu a înțeles semnificația cuvântului forfetar. Din adresa nr. x/07.04.2022 emisă de UNCJR rezultă că indemnizația la care era îndreptățit defunctul A. era una forfetară, adică dinainte stabilită la o sumă globală și invariabilă pentru care nu este nevoie să se depună dovezi de efectuare a cheltuielilor de deplasare, contrar celor reținute de tribunal și de curtea de apel. Ca urmare, concluzia instanței de apel, potrivit căreia nu poate fi acordată suma de 8250 euro pentru motivul că nu s-au prezentat dovezi este una greșită. - Referitor la neacordarea dobânzilor legale pentru suma de 11.817 euro, curtea de apel a considerat că, fiind vorba despre o omisiune a instanței, trebuia urmată procedura prevăzută de art. 445 C. proc. civ.. Recurenții au susținut că, dat fiind caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cererea din perspectiva art. 4 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cu care dobânda legală este de 6% pe an. - În ceea ce privește dobânda legală, recurenții au opinat că a fost stabilită greșit data de la care curge dobânda legală pentru suma de 37.200 RON, întrucât dobânda nu curge de la data introducerii cererii, ci de la data nașterii dreptului la despăgubiri care corespunde cu data rămânerii definitive a deciziei penale a Curții de Apel București, secția a II-a penală, respectiv 13.08.2021. Astfel, au invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 1381, art. 1385 și art. 1523 C. civ., a O.G. nr. 13/2011 și a Deciziei nr. 21/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că este real că nu au cerut dobânda în mod expres de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, dar nici de la data introducerii acțiunii nu au cerut. Au mai arătat că dacă dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, dobânzile, fiind un accesoriu al obligației principale, curg de la data nașterii dreptului la reparație. - În continuare, recurenții au criticat cuantumul disproporționat de mic al daunelor morale în valoare de 200.000 RON ce le-au fost acordate, reiterând începând cu pagina 8 a recursului și până la sfârșit, aceleași critici expuse și în apel (cu privire la situația de fapt și care vizează hotărârea primei instanțe) și susținând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică și psihică, libertate, liberă circulație, viață intimă, familială și privată, muncă și dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Constituție. În această materie a daunelor morale, recurenții au susținut că trebuie avute în vedere o serie de criterii consacrate de jurisprudență, cum ar fi gravitatea suferinței fizice și psihice, durata suferinței, impactul asupra vieții profesionale, reputația afectată, compensația pentru pierderea unei perioade importante din viață, privarea de experiențe esențiale, încălcarea drepturilor fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate și siguranță, dreptul la onoare și demnitate, precum și efectele ireversibile ale acțiunii penale nedrepte. Recurenții au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Poghosyan și Baghdasaryan împotriva Armeniei, Cauza Brudan contra României, Cauza Pantea împotriva României), precum și jurisprudența națională (decizia nr. 349/28.12.2022 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 671/2020 a Curții de Apel București). Referitor la prejudiciul complementar, care a avut în vedere atât perioada măsurilor controlului judiciar, cât și, în general, acțiunea penală exercitată de Statul Român împotriva reclamantului, recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat că argumentele invocate au fost avute în vedere la admiterea în parte a daunelor morale, pentru ca mai departe, să arate că de fapt nu au menționat în concret în ce modalitate măsurile restrictive au adus atingere dreptului la liberă circulație. Or, din cuprinsul acțiunii rezultă fără echivoc urmările produse asupra reclamantului (autorul recurenților) și, implicit, asupra recurenților, a măsurilor abuzive exercitate de autoritățile judiciare penale. Nu au avut în vedere doar dreptul la liberă circulație, așa cum în mod eronat și superficial a reținut curtea de apel, ci dreptul la integritate fizică și psihică, dreptul la libertate (autorul lor a suportat mediul penitenciar timp de 66 de zile și apoi libertatea i-a fost restrânsă timp de peste un an), dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, dreptul la muncă (reclamantul a fost împiedicat să-și exercite funcția de președinte al CJ Ialomița timp de peste un an), dreptul de a fi ales (nu și-a mai putut depune candidatura pentru un nou mandat de președinte al CJ Ialomița, nici la alegerile locale din anul 2016 și nici la cele din anul 2020). Recurenții au făcut referire la Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, redând paragrafe din cuprinsul acestei din urmă decizii. - Printr-o ultimă critică, recurenții au susținut că instanța de apel trebuia să le acorde toate cheltuielile de judecată, nu doar pe acelea legate de măsura preventivă, făcând în acest sens referire la decizia nr. 849/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârât și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a redat ad litteram cererea de apel, arătând că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât soluția este rezultatul încălcării normelor legale incidente speței, pricina trebuind să fie analizată din perspectiva normei generale prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. și a garanțiilor procesuale reglementate de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în condițiile în care, prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea doar a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. De asemenea, în mod eronat a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cadrul procesului penal, instanța trebuind să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în dosarul penal conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ. În continuare, recurentul a susținut că, deși cercetarea s-a finalizat cu o soluție de achitare, aceasta nu are un caracter ilicit și nici nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, neputându-se constata că acesta a fost reținut și arestat nelegal. Făcând referire la cauza Varga contra României și la art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul a precizat că legalitatea măsurii de lipsire de libertate nu este determinată de soluția în procesul penal, ci de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. în vigoare la data producerii faptelor. De asemenea, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală, în acest sens, pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit). În ceea ce privește referirile reclamantului la Decizia Curții Constituționale a României nr. 136/03.03.2021, recurentul a invocat dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. a căror neconstituționalitate arată că nu s-a stabilit, deși au un conținut identic. Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, recurentul a susținut că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată. În privința daunelor materiale solicitate, suma de 143.594 RON constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal reprezentând onorariul avocaților, veniturile salariale neîncasate în perioada interzicerii funcției și indemnizațiile la care era îndreptățit ca membru titular al Comitetului Regiunilor din cadrul Uniunii Europene, recurentul a arătat că în privința onorariului avocaților se impune ca instanța să procedeze la cenzurarea acestora, conform dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., raportate la prevederile art. 451 din C. proc. civ., prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat, făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce relevă faptul că partea trebuie să dovedească sumele solicitate. Referitor la drepturile salariale aferente perioadei de timp în care împotriva reclamantului au fost luate, de către organele de cercetare penală și de către instanțele de judecată, măsuri preventive privative sau restrictive de libertate, recurentul a arătat că nu poate fi obligat la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale, în raport de dispozițiile art. 221 și art. 222 C. civ., întrucât reclamantul nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și, mai mult decât atât, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susține faptul că aceste drepturi i-au fost plătite în luna octombrie 2021. În privința daunelor morale, recurentul a făcut referire la dispozițiile Deciziei nr. 2356/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, relevantă în prezenta cauză din perspectiva considerentelor instanței supreme cu privire la chestiunea general valabilă a condițiilor în care pot fi acordate daune interese, precum și la decizia nr. 681/2011 a Curții de Apel Cluj și decizia nr. 683/2010 a Curții de Apel Ploiești. De asemenea, în stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ține cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiții cumulative: afirmarea dreptului încălcat și circumstanțierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat. Statul Român nu poate fi ținut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informațiile apărute în media, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut și garantat de art. 30 alin. (8) Constituția României, republicată, invocând cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 812/23.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale pe care le pretinde reclamantul, recurentul a susținut caracterul nerezonabil al acestora, raportat la alin. (1) art. 540 C. proc. pen., la decizia civilă nr. 1095/1994 și decizia civilă nr. 3812/2000 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă. Sub aspectul cuantumului, a precizat că, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Concluzionând, recurentul a susținut că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Apărările formulate în cauză În data de 14 aprilie 2025, în termen legal, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamanți. În data de 29 aprilie 2025, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În data de 15 mai 2025, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea reclamanților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este fondat în limitele ce vor fi arătate în continuare: - În ceea ce privește neacordarea integrală a indemnizației de membru titular al Comitetului Regiunilor în sumă de 20.067 euro, recurenții-reclamanți au criticat