ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 205/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357 combinat cu art. 1381 și art. 1385 din C. civ., raportat la prevederile art. 538 alin. (1) și urm. din C. proc. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul:

- plata sumei de 500.000 euro, despăgubiri civile (sumă indexată și actualizată, conform legii), pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în: veniturile și beneficiile de care a fost lipsit în perioada detenției; cheltuielile de judecată făcute în perioada celor peste 12 ani de procese cu plata sumelor necesare în scopul angajării unui avocat calificat, pentru toate fazele procesuale, inclusiv pentru C.E.D.O., precum și ulterior, pentru intentarea și susținerea acțiunii în revizuirea hotărârii de condamnare; cheltuielile de transport la organele de urmărire penală și la instanțele de judecată, precum și cheltuielile cu cazarea pentru persoana sa și pentru apărătorul său, etc; cheltuielile pentru transportul soției sale și al copiilor săi la locurile de detenție prin care a fost deținut; cheltuielile cu pachetele pe care i le-a adus familia la acele locuri de detenție, plus dobânda aferentă sumei respective;

- plata unor daune morale în sumă de 10.000.000 euro, având în vedere imensul prejudiciu moral ce i s-a produs, precum și plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1523 din 04 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acesta la plata către reclamant a sumei de 190.648,93 RON cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 100.000 euro (contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1791/2023 din 23 martie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1523 din 04 iulie 2022 și a încheierii din data de 06.01.2020 pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 euro.

A menținut în rest sentința.

Împotriva deciziei nr. 1791/2023 din 23 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând aceste motive, recurentul a afirmat că raționamentul instanței, și implicit, concluzia și soluția nu sunt corecte, întrucât motivarea preia argumente și considerente referitoare la despăgubirile ce pot fi solicitate în caz de privare nelegală/injustă de libertate (reglementate de art. 539 din C. proc. pen.) și le transpune în cazul acțiunii reglementate de art. 538 din C. proc. pen., instanța de apel făcând trimitere și construind motivarea pe considerentele Curții Constituționale reținute prin deciziile nr. 48/2018, nr. 45/2018 și nr. 136/2021.

Sub acest aspect, arată că referirile din conținutul deciziei nr. 48/2016 ale Curții Constituționale nu sprijină raționamentul instanței, întrucât, fără a nega cele arătate cu referire la dreptul statului de oferi prin legislația internă o protecție juridică sporită libertății individuale, prin apelul declarat în cauza de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a arătat că legiuitorul român nu a reglementat și nu a acordat dreptul la despăgubiri în situația revizuirii unei hotărâri de condamnare pentru motivul pentru care a fost revizuită hotărârea de condamnare a reclamantului, ci doar pentru situația unui fapt nou sau recent descoperit.

Considerentele de la paragraful 48 din decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, la care face referire instanța de apel, referitoare la faptul că dreptul la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării, au privit privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal (de altfel, excepția de neconstituționalitate a privit dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., și nu ale art. 538) și nu situațiile în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 538 din C. proc. pen.

Astfel, așa cum s-a concluzionat prin motivul de apel menționat, cazul de despăgubire pentru eroare judiciară prevăzut de art. 538 C. proc. pen. se adresează exclusiv situațiilor în care condamnarea inițială a fost anulată pentru fapte noi sau recent descoperite, ceea ce se circumscrie doar cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile din dreptul intern, identic celor din protocolul la Convenție nu recunosc dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare în procesele penale în orice situație în care o hotărâre definitivă de condamnare a fost anulată și s-a dispus achitarea, ci doar atunci când, un fapt nou sau recent descoperit dovedește că a existat o eroare judiciară. în consecință, eroarea judiciară vizează elementele probatorii ale cauzei penale, articolul din protocol neimpunând cerința plății despăgubirilor atunci când condamnarea a fost anulată pentru un alt motiv.

Totodată, a apreciat că deciziile Curții Constituționale sunt de strictă interpretare și aplicare și se circumscriu doar textelor legale (analizate de Curtea Constituțională), fără a putea fi extinse prin analogie la alte situații, fie și similare.

