ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2381/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 25.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soția sa în România și achiziții făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 474/F/30.10.2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soția sa în România și achiziții făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 476/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017, și ulterior conexat la dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul secției a IV-a civilă.

Prin sentința nr. 2711/21.12.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 22.555 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material și a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 21.945 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, și a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1174A din data de 25.09.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 2711/21.12.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunile conexe ca nefondate.

Prin aceeași decizie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B..

Împotriva deciziei sus-menționate, reclamanții au declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate pasajele 29, 30, 50, 51, 52 si 53 din decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ pronunțată în recurs în interesul legii, omițând cu desăvârșire analiza integrală a celor indicate de către ICCJ în decizia menționată;

- în decizia nr. 15/2017 Înalta Curte nu face trimitere la faptul că arestarea nelegală trebuie stabilită expressis verbis ci reține faptul că hotărârea de achitarea nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării, iar aceasta trebuie să rezulte din hotărârea instanței;

- în cauza de față, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au reținut în considerente motivul pentru care în temeiul art. 399 C. proc. pen. au dispus punerea în libertate a reclamanților, respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte că cei doi s-ar face vinovați pentru infracțiunile pentru care au fost inițial arestați si ulterior trimiși în judecată;

- Curtea de Apel București, referitor la art. 6 din CEDO care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime, s-a limitat doar la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. pen., reținând că decizia nr. 15/2017a ICCJ este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial fără să țină cont de faptul că sentința și decizia de achitare au fost date cu respectarea legii în vigoare la data pronunțării lor, cu mult anterior RIL nr. 15/2017;

- sentința de achitare, respectiv decizia Curții de Apel Cluj prin care s-a menținut soluția de achitare, au fost emise la data de 14.04.2016 și 15.02.2017, mult anterior deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ care a fost publicată în MO în data de 29.11.2017;

- decizia instanței de apel încalcă, pe de o parte, art. 6 din CEDO iar, pe de altă parte, vine în contradicție cu dispozițiile cuprinse în art. 11 si art. 20 din Constituția României, dispoziții potrivit cărora Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern și prevalează asupra celorlalte acte normative;

- Curtea Constituțională a României a reținut că interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și față de instanța de contencios constituțional român.

La data de 30.01.2020, recurenții reclamanți au depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată prin decizia nr. 15/18.09.2017 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, formându-se dosar asociat cu nr. x/2017

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 17 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Cluj, a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Recurenții pârâți au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține, în esență, că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate pasajele 29, 30, 50, 51, 52 si 53 din decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ pronunțată în recurs în interesul legii, omițând cu desăvârșire analiza integrală a celor indicate de către ICCJ în decizia menționată; de asemenea, se arată că în decizia nr. 15/2017 Înalta Curte nu face trimitere la faptul că arestarea nelegală trebuie stabilită expressis verbis, ci reține faptul că hotărârea de achitare nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării, iar aceasta trebuie să rezulte din hotărârea instanței.

Aceste susțineri nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, hotărârea atacată ar trebui să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Dispoziția legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Decizia pronunțată în apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de apel analizând cauza din perspectiva tuturor motivelor de apel invocate. Astfel, se reține în mod just de instanța de apel că prima instanță nu a respectat decizia în interesul legii nr. 15/18.09.2017 de către Î.C.C.J., că a ignorat dezlegarea obligatorie potrivit căreia caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., și pe cea potrivit căreia hotărârea judecătorească de achitare nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Drept urmare, susținerile recurenților sub acest aspect nu se justifică.

Nici criticile ce s-ar putea circumscrie motivului reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, în cauza de față, invocându-se în esență faptul că instanța de apel nu a respectat art. 6 din CEDO iar, pe de altă parte, că decizia pronunțată ar veni în contradicție cu dispozițiile cuprinse în art. 11 si art. 20 din Constituția României.

Se mai învederează că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au reținut în considerente motivul pentru care în temeiul art. 399 C. proc. pen. au dispus punerea în libertate a reclamanților, respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte că cei doi s-ar face vinovați pentru infracțiunile pentru care au fost inițial arestați si ulterior trimiși în judecată.

De asemenea, precizează recurenții că instanța de apel, referitor la art. 6 din CEDO care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime, s-a limitat doar la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. pen., reținând că decizia nr. 15/2017 a I.C.C.J. este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial fără să țină cont de faptul că sentința și decizia de achitare au fost date cu respectarea legii în vigoare la data pronunțării lor, cu mult anterior deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 15/2017.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea atacată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, în cauză, curtea de apel nu a nesocotit normele de drept material aplicabile, dimpotrivă, a statuat corect că, în privința susținerilor reclamanților referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât jurisprudența Curții europene, cât și cea a Curții Constituționale referitoare la acest articol au fost analizate și valorificate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 15/18.09.2017.

Pe de altă parte, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just se reține că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale stabilite prin dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.

Observăm că exigențele dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului condiționează dreptul la reparațiune de absența unei baze legale în dreptul intern, care să legitimeze detenția/arestarea în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenția legitimă.

Instanța europeană este preocupată în toate cazurile de a demonstra nelegalitatea detenției, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, care consacră cazurile de detenție legală și face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenții legale, nu poate activa dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție, cu consecința acordării unei indemnizații. Edificatoare în aceste sens este Hotărârea din 25 august 1987 pronunțată de Curte în cauza Nölkenbockhoff contra Germaniei, prin care s-a statuat că "nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei".

Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragraf 5 este direct și strict condiționat de stabilirea unei detenții/arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din chiar redactarea normei cuprinsă în art. 5 paragraf 5, redată deja.

Revenind la dreptul intern, constatăm că dreptul la reparațiune pentru cazul din speța supusă judecății este reglementat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen.., norma condiționând acordarea unei indemnizații de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

În cazul acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen.. Statul răspunde în condițiile legii, răspunderea statului este subiectivă (pentru faptele prepușilor săi - agenți ai organelor judiciare), căci dispozițiile art. 539 C. proc. pen.. legitimează un drept la reparațiune numai dacă s-a stabilit detenția nelegală. Or, nelegalitatea luării, prelungirii sau menținerii măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu evocă încălcări de lege, care trebuie dovedite în cauză.

Cum caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate nu a fost constatat prin vreunul dintre actele jurisdicționale prevăzute în art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., iar hotărârea de achitare, în lipsa stabilirii explicite în cuprinsul său a caracterului nelegal al măsurii preventive, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, Curtea de apel a conchis în mod legal că sunt neîntemeiate cererile reclamanților privind acordarea de despăgubiri, neputând fi primite astfel susținerile recurenților.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.