împrejurarea ca nu a fost încuviințată și suma de 8250 euro reprezentând diurna pentru participarea la ședințe, considerând a fi contradictoriu raționamentul instanței de apel, întrucât suma era una forfetară, partea arătând că nici pentru suma forfetară de 11.817 euro reclamantul nu s-a putut prezenta la ședințe și totuși i s-a acordat. Această critică nu poate fi primită, fiind formulată în aceeași manieră în care a fost invocată în cererea de apel, iar instanța de prim control judiciar a analizat-o prin argumente pertinente și explicite care nu au fost combătute de către recurenți. Astfel, cu privire la această critică, recurenții au fost nemulțumiți de acordarea doar a sumei de 11.817 euro din totalul de 20.067 euro, precizând că nici pentru suma acordată reclamantul nu s-a putut prezenta la ședințe și totuși i-a fost acordată, ceea ce însemnă că în aceeași modalitate ar fi trebuit acordat și restul sumei de 8250 euro, fiind vorba despre una forfetară. Argumentele recurenților sunt eronate, instanța de apel argumentând suficient și adecvat de ce nu poate fi acordată în integralitate suma de 20.067 euro de care reclamantul ar fi trebui să beneficieze de la Comitetul Regiunilor, ca membru titular, și apreciind ca nefiind contradictoriu raționamentul primei instanțe. Având în vedere expertiza efectuată, instanța de prim control judiciar a stabilit defalcat că suma de 20.067 euro cuprinde atât suma de 11.817 euro reprezentând indemnizație forfetară de ședință, cât și suma de 8250 euro reprezentând indemnizație forfetară de deplasare, aceste indemnizații neavând caracterul unor venituri de natură salarială sau asimilate salariilor, reglementate de art. 76 din Codul fiscal. Prin urmare, curtea de apel a confirmat raționamentul corect al primei instanțe care a decis că reclamantul este îndreptățit doar la plata sumei de 11.817 euro reprezentând indemnizația de ședință, iar restul sumei constând în indemnizația de deplasare nu se poate acorda atât timp cât deplasarea nu s-a realizat efectiv. Așadar, nu poate fi validat raționamentul recurenților în sensul că așa cum s-a acordat suma de 11.817 euro, pe același principiu trebuia acordată și suma de 8.250 euro, întrucât aceste sume fac parte din categorii diferite de indemnizații, guvernate de rațiuni și regimuri juridice distincte, ultima dintre acestea neputând fi acordată întrucât nu a avut loc deplasarea. - În aceeași manieră inadecvată procedural, recurenții au criticat "cuantumul disproporționat de mic al daunelor morale" în valoare de 200.000 RON ce le-au fost acordate, reiterând începând cu pagina 8 a recursului și până la sfârșit, aceleași critici expuse și în apel (cu privire la situația de fapt și care vizează hotărârea primei instanțe) și susținând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică și psihică, libertate, liberă circulație, viață intimă, familială și privată, muncă și dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Constituție. Ceea ce critică de fapt recurenții este cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către prima instanță și confirmat de către instanța de apel, recurenții considerând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică și psihică, libertate, liberă circulație, viață intimă, familială și privată, muncă, dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Cosntituție. Înalta Curte constată că recurenții, în calitate de succesori ai reclamantului decedat pe parcursul litigiului, critică cuantumul daunelor morale, stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs. Astfel, critica prin care recurenții-reclamanți urmăresc redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă un aspect ce nu poate face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. Înalta Curte constată că, deși, în mod aparent, recurenții susțin aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, cu trimitere la jurisprudența CEDO în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reținerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța de prim control judiciar și o reanalizare a probelor administrate, operațiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului. Așadar, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susține în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate și numai ca o consecință a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menționate, mai ales în situația în care chestiuni similare au fost deduse judecății în apel, în raport de care instanța de prim control judiciar și-a motivat hotărârea sub aspectul confirmării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ținând seama de criteriile reliefate de jurisprudența în materie și doctrină, în funcție de împrejurările concrete ale speței, așa cum au fost evidențiate în cuprinsul deciziei recurate și care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate. Formală este și critica în sensul că "instanța de apel trebuia să acorde toate cheltuielile de judecată, nu doar pe acelea legate de măsura preventivă", arătând recurenții că au solicitat cheltuielile de judecată efectuate în cursul judecății, cerere respinsă de tribunal și menținută de curtea de apel. Aceasta întrucât, recurentii nu au indicat care sunt cheltuielile de judecată efectuate în