Față de cele de mai sus, a apreciat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material, a art. 538 din C. proc. pen., această normă de drept material neacordând dreptul la despăgubiri reclamantului pentru prejudiciile pretins produse de hotărârea de condamnare definitivă desființată ulterior în urma revizuirii acesteia în baza hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul de apel referitor la neincidența în speță a deciziilor Curții Constituționale reținute de prima instanță, ci pur și simplu, a analizat doar motivul nr. 1 de apel al Ministerului Public, expunând argumentele pentru care art. 538 C. proc. pen. reglementează situația reclamantului, arătând că simpla existență a unei hotărâri de achitare deschide dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară, neavând importanță cazul de revizuire incident ori cazul de achitare.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel nr. 3 al apelului declarat în cauză de Ministerul public, prin care s-a învederat că nu rezultă din conținutul hotărârii care a fost perioada detenției pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de indemnizații nete aferente funcției de primar.

A susținut că reclamantul a fost reținut în data de 7 iulie 2006 și arestat în perioada 11.07.2006 - 10.11.2006, astfel că anterior datei de 7 iulie 2006 și în perioada 8-10 iulie 2006 reclamantul nu a fost supus vreunei măsuri privative de libertate, rezultând că instanța a acordat despăgubiri pentru o perioadă în care reclamantul nu a fost supus vreunei măsuri preventive privative de libertate.

A mai învederat recurentul că instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel nr. 4 al apelului declarat de Ministerul Public, referitor la modalitatea în care prima instanță s-a raportat la sentința penală nr. 2637/18.12.2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2009, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 797 din 12 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

În acest sens, a arătat că a nu ține cont de cealaltă condamnare suferită de reclamant și de perioada de executată în acel dosar și a considera că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri morale pentru perioada de detenție ca urmare a procesului penal în care a fost pronunțată decizia penală nr. 273/27.10.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcând abstracție de hotărârea de condamnare din dosarul nr. x/2009, ar însemna a nu ține cont, a goli de conținut și de orice efect însăși hotărârea de condamnare din acest din urmă dosar și ar conduce la situația inechitabilă în care s-ar procura un dublu folos reclamantului ca urmare a măsurilor privative de libertate și detenției executate.

Prin cea de a treia critică formulată, recurentul a apreciat că hotărârea pronunțată de curtea de apel este nelegală și în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. despăgubirilor solicitate de reclamant pentru perioada măsurilor preventive (reținere și arest preventiv), fiind dată cu aplicarea greșită a normei de drept material penală, în condițiile în care temeiul corect de drept pentru solicitarea prejudiciilor (morale și materiale) pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate ar fi fost art. 539 din C. proc. pen.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a invocat, pe de o parte, aplicarea și interpretarea greșită dată de instanța de apel dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din același cod.

Sub acest aspect, a învederat că în cauză, hotărârea prin care s-a desființat decizia considerată de reclamant ca reprezentând eroarea judiciară este decizia nr. 292 din 02.04.2018. Prin urmare, a considerat că termenul de prescripție de 6 luni curge de la data pronunțării acestei hotărâri, fiind împlinit la data de 02.10.2018, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 12.04.2019.

Pe de altă parte, a invocat hotărârea instanței de apel cu privire la menținerea în sarcina Statului Român la plata de daune materiale în suma de 190.648,93 RON și morale în cuantum de 10.000 de euro către intimatul reclamant.

În acest sens, a învederat că art. 538 alin. (1) C. proc. pen. este singurul text legal raportat la care ar fi putut fi analizate pretențiile intimatului-reclamant. Condițiile impuse de art. 538 alin. (1) C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind prevăzute de o normă cu caracter de excepție.

Or, instanța de apel în mod greșit a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite, existând o condamnare definitivă, desființată ca efect al admiterii cererii de revizuire, și o soluție definitivă de achitare în cauză.

