ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea principală înregistrată la 4 august 2020 pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate, ca urmare a arestului preventiv în cauza penală nr. 333/D/P/2016, precum și pentru prin restrângerea libertății în mod nelegal, ca urmare a obligației de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente, precum și la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune materiale ocazionate cu cheltuielile deplasare din Țăndărei către Miercurea Ciuc și Târgu Mureș, cu cheltuielile de cazare și cu onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea juridică în procesul penal, sumă actualizată la rata inflației, cu cheltuieli de judecată. La data de 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu-Mureș a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1032F din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 448/A din 24 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Prin decizia nr. 1119A din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei civile și până la data plății integrale a sumei menționate. A respins în rest, ca nefondată, cererea de chemare în judecată. A respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu Mureș.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva decizie nr. 1119 A din 29 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului, obligând astfel pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la dobânda leglă aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei recurate și până la data plății integrale a sumei menționate. Apreciază că hotărârea instanței de apel a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În mod eronat, instanța de apel s-a raportat în pronunțarea soluției doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituționale, producând efecte juridice. Conform dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare "în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare". Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic. Mai mult decât atât, în jurisprudența sa, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22). Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, chiar Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției". Aceeași Curte a reținut și că "textul constituțional al art. 52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Tot prin decizia mai sus menționată, Curtea a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale și că sfera noțiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 din C. proc. pen. Astfel, întrucât Constituția a lăsat și lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, apreciază că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. Prin urmare, în acest context, instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României și cauza Murray contra Regatului Unit. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenția însăși reglementează situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acela că lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar ar fi fost nelegale. Rămâne la latitudinea instanței de apel să analizeze cauza sub toate aspectele invocate și să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar au fost nelegale și dacă nu s-au respectat garanțiile procesuale reglementate de Convenția EDO. În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 25.000 RON, apreciază că sunt nejustificate, sens în care face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, din decizii de speță nr. 3223 din 21 mai 2010 și nr. 320 din 1 februarie 2018. După redarea art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 din C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că din aceste prevederi legale rezultă condițiile cu privire la răspunderea civilă delictuală, ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenta unei fapte ilicite, vinovăția autorului faptei, chiar sub forma celei mai ușoare culpe, producerea unui prejudiciu și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat. În privința primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, recurena a arătat că reprezintă elementul obiectiv reprezentat de o acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane, de natura a crea un prejudiciu. Dispozițiile privind dreptul la viața privată sunt cuprinse în art. 71 din C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75." Atingerile aduse vieții private sunt enumerate în cadrul art. 74 din C. civ. Art. 75 din C. civ. stabilește ca: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune." În speță, se ridica problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situației de fapt evocate și în raport de temeiul juridic invocat ce face obiectul capătului subsidiar de cerere. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a invocat și/sau dovedit că ar fi fost victima unei erori judiciare din partea organelor statului, astfel încât să fie necesară analiza incidenței în speța a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Prin urmare, cererea de chemare în judecata nu are ca temei răspunderea civila delictuală a statului pentru erori judiciare reglementată prin norme de drept speciale. Nici condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale evidențiate mai sus nu sunt îndeplinite în cauza, întrucât, pe de o parte, nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, nedovedindu-se de către reclamant nicio fapta proprie cu caracter ilicit, iar pe de alta parte, nu poate fi reținuta nici răspunderea civilă delictuală (obiectivă) a pârâtului pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent, cum cere legea, pentru magistrații procurori. Răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi atrasă în condițiile în care în cauză nu a fost constatată atingerea unui drept subiectiv al reclamantului sau vreo faptă cu caracter ilicit pentru că cercetarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a unor persoane cercetate pentru comiterea unor infracțiuni s-au realizat în îndeplinirea unor prevederi legale. De asemenea, soluția de achitare în temeiul art. 16 din C. proc. pen. dispusă în cauza nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia că trimiterea în judecată s-a realizat cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăție sau din culpă și că fapta are un