cursul judecății și care nu le-au fost acordate, pentru că, din dispozitivul sentinței primei instanțe, reiese că pârâtul a fost obligat să le plătească suma de 2300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, instanța luând act că, în privința onorariului de avocat, reclamanții au precizat că îl vor solicita pe cale separată. Totodată, Înalta Curte reține că nu poate fi ținută de hotărârile invocate de recurenți cu titlu de practică judiciară (decizia nr. 349/28.12.2022 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 671/2020 a Curții de Apel București, decizia nr. 849/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. - Analizând în continuare cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au criticat neacordarea dobânzilor legale pentru suma de 11.817 euro, considerând că nu este vorba despre o omisiune a instanței și că nu ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de art. 445 C. proc. civ., cum greșit a apreciat instanța de apel, întrucât acest capăt de cerere are caracter accesoriu, iar instanța de apel trebuia să analizeze cererea din perspectiva art. 4 din O.G. nr. 13/2011. Această critică, deși poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444." Acest text de lege prevede, în mod clar, că procedura completării hotărârii este obligatorie, atunci când se apreciază că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea interesată neavând dreptul de a opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara calea de atac a apelului. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reținut că omisiunea primei instanțe de a soluționa capătul de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea dobânzii legale pentru suma de 11.817 euro, nu poate fi valorificată prin intermediul apelului, ci doar pe calea procedurii completării hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 442-444 din C. proc. civ. Astfel, lecturând considerentele sentinței, se constată că prima instanță s-a pronunțat doar asupra capătului de cerere formulat în principal, având ca obiect acordarea indemnizației neîncasate de membru al Comitetului Regiunilor în valoare de 11.817 euro, omițând a analiza și capătul de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea dobânzii legale aferente acestei sume. În acest context, în mod corect a reținut instanța de apel că omisiunea primei instanțe de a soluționa capătul de cerere accesoriu nu poate fi invocată pe calea apelului, dată fiind reglementarea art. 445 din C. proc. civ., astfel că nu se poate reține aplicarea greșită a acestui text de lege. - Este însă fondată critica recurenților-reclamanți privind stabilirea greșită a datei de la care curge dobânda legală pentru suma de 37.200 RON (cheltuieli efectuate cu asistența juridică în cauza penală), în sensul în care s-a susținut că dobânda nu curge de la data introducerii cererii, ci de la data rămânerii definitive a deciziei penale a Curții de Apel București, secția a II-a penală, respectiv 13.08.2021. Astfel, au invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 1381, art. 1385 și art. 1523 C. civ., a O.G. nr. 13/2011 și a Deciziei nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Această critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., întrucât pune în discuție atât încălcarea normelor de drept material ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, cât și norme de procedură ce se referă la principiul disponibilității, vizând momentul de la care reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale pentru despăgubirile indicate. Astfel, prin decizia recurată, în privința dobânzii legale aferente pretențiilor în sumă de 37.200 RON, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a solicitat acordarea dobânzii de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, astfel că dobânda se acordă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cum a stabilit și prima instanță. Raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât nu a dat eficiență principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., care prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Încălcarea acestui principiu și neexaminarea integrală a capetelor de cerere și a temeiurilor juridice distincte care le justifică și cu care o instanță a fost învestită semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal, cu consecința producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii recurate și reluarea judecății. Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale litigiului, Înalta Curte reține că la dosarul primei instanțe se află precizările reclamantului care a indicat, defalcat, pretențiile solicitate, iar cu privire la cheltuielile efectuate cu asistența juridică în cauza penală a precizat că solicită și dobânda legală, făcând referire la dispozițiile art. 1381 și art. 1385 C. civ. Dispozițiile art. 1381 C. civ. recunosc dreptul la reparație în privința oricărui prejudiciu (patrimonial sau nepatrimonial, fără distincție) și stipulează, în același timp, tot fără diferențiere, că dreptul la reparație (în sensul de drept subiectiv primar la despăgubire pentru atingerile aduse patrimoniului sau persoanei) se naște din chiar ziua cauzării prejudiciului. Nașterea unui asemenea drept la reparație