ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 72/2025

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 3 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 de euro, cu titlu de despăgubiri civile - reprezentând daune morale, pentru privarea nelegală de libertate ca urmare a arestului preventiv în cauza nr. 333/D/P/2016, precum și pentru restrângerea libertății, în mod nelegal, ca urmare a obligației de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, în cuantum de 50.000 de euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu deplasarea din localitatea de reședință Țăndărei, județul Ialomița, către Miercurea Ciuc, județul Harghita, și către Târgu-Mureș, județul Mureș, precum și cheltuielile de cazare și onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea sa juridică în cursul procesului penal, sumă ce trebuie actualizată cu rata inflației.

Sentința Tribunalului Ialomița, secția civilă Prin sentința nr. 25 din 19 ianuarie 2021, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Statul Român; a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu-Mureș.

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 529 din 5 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 25 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă; a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Prin decizia nr. 279 din 13 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și cu intervenienta Curtea de Apel Târgu-Mureș; a obligat pe pârât la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei decizii și până la data plății; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție accesorie, ca neîntemeiată; a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 279 din 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, au declarat recurs. Recurentul-reclamant A., în dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la soluția vizând solicitarea sa de acordare a daunelor materiale, susține că instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. cu privire la prezumțiile judiciare, fiind de la sine înțeles că orice persoană care participă la proces suportă costuri cu asistența sau reprezentarea judiciară și costuri de deplasare, acestea din urmă neputând fi trecute cu vederea pentru motivul că nu au fost dovedite cu înscrisuri. Având în vedere durata destul de mare a procesului penal în care a fost implicat, distanța dintre localitatea de domiciliu și sediul instanței care a soluționat dosarul penal, susține recurentul că a suportat cheltuieli considerabile cu deplasarea. În privința cuantumului daunelor morale acordate, recurentul-reclamant apreciază că acesta nu este proporțional cu întinderea în timp a suferințelor sale psihice și nici nu este în măsură să diminueze gravitatea consecințelor produse de privarea sa de libertate. Prin recursul formulat, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, susține că instanța de apel a aplicat greșit Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale care a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 539 C. proc. pen., nu și cele ale art. 9 alin. (5) din același cod, ce au un conținut identic, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da reclamantului dreptul la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat printr-o lege organică. Apreciază că instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența CEDO potrivit căreia nelegalitatea privării de libertate trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii, dreptul la despăgubiri nefiind recunoscut, de exemplu, când în hotărârea de achitare s-a menționat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege. Susține că dreptul la libertate și la siguranță, prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut, însăși Convenția reglementând situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate în dreptul intern, respectiv C. proc. pen. Afirmă că achitarea inculpatului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar ar fi fost nelegale, fiind la latitudinea instanței de judecată aprecierea caracterului nelegal al măsurilor dispuse și a respectării garanțiilor procesuale reglementate de Convenție. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că este nejustificat, cu referire la o decizie de speță a instanței supreme. Susține că cererea de chemare în judecată nu are drept temei răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare reglementate prin norme speciale pentru a fi necesară analiza incidenței prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel încât, în speță, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins, prin prisma situației de fapt evocate și în raport cu temeiul juridic invocat pe capătul subsidiar de cerere. Învederează că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât nu a fost dovedită o faptă ilicită proprie a pârâtului, iar răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului pentru fapta altuia nu poate fi reținută întrucât acesta nu are calitatea de comitent pentru magistrații procurori. Mai susține că cercetarea penală și trimiterea în judecată a unor persoane fizice și juridice nu constituie o faptă ilicită, cât timp s-au circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind invocate sau dovedite încălcări ale unor norme de procedură penală sau abuz în serviciu contra intereselor reclamantului sau alte abuzuri și neglijențe în modul de cercetare a cauzei. Soluția de achitare dispusă în cauza penală în care reclamantul a fost cercetat nu stabilește o culpă a statului, titular al acțiunii penale, pentru a atrage obligarea acestuia la plata unor daune morale, desfășurarea cercetării penale, chiar dacă s-a finalizat cu constatarea nevinovăției reclamantului, neavând un caracter ilicit întrucât nicio normă de drept intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens. Subliniază că, atât