ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2025

Ședința publică din data de 7 octombrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă la data de 15.11.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă totală de 300.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate și atingerile aduse drepturilor fundamentale. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, Tribunalul Ialomița a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 724/F/08.06.2022, Tribunalul Ialomița a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a respins pretențiile formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice ce fac obiectul capătului principal de cerere, întemeiate pe art. 539 și urm. C. proc. pen.., ca prescrise; a respins ca neîntemeiate pretențiile formulate de reclamant, în contradictoriu cu același pârât, ce fac obiectul capătului subsidiar de cerere, precum și cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, luând act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1459 A din data de 16.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. - împotriva sentinței civile nr. 724F/08.06.2022 pronunțate de Tribunalul Ialomița, secția Civilă, în dosarul nr. x/2021, a anulat sentința civilă apelată și a acordat termen pentru evocarea fondului la data de 7.03.2024. Curtea a respins apelul incident formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul Ialomița din data de 1.02.2022, ca nefondat.

Prin decizia nr. 452A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului A. suma de 35.000 RON, cu titlu de daune morale, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Curtea a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 și a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

4.1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale, în sensul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că suma de 35.000 RON constituie o dreaptă și justă reparație sub aspectul suferințelor pricinuite, pentru perioada în care reclamantul a fost privat de libertate și supus procesului penal.

În primul rând, instanța de apel, în stabilirea sumei de 35.000 RON acordată cu titlu de daune morale, s-a raportat într-o manieră subiectivă asupra consecințelor nefaste cauzate reclamantului atât pe plan profesional cât și personal, familial, urmare a măsurilor privative de libertate la care a fost supus, pe o perioadă lungă de timp.

Instanța de apel a ignorat calitatea de polițist pe care o deținea reclamantul la momentul începerii procesului penal, calitate în raport de care se bucura de un anumit prestigiu atât în raport cu cetățenii din comunitatea unde își desfășura activitatea cât și plan personal, în raporturile cu familia, cu prietenii și cunoscuții.

Tocmai din această perspectivă, prejudiciul cauzat reclamantului a fost unul incomensurabil mai mare, pe ambele planuri. Astfel, odată cu reținerea și arestarea sa, cariera sa de polițist a fost profund afectată, nu și-a mai putut desfășura activitatea, nu s-a mai pus problema promovării, iar în ochii superiorilor a planat tot timpul ideea de vinovăție a reclamantului. Acest fapt a continuat să subziste și după încetarea măsurilor preventive și până la pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare de către Curtea de Apel București, după mulți ani de proces.

Introducerea acestuia în mediul carceral pentru o lungă perioadă de timp, alături de alte persoane care au dezvoltat un obicei din a comite infracțiuni și fără multă educație, 1-a afectat psihic pe reclamant, ajungând într-o stare profundă de depresie.

Acest fapt a fost relatat de către martorul B. care a fost încarcerat alături de reclamant, în aceeași perioadă, inculpat în cadrul aceluiași dosar penal.

Recurentul reclamant a arătat că arestarea sa a reprezentat un moment de umilință supremă. Practic, întreaga sa carieră a fost pătată de acest dosar penal și de măsurile preventive la care a fost supus. După achitare a fost nevoit să se transfere într-o altă localitate pentru a continua să își desfășoare profesia de polițist, vechii colegi și superiori fiind în continuare suspicioși cu privire la acesta și evitându-1.

În aceeași măsură, articolele de presă din mass-media vremii, în care a fost menționat numele său, au contribuit la deteriorarea imaginii acestuia, prin inocularea ideii de infractor și de polițist corupt în rândul opiniei publice, ceea ce a creat un puternic șoc emoțional reclamantului, fapt ce justifică o compensare justă și corectă din partea statului român.

În plan personal, relațiile de familie au avut de suferit pe tot parcursul procesului penal și în special în perioada de arest, reclamantul simțindu-se umilit în fața soției care 1-a vizitat în arest, fiind pus și în postura de a nu-și vedea copilul timp îndelungat, pentru care "tatăl era în misiune în afara țării și nu avea telefon."

Recurentul reclamant a arătat că suma de 35.000 RON acordată cu titlu de daune morale pentru măsurile preventive (inclusiv la condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii de 4 ani cu executare de către instanța de fond) la care a fost supus reclamantul nu poate constitui o justă și dreaptă reparație, în condițiile în care unele instanțe au acordat sume considerabil mai mari cu titlu de daune morale, pentru cazuri cu consecințe și efecte semnificativ mai reduse decât situația reclamantului.