A arătat că prima condiție impune ca persoana care solicită daunele să fi fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa primită a fost sau nu pusă în aplicare, condiție împlinită, întrucât reclamantul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă, anume Decizia nr. 273/27.01.2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Însă, a doua condiție impune ca hotărârea de condamnare să fi fost ulterior desființată, "pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară".

În cauză, această condiție nu este îndeplinită în speță, iar neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative impuse de legiuitor duce la concluzia că reclamantul, contrar celor reținute de instanța de fond, nu se înscrie în categoria persoanelor îndreptățite la reparații potrivit art. 538 alin. (1) C. proc. pen.

Singurul temei al admiterii cererii de revizuire a fost pronunțarea hotărârii CEDO, iar decizia prin care s-a desființat hotărârea de condamnare a constatat incidența prevederilor art. 465 C. proc. pen., care se referă strict la revizuirea hotărârilor în situația în care CEDO a constatat o încălcare a Convenției, iar respectiva încălcare nu poate fi înlăturată decât prin revizuirea hotărârii, nefiind avută în vedere descoperirea unui fapt nou sau recent descoperit.

Prin urmare, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen. nu se poate reține producerea unei erori judiciare în cauză, drept care nu se justifică acordarea daunelor materiale sau morale.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale la care a fost obligat Statul Român, recurentul-pârât a considerat că instanța de apel nu a valorificat în totalitate faptul ca intimatul-reclamant a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare, într-un alt dosar penal.

În continuare, a arătat că totalul despăgubirilor morale trebuie să acopere prejudiciul moral dovedit și să nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, astfel că, apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența CEDO sau jurisprudența națională în stabilirea acestor daune.

Invocând jurisprudența CEDO, cu arătarea considerentelor relevante, recurentul a apreciat că suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale constituie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată, în raport de jurisprudența menționată.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451-453 și art. 451 alin. (2) C. proc. civ. considerând disproporționate cheltuielile judiciare la care a fost obligat, în condițiile în care cererea reclamantului a fost admisă doar în parte.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în parte, aspectele de nelegalitate deduse judecății prin cele două recursuri sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidențiate eventualele particularități specifice fiecărui recurs.

Astfel, instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 538 C. proc. pen., ambele părți recurente susținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru ca eroarea judiciară să dea naștere la dreptul la repararea pagubei. În acest sens, au învederat că dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare nu este recunoscut în orice situație în care hotârârea definitivă de condamnare a fost anulată și s-a dispus achitarea, ci doar atunci când un fapt nou sau recent descoperit dovedește că a existat o eroare judiciară, condiție neîndeplinită în speță.

În plus față de această critică, recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești a criticat hotărârea instanței de apel apreciind că este nemotivată, întrucât nu au fost analizate, în totalitate, motivele de apel formulate de Direcția Națională Anticorupție, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin celelalte critici aduse deciziei recurate, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită dată de instanța de apel a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din același cod.

Totodată, ca o consecință a aplicării greșite a normelor de drept material, în ceea ce privește neîntrunirea condițiilor pentru nașterea dreptului la despăgubiri pentru eroarea judiciară, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de obligare la plata daunelor morale, precum și cuantumul acordat, făcând trimitere la jurisprudența CEDO, cu solicitarea de cenzurare a cuantumului daunelor morale.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a criticat soluția dată de instanța de apel de menținere a obligației de plată, în totalitate, a cheltuielilor de judecată, raportat la dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., având în vedere că pretențiile reclamatului au fost admise doar în parte. În subsidiar, a formulat critici cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată și la proporționalitatea acestora în raport cu complexitatea și obiectul cauzei.

Analizând critica comună ambelor recursuri, respectiv cea prin care se invocă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere cele succed.

Pentru evaluarea criticii formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond.

Prin sentința penală nr. 182/18.06.2007 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2006 s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea reclamantului pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000.

În urma apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a fost pronunțată decizia penală nr. 179/A/10.12.2007 de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul declarat de Parchet, a fost desființată sentința penală nr. 182/18.06.2007 și s-a dispus rejudecarea cauzei la Tribunalul Alba.

