ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă la 26 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 7.100.000 RON, compusă din despăgubiri materiale în valoare de 100.000 RON și despăgubiri morale în valoare de 7.000.000 RON, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate și atingerile aduse drepturilor fundamentale.

Prin sentința civilă nr. 227/F din 14 februarie 2019, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1497A din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 227F din 14 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, a fost anulată, în parte, sentința apelată și a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul București cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 252-253 C. civ. A fost păstrată soluția cu privire la restul acțiunii reclamantului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, instanța de apel a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei, în sensul că a trecut, în loc de "trimite spre rejudecare la Tribunalul București", "trimite spre rejudecare la Tribunalul Ialomița". De asemenea, în loc de "definitivă" s-a menționat "calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, care se depune la sediul Curții de Apel București, sub sancțiunea nulității".

Împotriva deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 și a încheierii de ședință din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.R.F.P. Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a formulat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât reprezentantul Ministerului Public nu a participat în cauză.

Constatând ca prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata cererii întemeiate pe dispozițiile art. 252-253 C. civ., instanța a admis apelul în contradictoriu cu intimatul Statul Roman prin MFP cu privire la acest aspect, motivând ca cetățeanul onest nu este dator sa suporte consecințele morale și materiale ale funcționării defectuoase ale unei activități publice, respectiv a înfăptuii și distribuii dreptății într-o societate democratica.

Or, instanța de apel nu a avut în vedere faptul ca apelantul-reclamant nu si-a motivat cererea în sensul incidenței în cauza a dispozițiilor art. 9 C. proc. pen., făcând referire numai la nelegalitatea masurilor preventive privative de libertate și nu la masuri restrictive de libertate. Pe de alta parte, în mod corect, prima instanța a reținut ca, în ceea ce privește invocarea de către reclamant și a încălcării altor drepturi personale nepatrimoniale, reglementate de C. civ., acordarea de despăgubiri pentru încălcarea altor drepturi este posibila, însă nu în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 538-541 C. proc. pen. care stabilește reguli distincte referitoare la părți, competenta, termen de prescripție etc. Or, astfel de drepturi nu pot fi valorificate pe terenul art. 539 C. proc. pen., căci aceasta norma conferă un drept la reparațiune pentru prejudicii derivate nemijlocit din detenția nelegala, fiind subsumate apărării unui alt drept fundamental, și anume dreptul la libertate și siguranță, vizat de art. 5 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen. Pe de alta parte, Statul nu poate avea calitatea de parat în legătura cu asemenea încălcări, nevizate de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen.

În cazul erorii judiciare, dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare este condiționat de: condamnarea definitivă a unei persoane la o pedeapsă sau măsură educativă privativă de liberate; desființarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanță penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii-cale extraordinară de atac-prevăzută de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecința rejudecării cauzei penale, în condițiile art. 461 C. proc. pen. și numai dacă în rejudecare se dispune achitarea inculpatului în mod definitiv.

Răspunderea Statului pentru erori judiciare este o răspundere juridică care derogă de la regulile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1381 C. civ., procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară fiind o procedură specială reglementată în Capitolul VII, de sub Titlul IV al C. proc. pen. intitulat "Proceduri speciale".

Statul este exonerat de răspundere în cazul în care însuși inculpatul, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea inițială definitivă, în afara cazului în care acesta a fost obligat să procedeze astfel, precum și în cazul în care persoanei condamnate definitiv (inițial) îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit care a determinat eroarea judiciară.

Dispozițiile art. 538 C. proc. pen. care reglementează dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară își au corespondentul în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, astfel că în aplicarea lor instanțele sunt obligate să valorifice jurisprudența Curții europene consacrată în aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 7.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prevăzută de 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat exclusiv în cazul în care o persoană a fost privată nelegal de libertate, independent dacă procesul penal care vizează persoana respectivă s-a finalizat cu o hotărâre de achitare sau de condamnare definitivă.

Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. au caracter special, căci vizează repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. Instanțele sunt obligate să observe și să valorifice jurisprudența Curții europene consacrată în aplicarea art. 5 din Convenție ori de câte ori sunt confruntate cu litigii întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sau pe dispozițiile art. 9 C. proc. pen.

Caracterul nelegal al detenției preventive vizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei întemeiate pe dispozițiile 539 C. proc. pen., însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen., cât și în măsura în care asemenea motive de nelegalitate, deși invocate, au fost omise de la analiză și pronunțare de către instanța penală ori cadrul procesual penal nu a permis analizarea lor, după caz.

Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu condiționează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăției persoanei trimisă în judecată pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni, ci doar de stabilirea nelegalității detenției, motiv pentru care dispozițiile citate sunt incidente nu doar în cazul achitării persoanei, ci și în cazul condamnării penale a acesteia, în măsura în care persoana în cauză a fost supusă pe parcursul procesului penal unei măsuri preventive nelegale de libertate.

În măsura în care reclamantul invocă încălcarea altor drepturi, precum dreptul la imagine, reputație, demnitate, viață privată etc., acțiunea urmează a fi respinsă în măsura în care cadrul procesual este fixat de dispozițiile art. 538 C. proc. pen., respectiv art. 539 C. proc. pen., aceste norme derogând de la dreptul comun, conform principiului specialia derogant generalibus.

Răspunderea statului pentru prejudiciile vizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție nu exclude răspunderea întemeiată pe dispozițiile legale care reglementează protecția altor drepturi fundamentale ale omului sau a unor drepturi subiective personale nepatrimoniale, care, însă, nu în toate cazurile incumbă statului sau agenților săi, ci celor vinovați de încălcarea respectivelor drepturi personale nepatrimonial.

Antrenarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 par. 5 din Convenție presupune întotdeauna verificarea îndeplinirii condiției nelegalității privării de libertate, fiind irelevantă temeinicia/oportunitatea unor astfel de măsuri preventive. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 par. 5 din Convenție vizează exclusiv măsuri privative de libertate, precum reținerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu, iar nu măsuri restrictive de libertate, precum interdicția de a părăsi localitatea sau țara.

Procedura valorificării dreptului la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 și art. 5 par. 5 din Convenție se supune principiilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 5-23 C. proc. civ., inclusiv principiului disponibilității acțiunii civile, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., în fața instanței civile abilitată să dispună asupra dreptului la despăgubiri prevăzut de art. 538 C. proc. pen., art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 și art. 5 par. 5 din Convenție, dispozițiile legale în discuție au valoarea unor norme de fond, de drept substanțial, care nu comporta derogări de la aplicare.

La stabilirea întinderii prejudiciului, instanțele sunt obligate să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum și consecințele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecințe pot fi integrate în sfera de protecție a dreptului la libertate și siguranță, drept apărat prin dispozițiile legale cuprinse în dispozițiile art. 538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 și art. 5 par. 5 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Niciunui magistrat nu-i este îngăduit să interpreteze normele în discuție cu consecința înlăturării lor de la aplicare, respectiv a substituirii conținutului acestora, expres prevăzut de lege, asemenea abordări fiind de natură a constitui conținutul abaterii disciplinare, prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Acțiunea în regres a statului, prevăzută de art. 542 C. proc. pen. reprezintă o facultate a statului, iar nu o obligație, ea fiind legitimată exclusiv în cazul în care magistratul a provocat situațiile generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă (grava neglijență). Acțiunea în regres, în măsura în care magistratul este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudiciu provocat în exercițiul funcțiunii poate fi adresată instituției la care acesta este asigurat.