Astfel, recurentul reclamant a invocat sentința civilă nr. 290/09.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța prin care s-a acordat suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru compensarea prejudiciul emoțional încercat, urmare a emiterii unor acte administrative; Curtea de Apel Timișoara a acordat daune morale pentru patru judecători orădeni în cuantum de câte 20.000 euro pentru faptul că au fost anchetați pe nedrept de către DNA fără a fi supuși unor măsuri preventive, pentru ca mai apoi, să se stabilească nevinovăția acestora.

4.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 și a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, recurentul pârât a solicitat casarea deciziilor, respingerea apelului reclamantului și, în consecință, respingerea cererii reclamantului.

În motivarea recursului, recurentul pârât a arătat că în mod eronat instanța de apel a respins apelul incident al Statului Român prin Ministerul Finanțelor împotriva încheierii de ședința din 01.02.2022, considerând că se impunea schimbarea sentinței civile nr. 724/08.06.2022 pronunțate de Tribunalul Ialomița, în sensul admiterii autorității de lucru judecat și respingerii pretențiilor formulate de reclamant. Astfel, instanța nu a ținut seama de faptul că reclamantul a mai formulat o acțiune cu același obiect pronunțându-se sentința civilă nr. 845/20.06.2019 a Tribunalului Ialomița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 76/2020 a Curții de Apel București, nefiind exercitată calea de atac a recursului.

Decizia Curții Constituționale a României nr. 136/2021 invocată de reclamant este obligatorie pentru viitor și nu pentru trecut, dispozițiile legale contestate bucurându-se de prezumția de constituționalitate la momentul la care au fost avute în vedere de instanța de judecată. Prin urmare, instanța de fond învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată trebuia să facă aplicarea art. 431 din C. proc. civ. și, analizând cu prioritate excepția autorității de lucru judecat, trebuia să o admită și să respingă acțiunea pe acest motiv.

Recurentul pârât a considerat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În mod eronat, instanța de apel s-a raportat în pronunțarea soluției date doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituționale, producând efecte juridice. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic. Mai mult decât atât, în jurisprudența sa până la decizia pronunțată în prezenta cauză, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este reglementată o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Într-adevăr, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanța de judecată, în baza principiului rolului activ al judecătorului, trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele.

Dreptul la reparație există numai atunci când măsura preventivă nu se subscrie niciuneia dintre situațiile prevăzute la art. 5 paragraful 1 lit. a) - f) din Convenție. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de aceleași nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au putut fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate impotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unei bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă în momentul arestării sau pe timpul reținerii provizorii.

Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, instanța de apel în mod greșit s-a raportat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021.

Recurentul pârât a citat din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018. Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, ea fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condițiile legii" - folosită în dispozițiile art. 52 alin. (3) fraza a doua, Constituția a lăsat și lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, recurentul a apreciat că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României și cauza Murray contra Regatului Unit) în care s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenția însăși reglementează situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar ar fi fost nelegale.

Recurentul pârât a considerat că daunele morale în cuantum de 300.000 RON, sunt nejustificate, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, deciziile nr. 3223 din 21 mai 2010, nr. 320 din 1 februarie 2018 și nr. 3812 din 05 decembrie 2000.

Recurentul pârât a expus prevederile art. 252 și 253 din C. civ., art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 71, 74 și 75 din C. civ. și a arătat că, în speță, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situației de fapt evocate și în raport de temeiul juridic invocat ce face obiectul capătului subsidiar de cerere.

Recurentul pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale iar cercetarea penală și trimiterea în judecată a unor persoane fizice și juridice nu constituie în sine o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind invocate sau dovedite încălcări ale unor norme de procedură penală sau abuz în serviciu contra intereselor reclamantului sau alte abuzuri și neglijențe în modul de cercetare a cauzei.

Din motivarea în fapt a cererii adresate instanței rezultă că reclamantul nu acuză în prezenta cauză nerespectarea drepturilor și garanțiilor sale procesuale în procesul penal, ci faptul în sine că a fost arestat preventiv, obligat să nu părăsească localitatea de domiciliu și supus măsurii controlului judiciar, în baza legii procesual penale, măsuri pe care acesta le consideră nelegale prin prisma faptului că s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor.