Împotriva deciziei penale nr. 179/A/10.12.2007 au declarat recurs inculpații, inclusiv reclamantul, iar prin decizia penală nr. 1159 din 28.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile, a fost casată decizia penală nr. 179/A/10.12.2007 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia, pentru soluționarea pe fond a apelului declarat de Parchet.

Prin încheierea nr. 1876/28.10.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2008 a fost admisă cererea formulată de reclamant și s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel Constanța, menținându-se actele îndeplinite.

Prin decizia penală nr. 39/P/10.04.2009, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței penale nr. 182/18.06.2007, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2006, privind pe inculpați, inclusiv pe reclamant.

S-a formulat de către DNA-Serviciul Teritorial Constanța recurs împotriva acestei decizii, iar prin decizie penală nr. 273/27.01.2010, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia penală nr. 39/P/10.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și sentința penală nr. 182/18.06.2007 pronunțată Tribunalul Alba și, în rejudecare, a condamnat reclamantul pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Prin Hotărârea din 08.11.2016(cererea nr. x/10), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 755 din 21. IX.2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre de condamnare a reclamantului pentru luare de mită, fără audierea martorilor, deși cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, motiv pentru care decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de condamnare este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 & 1 din Convenție. S-a apreciat că omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă, înainte de a-l declara vinovat de reclamant, a limitat în mod considerabil dreptul la apărare.

Reclamantul a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 273/27.01.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008, în conformitate cu prevederile art. 465 C. proc. pen.

Prin decizia nr. 292/02.04.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei penale nr. 273/27.01.2010 pronunțată de instanța supremă și s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de recurs.

Prin decizia penală nr. 865/29.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -DNA, împotriva deciziei penale nr. 39/P din data de 10.04.2009 a Curții de Apel Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2008, cu privire la reclamant, menținându-se dispoziția de achitare a acestuia pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, întrucât faptele expuse în actul de acuzare și reținute în sarcina reclamantului, nu există. Cu aceeași ocazie, s-a constatat că reclamantul a executat pedeapsa cu închisoarea de 3 ani și 6 luni aplicată prin decizia penală nr. 273/27.01.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008 de la data de 28.01.2010 până la data de 14.09.2011. De asemenea, s-a constatat că reclamantul a fost reținut în data de 07.07.2006 și arestat preventiv de la data de 11.07.2006 până la data de 10.11.2006.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la repararea prejudiciului provocat prin procedura judiciară, finalizată prin achitare, prin obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile reprezentând daune materiale și morale.

Prima instanță a a admis, în parte, cererea inițială și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 190.648,93 RON, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin decizia atacată, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe în sensul îndeplinirii condițiilor pentru repararea prejudiciului generat de erori judiciare, menținând sentința sub acest aspect. Totodată, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în parte sentința, în sensul că: a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 euro.

Recurenții au criticat hotărârea pronunțată de curtea de apel, susținând că este dată cu aplicarea greșită a art. 538 C. proc. pen., ale căror condiții nu sunt îndelinite într-un mod cumulativ, respectiv nu este îndeplinită condiția existenței un fapt nou sau recent descoperit.

Prin critica astfel formulată, recurenții pun în discuție interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind angajarea răspunderii statului în caz de eroare judiciară referitoare la achitarea după pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în conformitate cu prevederile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., achitare intervenită în rejudecare după admiterea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 465 din același cod, în cazul pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 538 din C. proc. pen., pretins încălcate de către instanța de apel, statueză în sensul că "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

Condițiile care reies din textul legal sunt (i) pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, (ii) pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, (iii) persoana să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, (iv) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Însă, ce este definitoriu în cazul concret dedus judecății este faptul că desființarea hotărârii de condamnare, în cazul reclamantului, a intervenit ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulată de acesta, în conformitate cu prevederile art. 465 C. proc. pen.

Articolul 465 C. proc. pen. prevede că:

"Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate."