timp cât din probatoriul administrat nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei desfășurate cu privire la faptele imputate reclamantului, nu se poate reține că acesta a fost arestat nelegal. Totodată, afirmă că, în cauză, au fost respectate garanțiile procesuale reglementate de paragrafele 2, 3 și 4 ale art. 5 din Convenție. Apreciază că, în cauză, nu s-a dovedit că autoritățile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului și nici că ar fi existat o scurgere de informații din dosarul penal, cu scopul denigrării și afectării imaginii publice a acestuia și cu încălcarea prezumției de nevinovăție de care se bucura. Susține că statul nu poate fi ținut răspunzător întrucât nu are rolul de a cenzura informațiile apărute în presă, dat fiind că s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare prevăzut de art. 30 alin. (8) din Constituție. Cu privire la încălcarea dreptului la viață privată, arată că măsurile dispuse împotriva reclamantului îndeplinesc pragul de necesitate și proporționalitate pe care atât Convenția, cât și legiuitorul român le-au stabilit pe cale jurisdicțională. Relativ la cuantumul daunelor morale acordate, susține caracterul nerezonabil al acestora. Invocă dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. și jurisprudența CEDO și arată că regulile de evaluare a prejudiciului trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial.

Apărările formulate Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat. Sub un prim aspect, învederează că instanța de apel s-a raportat greșit, în soluționarea cererii privind daunele morale, doar la dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, fără a avea în vedere că dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost abrogate, iar dreptul la libertate și la siguranță, prevăzut de art. 5 din Convenție, nu este absolut, însăși Convenția reglementând situațiile de excepție în care acest drept poate cunoaște limitări. Afirmă că este la latitudinea instanței să analizeze cauza și să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și controlului judiciar au fost nelegale. Apreciază că reclamantul nu a dovedit că a fost victima unei erori judiciare din partea organelor statului pentru a putea fi necesară analiza incidenței dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Totodată, nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent pentru magistrații procurori.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 31 iulie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul demersului judiciar pendinte este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituție, al art. 539 și 540 din C. proc. pen., al art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al art. 1349 C. civ. a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate și pentru restrângerea libertății sale, în mod nelegal, ca urmare a obligației de a nu părăsi localitatea, dispuse în procesul penal, precum și daune materiale constând în cheltuielile de deplasare, cazare și onorariile de avocat efectuate în dosarul penal, prevalându-se de soluția de achitare dispusă de instanța de judecată. Cu titlu prealabil, se impune a fi arătat că, potrivit situației de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore în ziua de 8 aprilie 2010, iar prin încheierea din data de 9 aprilie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2010 de către Tribunalul București, secția I penală, acesta a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 29 de zile, măsură ce a fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută după trimiterea în judecată, până când Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 75R/08.02.2011, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv orașul Țăndărei. Prin decizia penală nr. 599 din 23 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2012, în baza dispozițiilor art. 396 alin. (1) și alin. (5), raportate la cele ale art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost achitat pentru infracțiunea de trafic de trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din C. pen., cu referire la art. 210 lit. a)-c), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, precum și pentru infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și alin. (2) din C. pen. Prin critica formulată de recurentul A. prin recursul declarat în cauză, critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport cu norma legală despre care se afirmă că ar fi încălcată [iar nu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat prin motivarea cererii de recurs], se susține că instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. cu privire la prezumțiile judiciare, în ceea ce privește dovedirea cheltuielilor de deplasare făcute în procesul penal, solicitate în speță sub forma daunelor materiale. În acest sens, se arată că este de la sine înțeles că orice persoană care participă la proces suportă costuri cu asistența sau reprezentarea judiciară și costuri de deplasare. Potrivit art. 329 C. proc. civ., "În cazul prezumțiilor lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște posibilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori." Înalta Curte observă că textul legal precitat nu instituie în sarcina judecătorului o obligație de aplicare a prezumțiilor judiciare, posibilitatea ca acesta să tragă concluzia existenței sau inexistenței faptului care trebuie probat, pornind de la anumite mijloace de probă directe sau de la anumite împrejurări, fiind o chestiune de apreciere a magistratului. Faptul că instanța de apel nu a aplicat prezumția judiciară în sensul dorit de recurent este un aspect ce vizează probatoriul administrat și circumstanțele factuale desprinse din acesta, presupunând deci analiza temeiniciei hotărârii recurate. Astfel, prezumțiile sunt mijloace de probă, iar faptele conexe pe care acestea