Atâta vreme cât, prin probatoriul aflat la dosar, nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, adică în deplină cunoștință de cauză asupra nevinovăției acestuia, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză, nu se poate reține că acesta a fost arestat nelegal și supus măsurii preventive a arestului la domiciliu și controlului judiciar.

Recurentul a susținut caracterul nerezonabil al cuantumului daunelor morale, invocând art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. și deciziile civile nr. 1095/1994 și nr. 3812/05.12.2000 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă. De asemenea, a arătat că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată în cauza Tarău contra României, cauza Konolos împotriva României), în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală.

4.3. Recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurentul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 și a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 9 și art. 539 din C. proc. pen., Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 142 din 20 februarie 2023.

În susținerea primului motiv de recurs, recurentul a invocat art. 432 din C. proc. civ. și a arătat că, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă totală de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, urrnare a constatării caracterului nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate și a atingerilor aduse drepturilor fundamentale.

În drept, a invocat prevederile art. 539, 540, 541 din C. proc. pen. și prevederile art. 5 și ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., precum și ale art. 58, art. 61, art. 69, art. 71 - 74, art. 252 și art. 253 din C. civ.

Acest dosar a fost soluționat prin sentința nr. 845/F/20.06.2019 a Tribunalului Ialomița, prin care s-a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, cu motivarea că "nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., dispoziție apreciată ca fiind constituțională de Curtea Constituțională a României, făcându-se referire și la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 15/178.09.2017. Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 76 A/20.01.2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Motivarea Curții de Apel București din prezenta cauză, în sensul că efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 este nașterea unui drept la acțiune în patrimoniul reclamantului-apelant ceea ce conturează o cauză juridică diferită față de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomița, nu poate fi reținută în combaterea excepției autorității de lucru judecat.

Așa cum a statuat în repetate rânduri Curtea Constituțională, decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. Cu referire la situațiile trecute (facta praeterita), Curtea Constituțională a arătat că, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție.

Recurentul a invocat considerentele cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 404/2016 și a arătat că interpretarea instanței de apel în sensul nașterii unui nou drept subiectiv în patrimonial reclamantului duce la atribuirea unor efecte pentru trecut a Deciziei nr. 136/2021, încălcând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 845/F/20.06.2019 a Tribunalului Ialomița.

Astfel, se impune admiterea excepției autorității de lucru judecat întrucât, prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/2018, acțiunea reclamantului a fost analizată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, nefiind îndeplinită condiția prevăzută la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., aceste dispoziții legale fiind invocate de reclamant atât ca temei al cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2018, cât și ca temei al prezentei cereri de chemare în judecată.

Or, constatarea de către o instanță a faptului că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea daunelor morale nu poate justifica îndreptățirea reclamantului de a promova o acțiune identică, respectiv prezenta acțiune, prin invocarea aceluiași temei juridic, cu motivarea că dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. (care au constituit temei juridic și în dosarul nr. x/2018) au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021.

Recurentul a invocat art. 431 din C. proc. civ. și a considerat că se impunea reținerea autorității de lucru judecat prin raportare la dosarul nr. x/2018, existând tripla identitate: de obiect (prin formularea acelorași pretenții), de cauză (același fundament pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii), de părți (existența acelorași persoane, în aceeași calitate juridică).

Recurentul a invocat art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și a arătat că, în raport de caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate sunt obligatorii pentru autoritățile publice și urmează a fi aplicate de acestea de la data publicării, dar și pentru instanțele de judecată, în cauzele aflate pe rolul acestora la momentul publicării deciziei Curții Constituționale, iar acestea sunt obligate să le aplice în cazul în care dispozițiile declarate ca neconstituționale sunt incidente, aspect care nu echivalează cu o aplicare retroactivă, deoarece raporturile juridice în discuție nu s-au definitivat, fiind contestate de cei interesați, astfel că nu pot fi încadrate în categoria situațiilor juridice trecute la care nu se aplică legea nouă.