Fiind vorba despre o cale de atac extraordinară cu o natură atipică, aparte, diferită de celelalte căi extraordinare de atac, astfel cum este definită în decizia nr. 2/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admiterea ei determină examinarea din nou a cauzei pe fond, operând, în mod real, o repunere a părții în situația juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării și judecării ei. Fiind determinată de intervenirea unei hotărâri CEDO de condamnare definitivă a Statului Român pentru încălcarea Convenției europene sau a Protocoalelor adiționale la aceasta, revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 465 C. proc. pen. nu presupune, pentru admisibilitatea ei, vreun alt fapt nou sau recent descoperit, la fel ca în cazul celor mai multe cazuri de revizuire, fiind suficient să existe, ca element nou, intervenirea unei hotărâri CEDO, în sensul solicitat de textul prevăzut de art. 265 C. proc. pen.

Tot astfel, nici achitarea după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, achitare intervenită în rejudecare după admiterea unei asemenea cereri de revizuire, nu trebuie să survină, în lumina celor arătate mai-sus, legate de natura atipică a acestei căi extraordinare de atac, ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit.

Având în vedere aceste statuări, rezultă că instanța de rejudecare, după admiterea revizuirii, nu avea nevoie de fapte noi sau recent descoperite, pentru a pronunța o hotărâre de achitare în cauză; dacă acestea apăreau, în economia speței, și ar fi fost favorabile inculpatului, întăreau temeinicia soluției de achitare, iar dacă îi erau defavorabile acestuia, puteau conduce, în spiritul deciziei CEDO, la confirmarea soluției de condamnare a inculpatului, soluție desființată ca urmare a admiterii cererii de revizuire.

Prin urmare, condiția faptului nou sau recent descoperit nu este de esența achitării în acest caz, al rejudecării după admiterea cererii de revizuire întemeiată pe art. 465 C. proc. pen.. În celelalte cazuri de revizuire, condiția faptului nou sau recent descoperit este una implicită și conduce, în mod direct, la pronunțarea unei soluții diametral opuse în cauză, atunci când faptele noi sau recent descoperite sunt determinante, fiind avută în vedere revizuirea întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Ca atare, condițiile ce trebuie îndeplinite în cazul pendinte, pentru ca reclamantul să aibă dreptul la reparația pagubei pentru eroare judiciară sunt îndeplinite, respectiv: există o hotărâre definitivă prin care reclamantul a fost condamnat și s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar reclamantul nu și-a determinat condamnarea, în sensul arătat de textul sus-menționat și nici nu îi este imputabilă nerelevarea aspectelor necunoscute sau recent descoperite.

Dacă în ceea ce privește prima condiție, cea a existenței unei hotărâri definitive prin care reclamantul a fost condamnat și s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, nu există niciun dubiu cu privire la îndeplinire, împlinirea celei de doua condiții este contestată de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că intimatul-reclamant nu a solicitat o reaudiere a martorilor în fața instanței care l-a condamnat, fiind incident astfel art. 538 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

Or, reclamantul nu a contribuit la condamnarea sa și nici nu i se poate reproșa faptul că nu a relevat aspectele necunoscute sau recent descoperite. În cazul concret dedus judecății, nu i se poate imputa reclamantului lipsa solicitării reaudierii martorilor în fața instanței de recurs, în contextul în care a fost achitat de instanța de fond și cea de apel.

Mai mult, aceste susțineri ale recurentului nu pot fi primite, întrucât în procesul penal operează prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumbă organelor judiciare. C. proc. pen., în vigoare la momentul condamnării, prevedea că instanța de recurs poate administra probe noi sau readministra probele, dacă consideră necesar pentru asigurarea dreptului părților la un proces echitabil, lăsând astfel la latitudinea acesteia reaudierea martorilor. Acest aspect a fost criticat de CEDO în Hotărârea din 08.11.2016 (cererea nr. x/10), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 755 din 21. IX.2017, precum și în alte hotărâri anterioare, CEDO considerând că neaudirea martorilor de către instanța supremă, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat considerabil dreptul său la apărare.