În toate cazurile, statul trebuie să dovedească în cazul acțiunii în regres că persoanele în cauză au provocat eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate, acționând cu rea-credință sau culpă gravă. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare ori ca urmare a luării unor măsuri privative de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal reprezintă o formă de reparație pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță (reglementat în art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 9 C. proc. pen., respectiv art. 5 din Convenție) și nu exclude răspunderea statului pentru încălcarea altor drepturi fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la imagine, dreptul le demnitate, reputație etc.) cumulul formelor de răspundere fiind permis în măsura în care temeiurile juridice pe care se întemeiază dreptul la despăgubire sunt diferite și în măsura în care cel chemat să răspundă este statul, ca o consecință a acțiunilor/inacțiunilor ilicite săvârșite de agenții săi.

Dispozițiile art. 9 C. proc. pen. au o sferă mai largă decât dispozițiile art. 5 din Convenție, căci nu privesc doar măsurile privative de libertate, ci și pe cele restrictive de libertate, precum interdicția de a părăsi localitatea sau țara. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. au o sferă mai restrânsă de aplicare în raport cu dispozițiile art. 9 C. proc. pen., întrucât vizează exclusiv măsurile privative de libertate, nu și măsurile restrictive de libertate, norma cuprinsă în art. 539 C. proc. pen. având caracter special în raport cu norma cuprinsă în art. 9 C. proc. pen., care este o normă generală.

Pe de alta parte, hotărârea instanței de apel a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât competenta a judeca capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 252-253 C. civ. era Judecătoria Slobozia și nu Tribunalul Ialomița. Acesta din urmă a avut o competenta speciala derivata din dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Totodată, având în vedere ca aceste drepturi au fost solicitate în materia răspunderii civile delictuale, se impunea a fi analizata prescripția dreptului de a solicita despăgubiri pentru încălcarea lor, prin raportare la normele de drept incidente.

Nu în ultimul rând, hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel se refera în motivarea hotărârii la răspunderea obiectiva a statului pentru activitatea de justiție, respectiv la răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție realizata în numele legii, eficienta, imparțială și egala pentru toți, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități dar și pentru munca realizata prin reprezentanții săi în actul de justiție. Or, aceste aspecte sunt reglementate de procedura cuprinsa în art. 538-541 C. proc. pen., contrar celor reținute de instanța de apel, precum și de dispozițiile art. 9 C. proc. pen. Apelantul reclamant a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul grav cauzat de neglijenta și ușurința cu care a fost tratat cazul sau de către agenții statului, începând cu organele de politie, continuând cu procurorii și terminând cu judecătorii care s-au pronunțat în cauza.

În fine, hotărârea instanței de apel a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat ca dispozițiile art. 252-253 C. civ. se pot aplica în speța în cadrul procesual special instituit de dispozițiile art. 538-541 C. proc. pen.

Prin cererea de apel formulata, reclamantul solicita anularea sentinței civile nr. 227/14.02.2019 și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., invocând faptul ca soluția instanței de fond este greșita, fiind nesocotite dispozițiile art. 131 C. proc. civ. Se mai arata ca tribunalul a refuzat sa judece cauza, încălcând prevederile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a ținut seama ca temeiul juridic al acțiunii este unul complex și nu se rezuma doar la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., fiind invocate dispoziții din Convenția europeana, Constituția României, art. 9 C. proc. pen., art. 253 C. civ.

Conform mențiunilor din cererea formulata de reclamant, infracțiunile ce au făcut obiectul celor doua dosare, au fost cercetate împreuna de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița în dosarul penal nr. x/2015, în care au fost dispuse masuri preventive, ulterior cauza a fost disjunsa, formându-se doua dosare penale. Se mai susține ca pe parcursul urmăririi penale și pe parcursul judecății, împotriva reclamantului au fost luate masuri preventive, respectiv arest preventiv, arest la domiciliu și control judiciar. Reclamantul susține ca, în finalul cercetărilor judecătorești s-a dispus achitarea sa pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecata, rezultând astfel și nelegalitatea masurilor preventive dispuse în cauza. Se arata că prin masurile dispuse în cauzele penale menționate i-au fost aduse grave prejudicii, întrucât în perioada cuprinsa intre 17.02.2016 și 2.10.2016 a suportat rigorile unor masuri preventive ce s-au dovedit a fi nelegale, precum și ulterior încetării acestora, în contextul în care s-a dovedit nevinovăția sa, a fost privat de libertate ori libertatea i-a fost restrânsă, nu a realizat venituri ori veniturile au fost reduse în urma reluării activității, prin punerea la dispoziția IPJ Ialomița, onoarea, imaginea, reputația și demnitatea sa și ale familiei sale au fost prejudiciate grav, prin acuzațiile nefondate și prin publicitatea făcuta cazului în articolele de presa, fiind aduse atingeri integrității sale fizice și psihice, intimității vieții private, a suportat cheltuielile de judecata în cadrul celor doua procese, reprezentând cheltuielile de deplasare la instanțe și onorariile avocatului ales.