Recurentul a invocat Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 și nr. 51/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și a arătat că reclamantul nu se poate prevala de Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 pentru a formula o acțiune identică celei care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 845F/20.06.2019 pronuntată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2018 având în vedere efectele pe care le produc deciziile de declarare a neconstituționalității unui text de lege ulterior soluționării definitive a cauzei, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale anterior menționate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat art. 539 și art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, și a arătat că soluția dată de Curtea de Apel București cu privire la excepția prescripției extinctive este greșită în raport de dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței, astfel cum au fost invocate.

Raționamentul instanței de apel potrivit căruia de la data publicării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial a început să curgă un nou termen de 6 luni, înăuntrul căruia reclamantul să-și poată valorifica pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. este total eronat, nesocotind prevederile legale cu privire la efectele deciziilor de admitere ale instanței de contencios constituțional - art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Recurentul a invocat Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cât privește identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, recurentul a apreciat că soluția Tribunalului Ialomița este corectă, în sensul că termenul de prescripție extinctivă de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., înăuntrul căruia reclamantul putea să introducă acțiunea în repararea pagubei întemeiată pe art. 539 din C. proc. pen., a început să curgă la data de 31.05.2018 și s-a împlinit la data de 30.11.2018.

În speță, potrivit art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., hotărârea penală de achitare este decizia Curții de Apel București nr. 776/A/31.05.2018, pronunțată în dosarul penal nr. x/2016, iar termenul de prescripție era împlinit la data când apelantul reclamant a promovat cererea de chemare în judecată pendinte, respectiv 15.11.2021.

Recurentul a invocat și Deciziile nr. 874/2018 și nr. 126/2016 pronunțate de Curtea Constituțională.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a formulat întâmpinare față de recursul Ministerului Public.

În motivarea întâmpinării, recurentul a arătat că, față de motivele invocate în cererea de recurs, consideră că instanța de fond nu a calculat greșit curgerea termenului de prescripție așa cum susține instanța de apel, întrucât termenul de prescripție al dreptului la acțiune era împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată, respectiv data de 15.11.2021, față de prevederile art. 539 din C. proc. pen.

Cât privește răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor fundamendată pe prevederile art. 1357 și următoarele din C. civ., răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie, răspundere care poate fi angajată dacă autoritatea judecătorească sau organele parchetului, cu prilejul exercitării funcțiilor ce le revin, au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, situație în care cel ce se pretinde victimă va trebui să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale pornind de la fapta organelor persoanei juridice chemate în judecată. Pe de altă parte, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie și o răspundere indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă și completează răspunderea autorului direct al prejudiciului, persoana juridică putând răspunde astfel cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 1349 alin. (3) din C. civ., în calitate de comitent pentru faptele prepușilor săi.

Recurentul a invocat pe cale de excepție prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită care, potrivit art. 2528 din C. civ., începe să curgă de la data la care păgubitul cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, încă din anul 2015, reclamantul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, având în vedere înscrisurile aflate la dosar, iar acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de 3 ani conferit de lege prin art. 2517 din C. civ.

Acțiunea este prescrisă prin raportare la art. 539 din C. proc. pen., prin raportare la Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată (31.05.2018), acțiunea fiind înregistrată la 15.11.2021.

Recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Răspunderea civilă delictuală ce poate fi stabilită în solidar cu cea a Administrației Naționale a Penitenciarelor prin organele sale poate avea ca fundament răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, în condițiile art. 1373 din C. civ.. Or, în toata perioada comiterii faptelor pretinse de către reclamant, nu a existat un raport de prepușenie între Ministerul Finanțelor și autoritatea judecătorească sau organele parchetului care să atragă răspunderea pentru fapta altuia în sarcina acestui pârât.

Așadar, reclamantului îi revine obligația de a proba implicarea culpabilă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor în acțiunea pretins ilicită, dovezi inexistente în cauză.

Recurent-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a formulat întâmpinare la recursul formulat de către reclamantul A..

În motivarea întâmpinării, recurentul a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial. Recurentul a invocat dispozițiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. și a arătat că, pe de altă parte, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală.

La cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, dar și instanțele de control trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

În analiza recursului declarat de reclamant, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunea privind motivarea recursului este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Aceeași sancțiune rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru situația în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt cazuri de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, în condițiile art. 488 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de alin. (1) din acest articol, recursul fiind o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care partea interesată solicită desființarea unei hotărâri, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, în cadrul acestei căi de atac realizându-se exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

În consecință, argumentarea și dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și să permită exercitarea de către instanța de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, astfel cum au fost expuse în cererea de recurs, nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate. Astfel, recurentul reclamant a arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că suma de 35.000 RON constituie o dreaptă și justă reparație sub aspectul suferințelor pricinuite, pentru perioada în care reclamantul a fost privat de libertate și supus procesului penal, fără a expune considerentele pentru care raționamentul instanței de apel ar fi încălcat normele de drept material sau procesual incidente în cauză. Recurentul reclamant a criticat maniera pretins subiectivă în care instanța de apel a apreciat asupra consecințelor nefaste cauzate reclamantului atât pe plan profesional cât și personal, familial, urmare a măsurilor privative de libertate la care a fost supus, a susținut că instanța de apel ar fi ignorat calitatea de polițist pe care o deținea reclamantul la momentul începerii procesului penal, a expus considerente referitoare la amploarea suferințelor psihice cauzate de procesul penal și lipsirea de libertate, invocând în acest sens și declarația unui martor; a expus consecințele negative asupra carierei și vieții sale personale.

Stabilirea acestor elemente ale situației de fapt revine exclusiv instanțelor de fond și nu poate forma obiect de analiză în recurs, întrucât ar presupune o cenzurare a aprecierii făcute de instanța de apel cu privire la mijloacele de probă și la o devoluare a fondului cauzei prin prisma chestiunilor de temeinicie, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Prin susținerile sale, recurentul-reclamant nu a învederat argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greșită a criteriilor legale în evaluarea realizată de instanța de apel pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate.

În această privință, instanța de apel a precizat că "va ține cont de durata privării nedrepte de libertate, de consecințele produse asupra reclamantului și familiei acestuia, precum și de consecințele pe plan social, cu precădere la nivelul comunității locale, dată fiind și mediatizarea în presă a procesului penal".

Contrar susținerile recurentului, calitatea sa de polițist nu a fost ignorată de instanța de apel, evaluarea pe care aceasta a realizat-o raportându-se la acest criteriu relevant. În acest sens, instanța a arătat că "având în vedere probele administrate în cauză, se reține că privarea nedreaptă de libertate timp de aproximativ 5 luni, cu toate consecințele inerente traiului în condiții restrictive, este aptă să producă reclamantului suferințe de natură morală, atât din perspectiva dreptului la onoare, demnitate, imagine, având în vedere calitatea acestuia de agent de poliție în localitatea Bordușani, județul Ialomița, funcție ce presupune exercitarea unei autorități a statului, astfel că este necesar să reflecte încrederea cetățeanului în instituțiile statale, în mod inerent, în persoana care exercită funcția în numele instituției, dar și din perspectiva vieții private, relațiile familiale fiind deteriorate, aspecte care rezultă din declarațiile martorilor C. și B., audiați în fața primei instanțe, dosar fond".

În consecință, susținerile recurentului reclamant nu relevă o ingorare a criteriilor legale care trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, acesta criticând în realitate aprecierea cuantumului daunelor morale, ceea ce reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susținerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmărește doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în această fază procesuală, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probațiune, o astfel de chestiune excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, așa cum s-a arătat supra.

Aceeași este situația și în privința susținerilor recurentului prin care acesta a invocat decizii ale instanțelor naționale care au acordat daune morale în alte cauze, evaluările realizate de alte instanțe în spețe care au avut ca obiect acordarea unor daune morale fiind circumscrise situației de fapt și de drept din respectivele dosare, nefiind astfel apte a nereleva aspecte de nelegalitate în privința deciziei recurate în prezenta cauză.

Având în vedere că, din ansamblul criticilor expuse în cererea de recurs nu pot fi decelate critici de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 488 din C. proc. civ., simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate, devine incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, se constată că acesta a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând însă, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, că reclamantul a mai formulat o acțiune cu același obiect, pronunțându-se sentința civilă nr. 845/20.06.2019 a Tribunalului Ialomița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 76/2020 a Curții de Apel București, precum și că decizia Curții Constituționale a României nr. 136/2021 este obligatorie pentru viitor și nu pentru trecut, criticând în esență modul în care a fost aplicat art. 431 din C. proc. civ. și considerând că se impunea admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Același motiv de recurs a fost invocat și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acesta încadrându-și susținerile în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Întrucât criticile concrete formulate de recurenți în cadrul acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat norma de drept procesual din art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material, Înalta Curte reține că argumentele dezvoltate în acest sens nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât acesta are în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Raportat la criticile susținute în dezvoltarea motivului de recurs, prin care recurenții au invocat o greșită aplicare de către instanța de apel a normelor procesuale care reglementează autoritatea lucrului judecat, raportat la sentința civilă nr. 845F/20.06.2019 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2018, examinarea recursurilor va fi circumscrisă motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. având în vedere că, în esență, ceea ce se pretinde de către recurenți este greșita menținere a soluției de respingere a excepției autorității de lucru judecat cu prilejul soluționării cauzei în apel.

