ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. x/2020, la 03 august 2020, reclamanții A. și B., au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 500.000 euro RON, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate, ca urmare a arestului preventiv dispusă în dosarul nr. x/2016, precum și pentru restrângerea libertății în mod nelegal, ca urmare a obligației de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtului la plata a câte 50.000 euro, reprezentând daunele materiale ocazionate de deplasările la termenele de judecată din localitatea de reședință Țăndărei, către Târgul Mureș, precum și cu cheltuielile de cazare și onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea juridică în cursul procesului penal, sumă reactualizată la rata inflației. La 08 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu - Mureș a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Sentința primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1027F din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Ialomița a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Statul Român și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 652/A/04.05.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul exercitat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1027F din 19 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Ialomița, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Prin decizia civilă nr. 1155A din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la plata rămânerii definitive a deciziei și până la data plății integrale, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a respins cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu Mureș, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziilor civile nr. 652/A din 04 mai 2023 și nr. 1155A din 5 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 ianuarie 2024, și repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului nr. 4 noul C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a admis, în parte, cererea de chemare în judecată a reclamanților, obligându-l astfel la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la dobânda leglă aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei și până la data plății integrale a sumei menționate. În expunerea argumentelor de nelegalitate a hotărârii curții de apel, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în mod eronat, instanța s-a raportat în pronunțarea soluției la Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 și la decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a avea în vedere că prevederile art. 539 din C. proc. pen. au fost declarate neconstituționale, și fără a ține cont de dispozițiile art. 9 alin. (5) din același cod, care reglementează aceeași situație juridică, și care nu au fost abrogate sau declarate neconstituționale, producând efecte juridice. Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, prin decizia precitată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției". Aceeași Curte a reținut și că "textul constituțional al art. 52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Tot prin decizia mai sus menționată, Curtea a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale și că sfera noțiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 din C. proc. pen. Astfel, întrucât Constituția a lăsat și lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, instanța de fond, în mod greșit, a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamanților la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. Prin urmare, în acest context, instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României și cauza Murray contra Regatului Unit. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte, în mod clar, din încălcări determinate ale legii. Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenția însăși reglementează situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acela că lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamanților nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar ar fi fost nelegale. Revine instanței să analizeze cauza și să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu și a controlului judiciar au fost nelegale și dacă nu s-au respectat garanțiile procesuale reglementate de Convenția EDO. În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 25.000 RON, apreciază că sunt nejustificate, sens în care face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, din decizia de speță nr. 3812 din 05 decembrie 2020. În continuare, recurentul-pârât a arătat în cauză, nu sunt întrunite condițiile cu privire la angajarea răspunderii civile delictuală, ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenta unei fapte ilicite, vinovăția autorului faptei, chiar sub forma celei mai ușoare culpe, producerea unui prejudiciu și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat. În privința primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, recurentul a arătat că elementul obiectiv este reprezentat de o acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane, de natura a crea un prejudiciu. Dispozițiile privind dreptul la viața privată sunt cuprinse în art. 71 din C. civ., iar atingerile ce pot fi aduse vieții private sunt enumerate în cadrul art. 74 din același Cod. Art. 75 din C. civ. stabilește că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. În atare context, se impune a fi examinată temeinicia obligării pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul pretins de către reclamanți, prin prisma faptului că, din conținutul cererii de chemare în judecată, nu reiese și nici nu a fost dovedit faptul că s-au produs erori judiciare care ar fi atras incidența prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României raportat la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Prin urmare, acțiunea pendinte nu are ca temei răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare reglementată prin norme de drept speciale. Nici condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât, pe de o parte, nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, nedovedindu-se de către reclamanți nicio faptă proprie cu caracter ilicit, iar pe de altă parte, nu poate fi reținută nici răspunderea civilă delictuală (obiectivă) a pârâtului pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent, cum cere legea, pentru magistrații procurori. Răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi atrasă în condițiile în care în cauză nu a fost constatată atingerea unui drept subiectiv al reclamanților sau vreo faptă cu caracter ilicit pentru că cercetarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a unor persoane cercetate pentru comiterea unor infracțiuni s-au realizat în îndeplinirea prevederilor legale. De asemenea, soluția de achitare, în temeiul art. 16 din C. proc. pen., dispusă în cauză, nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia că trimiterea în judecată s-a realizat cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăție sau din culpă și că fapta are un caracter ilicit. Atâta vreme cât, din probatoriul administrat nu rezultă caracterul abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamanților, nu se poate reține că în privința acestora au fost dispuse măsuri preventive nelegale. În ceea ce privește campania mediatică desfășurată și faptul că aceasta le-a adus reclamanților grave prejudicii de imagine și le-a fost afectată reputația, arată că pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputație, relații de serviciu, relații personale), însă această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autoritățile judiciare au încălcat prevederile legale, Or, în cauză, nu s-a dovedit în vreun fel că autoritățile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamanților și nici că ar fi existat o scurgere de informații din dosarul penal cu scopul denigrării și afectării imaginii publice a acestora, cu încălcarea prezumției de nevinovăție. În atare condiții, pentru presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție prin publicarea unor articole de presă, nu poate fi reținută vinovăția statului. Cu privire la încălcarea dreptului la viață privată, aspect invocat de reclamanți în susținerea cererii de acordare de daune morale, trebuie avute în vedere prevederile art. 74 și art. 75 din C. civ., în contextul în care măsurile dispuse împotriva acestora îndeplinesc pragul de necesitate și proporționalitate pe care atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și legiuitorul român l-au stabilit pe cale jurisdicțională. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, acesta are un caracter nerezonabil în raport de circumstanțele factuale ale cauzei și cu jurisprudența CEDO și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă un scop patrimonial. La cuantificarea daunelor morale, se impune a se avea în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. Astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Apărările formulate în cauză: La 29 martie 2024, intimații reclamanți au depus întămpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (3 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 octombrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, pârâtul a înțeles să conteste și decizia intermediară nr. 652A din 4 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, context în care se rețin următoarele: Conform art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Astfel, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, are doar menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei. În cauză, decizia civilă nr. 652A din 4 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, atacată pe calea prezentului recurs, este o decizie intermediară, prin care instanța de apel a admis cererea de apel formulată de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1027 pronunțate de Tribunalul Ialomița, secția civilă, la 19 noiembrie 2020, a anulat sentința apelată și a acordat termen pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei, ci a pronunțat o primă hotărâre prin care, admițând apelul, a anulat hotărârea primei instanțe, reținând procesul spre judecare, urmând a pronunța o a doua hotărâre, prin care va soluționa fondul cauzei. Câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea, în tot, sau în parte, a hotărârii primei instanțe, aceasta nu poate fi considerată soluționată definitiv decât după pronunțarea deciziei asupra fondului procesului. Rațiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătorești definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a cauzelor, fără fragmentarea cursului judecății. Față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe, cu reținerea cauzei spre judecare, nici nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii. O atare soluție este impusă și de regula unicității de exercitare a căii de atac instituită prin art. 460 din C. proc. civ., fiind de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât și sub acest aspect prima hotărâre a instanței de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu reținerea cauzei spre judecare, urmează a fi examinată de instanța de control judiciar, în recurs, odată cu decizia finală, dată asupra fondului. Constatând că în cuprinsul motivelor de recurs se regăsesc prezentate argumente comune în susținerea celor două recursuri, (atât împotriva deciziei intermediare cât și împotriva deciziei care soluționează pe fond, apelul) pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic, Înalta Curte urmează a examina aceste critici, în mod sintetizat și grupat în cadrul unor considerente unice. Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, și motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective. Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva aplicării greșite a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, respectiv a Deciziei nr. 1/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura reglmentată de art. 519 din C. proc. civ., cu încălcarea principiului disponibilității, având în vedere că reclamanții nu au pretins săvârșirea unor erori judiciare din partea statului și nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare prevăzute prin norme speciale. Critica nu este fondată. Curtea Constituțională a României la 03 martie 2021, a pronunțat Decizia nr. 136, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituțională. În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17]. 32. Curtea observă că, în jurisprudența sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reținut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată. (...) 41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. 42. De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal. 43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. 44. Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate." Aceasta reprezintă o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituționalității cu rezervă de interpretare, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituțională. Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituția, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentului conform cărora instanța de apel s-a raportat, în pronunțarea soluției, la un text de lege declarat neconstituțional și care nu mai produce consecințe juridice. Efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituția României, se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi, reiterată, în mod constant, în jurisprudența ulterioară a acesteia. Drept urmare, se impune cu forța evidenței concluzia că acțiunea în despăgubiri civile dedusă judecății valorifică dreptul reclamanților la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate, în sfera de aplicare a art. 539 din C. proc. pen., extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal, soluționat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamanții au fost supuși unor măsuri preventive privative de libertate nedrepte și, ulterior, au fost achitați, definitiv, prin decizia penală nr. 599A/23.