caracter ilicit. Atâta vreme cat, prin probatoriul aflat la dosar nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, adică în deplina cunoștința de cauza asupra nevinovăției acestuia, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză, nu se poate reține că acesta a fost arestat nelegal și supus măsurii preventive a arestului la domiciliu și controlului judiciar. Prin urmare, în condițiile în care nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite a pârâtului, nu se poate aprecia că sunt îndeplinite în cauză nici celelalte condiții ce vizează existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul pretins, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat, iar pentru angajarea răspunderii civile delictuale și acordarea prejudiciului se cer a fi întrunite în mod cumulativ toate cele patru condiții evidențiate mai sus. În ceea ce privește campania mediatică desfășurată împotriva sa și faptul că aceasta i-a adus reclamantului grave prejudicii de imagine și i-a afectat reputația, chiar dacă pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputație, relații de serviciu, relații personale), aceasta nu e de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autoritățile judiciare au încălcat obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană. Or, în cauză nu s-a dovedit în vreun fel că autoritățile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului și nici că ar fi existat o scurgere de informații din dosarul penal cu scopul denigrării și afectării imaginii publice a reclamantului și cu încălcarea prezumției de nevinovăție de care se bucura acesta. Nu în ultimul rând, Statul Român nu poate fi ținut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informațiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut și garantat de Constituția României, republicată. Dacă reclamantul se consideră prejudiciat de informațiile publicate în presă, are liberul acces la justiție în vederea angajării răspunderii celor care, prin publicarea unor informații neconforme cu adevărul au depășit limitele libertății de informare. În atare condiții, pentru presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție prin publicarea unor articole de presă, nu poate fi reținută vinovăția statului. Nu în ultimul rând, cu privire la încălcarea dreptului la viața privată, aspect invocat de reclamant în susținerea cererii de acordare de daune morale, trebuie avute în vedere prevederile art. 74 și art. 75 din C. civ. Or, măsurile dispuse împotriva reclamantului îndeplinesc pragul de necesitate și proporționalitate pe care atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și legiuitorul român l-au stabilit pe cale jurisdicțională. În ipoteza în care se va trece peste criticile anterioare și instanța va aprecia întemeiată cererea, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale pe care le pretinde reclamantul, solicită să se observe caracterul nerezonabil al acestora, redând pasaje din decizii pronunțate de Înalta Curte. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (4 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Aspectele evidențiate în cererea de recurs, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei recurate (decizia nr. 1119 A din 29 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București) care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În speță, prin decizia civilă nr. 448/A din 24 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 136/12.05.2021 și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/16.01.2023, ambele adoptate după pronunțarea sentinței civile apelate, s-a constatat că a devenit nelegală soluția primei instanțe, fundamentată pe Decizia în interesul legii nr. 15/18.09.2017, astfel că, în cadrul normativ actual, cererea de chemare în judecată este admisibilă. Din lecturarea cererii de recurs, reiese faptul că, în cea mai mare parte, criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează aspectele dezlegate prin decizia intermediară nr. 448/A din 24 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, hotărâre ce nu a fost însă recurată de către parte. Astfel, nu poate face obiect al analizei în prezenta cale de atac faptul că, în mod eronat, instanța de apel s-a raportat în pronunțarea soluției doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituționale, producând efecte juridice - aspecte reținute în cuprinsul deciziei intermediare, hotărâre nerecurată. Prin cererea de recurs amplu redactată, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului, obligând pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei recurate și până la data plății integrale a sumei menționate. În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 25.000 RON, recurenta-pârâtă a arătat că sunt nejustificate, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, după redarea art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 din C. civ., recurenta-pârâtă a prezentat aspecte de ordin teoretic cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, arătând faptul că, în speță, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situației de fapt evocate și în raport de temeiul juridic invocat. O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., ce presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici concrete de nelegalitate (nu de netemeinicie) împotriva dezlegărilor instanței de apel, a cărei hotărâre este recurată, astfel că, în atare circumstanțe, controlul de legalitate pe care îl exercită instanța de recurs este imposibil de realizat. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării corespunzătoare a motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Deși a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs nu se prezintă critici de nelegalitate care să permită încadrarea în acest motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă mărginându-se a arăta, în mod repetitiv, faptul că "în mod eronat" instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată, fără evidenția, în mod concret și fără a face risipă de noțiuni teoretice, în ce a constat eroarea (de drept) comisă de instanță prin soluția pronunțată. Cu atât mai mult, parte din critici nu au în vedere considerentele prezentate de instanța de apel în decizia recurată. Cum susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.