din chiar ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat (în termenii art. 1381 alin. (2) C. civ.) îndreptățește partea vătămată la despăgubiri prin raportare la momentul temporal menționat, avut în vedere de legiuitor, chiar dacă are loc cuantificarea prejudiciului la un moment ulterior. Aceasta întrucât, raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului (victimei) și obligația corelativă de despăgubire, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în chiar momentul cauzării prejudiciului. Deoarece aceste despăgubiri au caracter patrimonial, chiar și în ipoteza în care sunt consecința încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, ele se datorează, în respectarea principiului reparației integrale, consacrat de art. 1385 C. civ., inclusiv cu luarea în considerare a dobânzii penalizatoare, aplicabilă sumei reprezentând creanța principală, din același moment al producerii prejudiciului. Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 1535 C. civ. (care se referă la scadență - data producerii prejudiciului), respectiv din dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (ce prevede că debitorul este de drept în întârziere pentru obligația care se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale). Prin urmare, raportat la dispozițiile legale indicate, data de la care este datorată dobânda legală este data producerii prejudiciului, atât în ceea ce privește dobânda aferentă daunelor morale, cât și în ceea ce privește dobânda aferentă daunelor materiale. În cauză, părțile solicită acordarea dobânzii legale aferente daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal finalizat cu achitarea reclamantului și, având în vedere că răspunderea statului este, în acest caz, de natură obiectivă, fiind obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin privarea nejustificată de libertate, data producerii prejudiciului reclamat coincide cu data la care hotărârea de achitare a reclamantului a rămas definitivă (decizia penală nr. 940/A/13.08.2021 a Curții de Apel București, secția a II-a penală), data de 13.08.2021 fiind momentul de la care recurenții sunt îndreptățiti la acordarea dobânzii legale solicitate. Având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, dispozițiile legale anterior indicate nu susțin interpretarea potrivit căreia numai din momentul introducerii acțiunii civile sau al pronunțării hotărârii judecătorești definitive în prezenta cauză, Statul ar datora și dobânzile aferente sumei de bani stabilite drept despăgubire, constând în cheltuielile judiciare efectuate în cauza penală. Aceasta întrucât, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului, în patrimoniul acestuia s-a născut dreptul la reparație pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării nedrepte. În acest sens, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constiuțională a decis: "54. (...) Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare." Față de considerentele expuse anterior, se constată ca fiind eronat raționamentul instanței de apel care, confirmând sentința tribunalului, a considerat că dobânzile penalizatoare nu pot fi acordate decât de la data introducerii acțiunii, sub motiv că reclamantul nu a solicitat acordarea de la momentul pronunțării hotărârii de achitare, ignorând aplicarea normei indicate de reclamant prin precizarea de acțiune (art. 1381 C. civ.), caracterul cert al acestei creanțe, existentă fiind în patrimoniul reclamantului de la chiar momentul producerii prejudiciului, precum și principiul disponibilității (precizarea de acțiune depusă de reclamant la prima instanță). În consecință, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții D., B. și C. împotriva deciziei nr. 1261A din 11 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa, în parte, decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel spre rejudecarea apelului reclamanților sub aspectul privitor la data acordării dobânzii legale aferente sumei de 37.200 RON. II.2 Examinând recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată următoarele: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din cuprinsul textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Înalta Curte reține că argumentele recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă că, deși memoriul de recurs se întinde pe mai multe pagini, în realitate, recurentul-pârât prezintă întocmai criticile invocate în apel, susținând că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul încălcării art. 9 alin. (5) C. proc. pen., text care are un conținut identic cu art. 539 C. proc. pen. și care nu a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, iar instanța trebuia să cenzureze cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în dosarul penal, potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ. În continuare, recurentul și-a prezentat dezacordul față de "cuantumul nerezonabil" al daunelor morale și materiale, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la decizii de speță pronunțate de instanțele naționale, însă, se constată că întreaga argumentație din memoriul de recurs reprezintă o reluare a susținerilor cuprinse în cererea de apel, cu ignorarea dezlegărilor instanței de prim control judiciar care a reținut