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2012, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, dispozitivul și considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente și pentru a recunoaște dreptul reclamanților la repararea prejudiciului moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate a aestora dispusă în cursul procesului penal, finalizat cu soluția de achitare, pronunțată în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.. Din această perspectivă, este nefondată critica recurentului conform căreia, pentru acordarea de despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate dispusă în cursul procesului penal, este necesară întrunirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, condiții care, în speță, în opinia acestuia, nu sunt întrunite. Într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 și 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Totodată, contrar susținerilor recurentului, nu este necesară stabilirea nelegalității măsurii privative de libertate în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, așadar, prin actele jurisdicționale enumerate de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. Așadar, în aplicarea obligatorie a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt îndrepățiți la repararea prejudiciului moral cauzat de privarea de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluționat prin achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată și prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..". În continuare, Înalta Curte reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurent, nu se aplică în cauză, având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în legislația internă un conținut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispozițiile naționale. Prin urmare, chiar dacă instanța europeană ar recunoaște numai acoperirea prejudiciului cauzat prin măsuri nelegale, câtă vreme sistemul român de drept admite repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri legale, dar nedrepte, se vor aplica dispozițiile interne, mai favorabile. În continuare, un alt argument în susținerea criticii privitoare la reținerea incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 este reprezentat de faptul că, în opinia acestuia, acțiunea dedusă judecății nu este întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., și ca atare, instanța a schimbat, în mod nepermis, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, a mai susținut că răspunderea Statului poate fi angajată numai pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu și în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală. Or, referitor la cadrul procesual și limitele în care a fost învestită instanța, Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au indicat drept temei al acțiunii dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 539-541 C. proc. pen., art. 1349 C. civ. și art. 5 și art. 6 din CEDO. Drept urmare, nu pot fi primite criticile din recurs în sensul pronunțării deciziei din apel cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe prevederile legii speciale, cât și pe cele ale dreptului comun, având în vedere că petitele cererii introductive de instanță impuneau analiza acestora din perspective diferite. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acțiunea dedusă judecății și a situației de fapt prezentate de către părți. Prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele: Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]." Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014). În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie);dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.). În ipoteza în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., așa cum în mod nefondat se arată prin cererea de recurs, ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern. Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție. Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană. În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, și doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispozițiile art. 539 C. proc. pen. - care așa cum s-a arătat anterior a și fost indicat ca temei de drept al acțiunii - în condițiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, cât și prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică. În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la plata sumei de 25000 RON către fiecare dintre cei doi reclamanți, cu titlu de daune morale pentru perioada de 10 luni în care au fost în executarea măsurii preventive, privative de libertate a arestului, se observă că nemulțumirile recurentului sunt legate doar de cuantumul pretins excesiv al acestor despăgubiri în raport cu jurisprudența în materie. Astfel, în ceea ce privește această critică, Înalta Curte reține că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care devoluează fondul, sens în care instanța de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanța europeană în jurisprudența creată reparației echitabile, apreciind ca fiind echitabilă suma de 25000 RON cu titlu de daune morale pentru perioada în care au fost arestați preventiv, această sumă fiind de natură să compenseze suferințele cauzate de privarea nedreaptă de libertate, cu toate consecințele inerente a traiului în condiții restrictive, ținându-se seama de perioada de referință, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (10 luni), dar și de consecințele pe plan social, cu precădere la nivelul comunității locale. Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la jurisprudența Curții Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenție pentru a păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", ci doar a exemplificat, prin raportare la o serie de decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (deciziile Tarău contra României, Konalos contra României, J. contra României, B. contra României sau G. contra României) sau de Înalta Curte de Justiție, acordarea unui cuantum mai mic al daunelor pentru o durată a procedurii mai mare față de cea din cauză, ceea ce nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii atacate, motiv pentru care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. În privința criticile referitoare la acordarea de daune morale pentru prejudiciul creat prin afectarea imaginii intimaților ca urmare a mediatizării procesului penal, Înalta Curte constată că suma de 25.000 RON acordată de curtea de apel a reprezentat contravaloarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite prin atingerea valorilor extrapatrimoniale ocrotite de lege, respectiv dreptul la demnitate și la propria imagine, pentru care Statul este răspunzător tot în temeiul răspunderii obiective a acestuia, răspundere care nu a fost contestată prin motivele de recurs. Așadar, având în vedere că recurentul-pârât critică prin motivele de recurs, angajarea răspunderii sale pentru prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, și în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu o asemenea critică și, deci, nu a dat o dezlegare acestei chestiuni, motivul de recurs este străin cauzei, urmând a fi respins ca atare. Pentru toate cele expuse, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva deciziei nr. 652A din 4 mai 2023 și deciziei nr. 1155A din 5 octombrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește cererea formulată de intimații reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată, solicitate în cuprinsul întîmpinării depuse la dosar, Înalta Curte reamintește faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor pe fond. Totodată, se reține că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată, nu este suficient să existe o parte căzută în pretenții, ci este necesar să fie formulată de către partea potrivnică, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, cerere de acordarea a acestor cheltuieli, însoțită de dovada privind sumele solicitate cu acest titlu. În cauza pendinte, intimații au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 29 martie 2024, fără, însă, a depune, la dosar, dovada efectuării acestora, așa cum impun rigorile procesuale. Având în vedere dispozițiile legale anterior redate, cum intimații, deși au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, nu au depus nicio dovadă în acest sens, Înalta Curte constată că această cerere a fost efectuată în mod formal, astfel încât va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți A. și B..