Având a dezlega acest motiv de recurs, Înalta Curte reține constatările instanțelor de fond în sensul că, prin acțiunea promovată anterior în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale, urmare a constatării caracterului nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate și a atingerilor aduse drepturilor fundamentale, obiect identic celui din cauza de față.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile prevederile art. 539, 540, 541 din C. proc. pen. și prevederile art. 5 și ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., precum și ale art. 58, art. 61, art. 69, art. 71 - 74, art. 252 și art. 253 din C. civ., dispoziții legale invocate și în prezenta cauză. De asemenea, situația de fapt expusă de reclamant în susținerea pretențiilor formulate este identică în cele două cereri, fiind invocat faptul că, pe parcursul urmăririi penale și pe parcursul judecății, împotriva sa au fost luate măsuri preventive, și anume arest preventiv, arest la domiciliu și control judiciar, însă judecata a fost finalizată prin achitarea dispusă prin decizia penală nr. 776/A/31.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, încălcarea drepturilor sale, prevăzute de dispozițiile legale invocate în susținerea acțiunii, decurgând din această situație.

Analizând soluția Tribunalului Ialomița din data de 01 februarie 2022, de respingere a excepției autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut că "nu este îndeplinita tripla identitate în raport de dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Ialomița, din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, așa cum în mod corect a reținut tribunalul, în condițiile în care în primul proces instanța a reținut că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. cu referire la art. 5 par. 5 din Convenție, întrucât niciun organ judiciar abilitat in sensul legii nu a constatat nelegalitatea detenției sale preventive, drept condiție indispensabilă pentru nașterea dreptului său la reparație, demersul judiciar fiind axat pe achitarea sa definitivă în procesul penal.

Or, în prezenta cauză, reclamantul s-a prevalat de un drept cu privire la care a pretins nașterea acestuia ca efect al Deciziei CCR nr. 136/2021, evocată pe larg supra, dreptul la acțiune fiind atașat dreptului subiectiv, ceea ce conturează, în opinia Curții, o cauză juridică diferită față de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomița, soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat fiind corectă".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens sunt dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., conform cărora "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 431 din C. proc. civ., conform cărora "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În interpretarea acestor dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: efectul negativ al autorității de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din același cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în același sens în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunțat în chiar preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive pronunțate de către instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriței împotriva României, par. 31 - 38).

Prin urmare, în contextul regulilor expuse mai sus, instanța judecătorească care este învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără a mai putea face o evaluare proprie asupra respectivei chestiuni.

În prezenta cauză, reclamantul a susținut că hotărârea instanței din procesul anterior s-a întemeiat pe o dispoziție legală care ulterior a fost declarată neconstituțională, astfel încât există posibilitatea promovării unei noi acțiuni în despăgubiri în intervalul de 6 luni de la data publicării Deciziei Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial nr. 494/12 mai 2021 prin raportare la dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., neputând fi opusă excepția autorității de lucru judecat.

Instanța de apel, respingând apelul incident ca nefondat, a verificat elementele efectului negativ al autorității de lucru judecat, considerând că nu este îndeplinita tripla identitate cerută de lege din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, menținând astfel soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității de lucru judecat.

Astfel, instanța de apel a reținut că în prezenta cauză se invocă o cauză juridică diferită față de cea avută în vedere în procesul anterior, întrucât "reclamantul s-a prevalat de un drept cu privire la care a pretins nașterea acestuia ca efect al Deciziei CCR nr. 136/2021".

Întrucât litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomița a fost soluționat, în mod definitiv, înainte de pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a jurisprudenței instanței de contencios constituțional referitoare la efectele admiterii unei excepții de neconstituționalitate și a dispozițiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, "Decizi