În opinia reclamantului, instanțele penale s-au pronunțat asupra legalității și temeiniciei masurilor preventive pe parcursul procesului penal, dispunând inițial înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, apoi cu măsura controlului judiciar.

În ceea ce privește competenta generala, materiala și teritoriala a instanței de fond, norma aplicabila în speța este art. 539 C. proc. pen. care reglementează condițiile în care se poate solicita repararea prejudiciului ca urmare a privării nelegale de libertate, precum și competența de soluționare a cauzei. În consecința, în mod temeinic și legal, instanța de fond a admis excepția inadmisibilități cererii reclamantului, fata de prevederile art. 539 alin. (2) din Legea nr. 135/2010.

În lipsa unei ordonanțe a procurorului sau încheierii/hotărârii definitive a judecătorului prin care să se stabilească expressis verbis caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri. In același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent sa judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 15/2017.

Organele judiciare penale au obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică și în practica instanțelor, se reține că in­stanțele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen. Un argument în plus în acest sens este și dispoziția din art. 541 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei per­soane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, în faza de executare a pedepsei, se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța în­vestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Or, în speța, Curtea de Apel București, prin decizia penala nr. 776/31.05.2018, nu a constatat ca masurile privative de libertate sunt nelegale, ci doar a constatat ca inculpatul A. a fost reținut 24 de ore în data de 17.02.2016, arestat preven­tiv, din 18.02.2016 pana la 3.07.2016, și arestat la domiciliu, din 3.07.2016 pana la 2.10.2016.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, termen ce a fost preschimbat, din oficiu, la data de 22 aprilie 2021.

Intimatul reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susținerile formulate de reclamant prin întâmpinare și a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În condițiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

Prin urmare, numai dacă printr-o dispoziție cu valoare de lege se prevede participarea și punerea concluziilor de către procuror într-un anumit litigiu, neconstituirea completului cu procuror este de natură să atragă nulitatea hotărârii. Or, de vreme ce nu există un text care să prevadă că procurorul participă în mod obligatoriu în procesele având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru repararea erorilor judiciare săvârșite în procesele penale - nici recurentul neindicând textul de lege nesocotit de instanța de apel la alcătuirea sa -, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 538-541 C. proc. pen., este în legătură cu lipsa de calitate procesuală pasivă a statului.

Nici această critică de ordin procedural nu poate fi primită, în condițiile în care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabilește, cu valoare de principiu, că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Or, prin întâmpinarea depusă în etapa apelului, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a subliniat legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pentru argumentele pe care le-a reiterat identic în cadrul prezentului recurs, și a solicitat ca, în ipoteza în care va fi reținută admisibilitatea acțiunii, aceasta să fie respinsă ca prescrisă, față de art. 541 alin. (2) din Legea nr. 135/2010. Cum nici prin întâmpinare nici pe parcursul judecării apelului nu a fost invocată excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului român, această chestiune nu mai poate fi dedusă analizei prin motivele de recurs.

Un al treilea motiv de recurs privește interpretarea eronată a ansamblului de norme înscrise în art. 9 și 538-541 C. proc. pen., art. 5 par. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și eludarea Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, respectiv a Deciziei Curții Constituționale nr. 48/2016.