caracterul neîntemeiat al criticii vizând împrejurarea că pricina trebuia analizată din perspectiva art. 9 alin. (5) C. proc. pen. și a garanțiilor procesuale reglementate de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin raportare la Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale ce a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. În acest sens, instanța de apel a apreciat, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., așa cum a fost interpretat prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, că instanțele judecătorești fac distincția între măsurile privative de libertate nelegale și cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluția de achitare fiind suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate, în acest sens fiind și Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, se constată că recurentul nu a combătut raționamentul instanței de apel prin formularea unor critici concrete de nelegalitate, ci motivele din apel au fost nelegal invocate tale quale în cadrul recursului, iar, procedând astfel, practic recurentul a criticat soluția primei instanțe. Deși recurentul-pârât a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele instanței de apel. Nici susținerile recurentului relative la obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cadrul procesului penal nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât partea a susținut doar că nu a fost parte în procesul penal nr. x/2015, iar cuantumul acestor cheltuieli trebuia să fie cenzurat conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ., aceste aspecte fiind identice cu cele exprimate în apel și deja analizate prin decizia recurată. În acest sens, instanța de apel a răspuns criticii formulate și a apreciat că Statul Român, deși nu a fost parte în dosarul penal și că reținerea unei astfel de obligații pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun nu ar putea fi justificată, totuși a fost titularul acțiunii în calitate de subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, ca reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare are semnificația pierderii procesului pe care l-a pus în mișcare și trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată definitiv, în acest sens asigurându-se conținut și sens reglementării din cuprinsul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Recurentul, însă, nu învederează, în realitate, aspecte de nelegalitate în ceea ce privește decizia recurată, iar trimiterea la aspecte teroretice, fără o argumentație dezvoltată asupra criticii prin raportare la decizia atacată, nu poate fi apreciată ca vizând nelegalitatea deciziei recurate, întrucât părțile au obligația atât de a indica motivul de casare invocat, cât și de a-l dezvolta cu critici concrete și pertinente care să poată fi examinate în această cale extraordinară de atac. În egală măsură nici susținerile privind "caracterul nerezonabil" al cuantumului daunelor acordate reclamantului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate aptă să învestească instanța de recurs, întrucât sunt formulate în aceeași manieră în care au fost invocate în instanței de prim control judiciar, care, în urma analizei, a oferit un răspuns convingător, care nu a fost combătut de către recurent. Astfel, în privința despăgubirilor materiale în valoare de 37.200 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu asistența juridică în procesul penal, instanța de apel a expus de ce nu poate fi considerată nerezonabilă suma solicitată, iar cu privire la drepturile salariale, instanța de apel nu a găsit întemeiată critica pârâtului și a apreciat că se cuvin a fi acordate, chiar dacă reclamantul nu a avut raporturi directe cu pârâtul, daunele materiale reprezentând drepturile salariale aferente perioadei de timp în care au fost luate măsurile preventive privative și restrictive de libertate, ce se cuvin reclamantului. Formală este și susținerea recurentului prin care invocă "caracterul nerezonabil" al cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, partea făcând trimitere la decizii de speță pronunțate de instanța supremă și de curțile de apel, care însă nu pot determina o altă soluție în cauză, întrucât în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe, iar hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite. Astfel, cuantumul daunelor morale, stabilit de prima instanță și confirmat de către instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs, așa cum s-a arătat odată cu analiza recursului declarat de reclamanți. Înalta Curte reține că este lipsită de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs simpla reiterare, cu o motivare identică, a argumentației formulate prin cererea de apel în legătură cu fondul raportului juridic litigios, aspect ce rezultă cu evidență din maniera de formulare a acesteia. În alți termeni, reluarea întocmai, prin memoriul de recurs, a acelorași susțineri în legătură cu pretenția dedusă judecății, nu este în măsură să permită verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, întinderea controlului judiciar fiind condiționată de existența unor critici ce își au corespondentul în considerentele deciziei atacate. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.