se pot baza nu sunt aspecte ale pricinii care să poată fi subsumate controlului de legalitate. Relativ la cuantumul reparației acordate, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății și a cuantificat, în consecință, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, în raport de probele administrate. În acest context, se constată că valorificarea susținerilor recurentului relative la cuantumul daunelor morale care, în opinia acestuia, nu ar fi proporționale cu întinderea în timp a suferințelor sale psihice și nici în măsură să diminueze gravitatea consecințelor produse de privarea sa de libertate, urmărind ca, în acest mod, să obțină o redimensionare a acestora în sensul majorării lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, situație care este însă incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, limitat la verificarea legalității deciziei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține prin recursul declarat în cauză că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 produce efecte doar în privința normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu și în privința art. 9 alin. (5) din același cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că reclamantului i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanțiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenție, astfel cum sunt relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanțele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală. Critica astfel formulată este nefondată pentru că argumentele de interpretare dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, iar instanțele judecătorești trebuie să le respecte, nu să le reevalueze cum, nepermis, pretinde recurentul-pârât. Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci au rămas aplicabile în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios constituțional, în sensul că prin aceste prevederi legale se recunoaște dreptul la repararea pagubei și în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare. În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010). Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, anterior subliniat, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat, în mod corect, că reclamantul se află în ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, fiind irelevant că până la acest moment nu au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curții Constituționale anterior evocate. De asemenea, Înalta Curte reține și că, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45). Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47). Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51). A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii - Decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod. Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite. Ca atare, față de cele reținute în considerentele Deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului-pârât prin care aceasta a invocat că soluția de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor dispunerii măsurilor reținerii și a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare. Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea că dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului garantează un drept executoriu de reparație numai victimelor unei arestări sau detenții dispuse în condiții contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiași text, care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept. Sunt, așadar, neîntemeiate susținerile recurentului-pârât privitoare la acest aspect, întrucât, potrivit celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 și prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea națională, astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. Recunoașterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigență a Convenției, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) și ale art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 31 și 47 din Decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale). Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curții Constituționale și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluția de clasare, pentru că însăși acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se putea reține, așa cum a invocat recurentul-pârât, nesocotirea normei generale reprezentată de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. Astfel, dat fiind faptul că față de reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanța de apel reținând, în mod legal, că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru recunoașterea acestui drept. În privința susținerilor din cadrul recursului cu privire la nedovedirea faptului că autoritățile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului și nici că ar fi existat o scurgere de informații din dosarul penal, cu scopul denigrării și afectării imaginii publice a acestuia și cu încălcarea prezumției de nevinovăție, se constată că acestea sunt fără corespondent în soluția pronunțată de instanța de apel care a respins cererea reclamantului de acordarea a daunelor morale pentru prejudiciul decurgând din divulgarea datelor cu caracter personal. Sub un ultim aspect, recurentul-pârât critică cuantumul daunelor morale acordate, susținând caracterul nerezonabil al acestora. Pentru aceleași argumente referitoare la imposibilitatea verificării temeiniciei deciziei atacate în această fază procesuală, reținute mai sus cu privire la critica recurentului-reclamant vizând aspectul cuantumului daunelor morale acordate, instanța de recurs constată că acest aspect excedează atribuțiilor prezentei instanțe de control judiciar. Pentru considerente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva deciziei civile nr. 279A din 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.