În opinia recurentului, cererea reclamantului este inadmisibilă în condițiile în care privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Or, în cauză, s-a solicitat direct instanței civile acordarea de despăgubiri drept consecință a reținerii și arestării nelegale a reclamantului.

Critica nu este întemeiată și deci nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care toate aspectele sus-menționate conturează o problemă care privește fondul raportului juridic dedus judecății, iar nu însăși admisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Se observă că, pentru a hotărî anularea sentinței din cauza necercetării eronate a fondului, instanța de apel a arătat că prima instanță a statuat în mod corect că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., având în vedere Decizia în interesul legii nr. 15/2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, având în vedere precizările apelantului-reclamant, Tribunalul Ialomița a analizat cererea formulată numai în raport de dispozițiile art. 532 C. proc. pen., fără a intra în cercetarea dispozițiilor C. civ., care au fost invocate atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și în răspunsul la întâmpinare formulat.

Instanța de apel a arătat cu temei că, de vreme ce faptele imputate de către apelantul-reclamant nu se circumscriu nici uneia dintre formele de răspundere existente în legislația românească, au fost invocate normele europene, care permit angajarea unei răspunderi obiective a statului pentru situația în care a fost trimisă în judecată o persoană care ulterior a fost achitată, pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca efect al începerii procesului penal (pierderi salariale, cheltuieli cu transportul la organele judiciare, cheltuielile cu onorariul avocatului ales, precum și afectarea dreptului la viață, sănătate, integritate fizică și psihică și demnitate, care nu sunt inerente declanșării unui proces penal). Invocarea normelor europene în contextul menționat se impunea, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Prin urmare, argumentele de drept arătate au justificat soluția legală de anulare a sentinței, pentru că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata cererii întemeiate pe dispozițiile art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Cu ocazia judecării fondului, Statul român va putea face toate apărările pe care le-a dedus analizei instanțelor de fond și de recurs în legătură cu însăși admisibilitatea cererii de chemare în judecată, și care vor impune instanțelor să aprecieze asupra respectării termenului de prescripție a formulării acțiunii, respectiv asupra însuși caracterului fondat/nefondat al pretențiilor reclamantului.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs în legătură cu aplicarea greșită a prevederilor art. 480 C. proc. civ., urmare a faptului că cererea de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 252-253 C. civ. este de competența de primă instanță a judecătoriei, iar nu a tribunalului.

Art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ. conferă judecătoriei sau tribunalului competența de primă instanță în judecata cererilor evaluabile în bani, pragul valoric fiind de 200.000 RON, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Cum judecătoria este competentă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 200.000 RON, iar valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant este de 7.100.000 RON, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor procedurale sus-menționate, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, s-a invocat nelegalitatea deciziei din apel întrucât "cuprinde motive ori numai motive străine de natura cauzei" deduse din faptul că instanța s-a referit în motivarea hotărârii la răspunderea obiectiva a statului pentru activitatea de justiție, respectiv la răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție realizata în numele legii, eficienta, imparțială și egala pentru toți, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități dar și pentru munca realizata prin reprezentanții săi în actul de justiție. Or, aceste aspecte sunt reglementate de procedura cuprinsa în art. 538-541 C. proc. pen., contrar celor reținute de instanța de apel, precum și de dispozițiile art. 9 C. proc. pen.

Critica nu este întemeiată, în condițiile în care în considerentele deciziei recurate s-a arătat cât se poate de clar că toate aspectele invocate de reclamant trebuiau analizate sub aspectul temeiniciei lor, nelegalitatea sentinței decurgând din limitarea analizei cererii de chemare în judecată la admisibilitatea ei. Or, analiza răspunderii obiective a Statului trebuia făcută prin raportare la norme europene, în temeiul art. 20 din Constituția României. În consecință, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., legalitatea încheierii recurate nu poate fi analizată.

Față de cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 și a încheierii din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1497 A din 22 octombrie 2019 și a încheierii de ședință din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2021.