Totodată, este de menționat că eroarea judiciară a fost constatată de instanța penală care a rejudecat cauza după admiterea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 465 din C. proc. pen., ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării dreptului la un proces echitabil. Or, în procedura de reparare a pagubei cauzate de eroarea judiciară, nu revine instanței civile sarcina de a aprecia asupra cauzei care a determinat această eroare.

Astfel, constatând îndeplinite condițiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții incidente în speță.

Totodată, constată că interpretararea dată de instanțele de fond prevederilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. este în acord cu jurisprudența CEDO, precum și cu jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Rezultă din acest text constituțional că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

În acest punct al analizei, trebuie menționat că noțiunea de "eroare judiciară", astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției. Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării sistemului justiției, astfel încât, în definirea ei trebuie să se țină cont de două elemente, și anume: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale.

Drept urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel că simpla existență a unei hotărâri de achitare deschide dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară, neavând importanță cazul de revizuire incident.

Aceasta este și concluzia reținută, printr-o jurisprudență constantă, de Curtea Constituțională care a statuat asupra noțiunii de eroare judiciară și asupra necesității repararării prejudiciilor cauzate de aceste erori. Astfel, curtea de contencios constituțional a stabilit că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării, tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. S-a reținut că este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.

Prin urmare, în urma acestei decizii de declarare a neconstituționalității art. 539 din C. proc. civ., Curtea Constituțională a dat dezlegare următoarelor chestiuni cu relevanță în speță: că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară se naște prin simplul fapt al desființării condamnării definitive, indiferent de motivul de achitare, respectiv că acest drept al omului se bucură în România de o protecție superioară celei asigurate prin art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Acesta este și raționamentul corect al instanței de apel, care a concluzionat, folosind ca argumentare, în plus față de raționamentul judiciar propriu, considerentele Curții Constituționale evocate prin decizia nr. 136/2021, pentru o punctare cât mai exactă a necesității reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut, în speță, o aplicare directă a deciziei nr. 136/2021, pronunțată de Curtea Constituțională, contrar celor susținute de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci s-a folosit de statuările curții, expuse prin decizia antereferită, pentru a interpreta, în litera și spiritul legii, prevederile art. 538 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situația rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condițiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate, precum și în condițiile în care, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia enunțată "constatarea unei erori judiciare naște în sarcina statului obligația de a repara paguba creată, care se explică și se întemeiază pe obligația de garanție în sarcina statului", Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 538 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susținerile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect.

Separat de această critică comună ambelor recursuri, și care a primit, ca atare, analiză comună, Înalta Curte urmează a trece la examinarea fiecărei cereri de recurs în parte.

Recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești

Prin criticile formulate, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat parte din motivele de apel formulate, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precum și că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 538 din C. proc. pen., în condițiile în care temeiul juridic pentru solicitarea prejudiciilor pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate ar fi fost art. 539 din C. proc. civ., fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Deși subsumată de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica efectiv formulată este încadrabilă în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din același cod și vizează neanalizarea de către instanța de prim control judiciar a unor motive de apel formulate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

Astfel, în aprecierea recurentului, instanța de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la 1. neincidența în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și acordarea daunelor aferente perioadei măsurilor preventive în baza art. 538 C. proc. pen., deși privarea de liberatate din cursul procesului penal putea fi analizată de instanță, în vederea acordării despăgubirilo, doar în condițiile art. 539 C. proc. pen. 2. motivul de apel prin care s-a învederat că nu rezultă din conținutul hotărârii care a fost perioada de detenție pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de idemnizații aferente funcției de primar; 3. motivul de apel privind modalitatea în care prima instanță s-a raportat la sentința penală nr. 2637/18.12.2013, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin.

Critica astfel formulată este nefondată.

Înalta Curte, reține că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță.

Din dispozițiile art. 477-478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

În acest context este în sarcina instanței de apel, ca în îndeplinirea obligației stabilite prin art. 22 alin. (2) și (6) și art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluțiunii și să cenzureze legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluțiunii prin apelul declarat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Deși potrivit jurisprudenței instanței europene obligația de motivare nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, este necesar să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, ceea ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

Procedând la verificarea respectării acestor cerințe legale, precum și a silogismului judiciar expus în justificarea soluției de menținere a celor reținute cu privire la îndeplinirea condițiilor art. 538 C. proc. pen. și de admitere a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordat, Înalta Curte constată că aceasta a fost argumentată, în sensul că răspunde exigenței de a demonstra lipsa de temeinicie a tuturor argumentelor esențiale nefondate invocate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul expus fiind unul corect și judicios.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel nu a menționat explicit motivele de apel și nu le-a analizat în mod individual, argumentele expuse în motivarea deciziei denotă faptul că toate motivele de apel au fost examinate, însă această analiză a fost făcută în mod global.

În concret, în ceea ce privește motivul de apel mai sus evocat la ca fiind nr. 1, se constată că instanța de apel a analizat acest motiv, reținând că Decizia nr. 136/2021 pronunțată de curtea de contencios constituțional este relevantă în speță, întrucât prin acesta au fost dezlegate probleme de drept care se aplică și în această cauză, respectiv dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară se naște prin simplul fapt al desființării condamnării definitive, indiferent de motivul de achitare.

Totodată, coroborând dispozițiile art. 538 alin. (1) cu dispozițiile art. 540 din C. proc. pen., a concluzionat că reclamantul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat de eroarea judiciară.

În ceea ce privește perioada de detenție pentru care au fost calculate sumele de bani cuvenite reclamantului cu titlu de idemnizații aferente funcției de primar, instanța de apel, analizând acest motiv, a reținut că această perioadă rezultă din raportul de exepertiză efectuat în cauză, și anume iulie- noiembrie 2006 și ianuarie 2010- iunie 2012.

Cu referire la critica adusă sentinței civile pronunțare de prima instanță, constând în nealuare în calcul, la stabilirea daunelor, a condamnării ulterioare a reclamantului în dosarul penal nr. x/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și acest motiv, reținând că nu poate fi ignorată această împrejurare, tocmai această critică, precum și cea cu referire la mediatizarea cazului, ducând împreună la reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro, la 10.000 euro.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta, judecând cauza în aceste limite și în limitele devoluțiunii, stabilite prin cererea de apel, astfel încât nu se poate identifica o vătămare procesuală din această perspectivă.

Așa fiind, contrar susținerilor din recurs, analiza realizată în apel sub acest aspect, nu relevă o ipoteză de aplicare greșită a normelor procedurale care reglementează obligația instanței de a analiza motivele de apel în integralitate și de a motiva corespunzător soluția dată acestora, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. (6) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica prin care recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. despăgubirilor solicitate de reclamant pentru perioada măsurilor preventive, reținere și arest preventiv, în condițiile în care temeiul corect de drept pentru acordarea daunelor pretins cauzate de măsurile preventive privative de libertate este art. 539 din același C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat această ultimă critică, regăsită în ultimul paragraf din memoriul de recurs, drept urmare aceasta nu va fi analizată.

Instanța supremă constată necesar a reaminti, în acest punct al analizei, că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmație a părții, în sensul încălcării de către instanță a normelor de drept material fiind lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Drept urmare, simpla mențiune a recurentului cu privire la încălcarea normelor de drept material, fără a se dezvolta și argumenta raționamentul greșit al instanței de apel și motivul pentru care aceste despăgubiri prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu sunt/nu pot fi incluse în despăgubirile acordate în temeiul art. 538 din același cod, nu este aptă de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe acest aspect.

În consecință, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Examinând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurent, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că hotărârea atacată este fundamentată juridic, niciuna dintre criticile aduse de către recurentul-pârât neputând demonstra o încălcare sau aplicare greșită a textelor de lege aplicabile speței.

Prin prima critică formulată, recurentul-pârât a susținut că intanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 538 C. proc. pen., prin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., arătând, în acest sens, că termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării deciziei nr. 292/02.04.2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire formulată de reclamant.

Potrivit art. 541 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea neleg