ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1953/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, în data de 13.11.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, repararea pagubei provocate prin privarea sa nelegală de libertate, în perioada 01.07.2021 - 02.07.2021, în cursul urmăririi penale în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți (fost 3222/D/P/2019 al DIICOT - Structura Centrală, secția de combatere a criminalității organizate), soluționat definitiv prin pronunțarea unei ordonanțe de clasare în 08.03.2023, sens în care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale și a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune materiale, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen. La data de 27.11.2023, reclamantul a depus la dosar completare la cererea de chemare în judecată, cu prioritate, referitor la termenul legal de introducere a acțiunii, învederând dispozițiile art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/05.07.2023, potrivit cărora, pentru persoanele față de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă soluția clasării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a acestei legi, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, având în vedere că ordonanța de clasare emisă în dosarul nr. x/2022 i-a fost comunicată la data de 11.03.2023, termenul de 6 luni prevăzut de lege, nu a fost depășit, acțiunea fiind introdusă anterior împlinirii acestuia. A solicitat admiterea cererii, astfel cum a fost formulată și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile materiale și morale produse. La data de 07.03.2024, reclamantul A. și-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul statuării judiciare și asupra capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unor daune moratorii în cazul îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor bănești, în temeiul art. 1535 C. civ., respectiv dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești până la plata integrală și efectivă a despăgubirilor.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți Prin sentința nr. 56/01.07.2024, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât; a admis în parte cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5.000 RON către reclamant, cu titlu de daune morale (măsura reținerii), precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a despăgubirilor; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 3.000 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 417/19.11.2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea privind acordarea despăgubirilor materiale; l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 25.123 RON, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea efectivă a despăgubirilor; a menținut restul dispozițiilor sentinței; l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin DGRFP Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți. - Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat greșita respingere, de către instanța de apel, a criticii referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Reluând susținerile formulate prin cererea de apel, a arătat că motivarea primei instanțe, întemeiată pe dispozițiile art. IV alin. (1) și (2) din Legea nr. 201/2023, potrivit căreia, în cauză, termenul de prescripție de 6 luni curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, este greșită, întrucât cele două alineate ale normei legale nu se aplică concomitent, cum greșit a interpretat instanța. În acest sens, a arătat că alin. (2) al art. IV reprezintă o derogare de la dispoziția normativă a art. 541 alin. (2) C. proc. pen., însă exclusiv pentru acele situații în care persoanele exceptate de la vechile dispoziții, declarate neconstituționale, ale art. 539 C. proc. pen., nu s-au mai regăsit în interiorul celor 6 luni necesare pentru introducerea acțiunii. În consecintă, a apreciat că motivarea deciziei recurate este greșită, întrucât la data la care a rămas definitivă ordonanța din 08.03.2023, emisă în dosarul penal nr. x/2022, prin care s-a dispus clasarea cauzei față de reclamant, soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care excludea dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, era constatată ca neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. Prin urmare, în intervalul 12 mai 2021-25 iunie 2021 soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care excludea dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, a fost suspendată de drept, încetându-și efectele juridice în data de 26 iunie 2021, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate în termenul legal de 45 de zile. Astfel, față de acest aspect, recurentul-pârât a apreciat că este evident că la data la care a rămas definitivă ordonanța din 08.03.2023, prin care s-a dispus clasarea cauzei față de reclamant, nu exista un impediment legislativ privind exercitarea dreptului pentru repararea pagubei, în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Mai mult, la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare din 08.03.2023, operau dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 1/16.01.2023 a instanței supreme, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 142/20.02.2023. Astfel, analizând în ansamblu, recurentul a considerat că reiese faptul că, în speță, data de la care a început să curgă termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii în despăgubiri este cea stipulată de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., respectiv de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare, iar, prin raportare la data înregistrării acțiunii, 23 noiembrie 2023, rezultă că acțiunea este prescrisă. - Printr-o altă critică, recurentul-pârât a invocat greșita respingere, de către instanța de apel, a susținerilor sale referitoare la caracterul măsurii preventive a reținerii. A invocat, astfel, o greșită interpretare și aplicare a normei de reparație în cazul reținerii, care, din perspectiva recurentului, nu reprezintă o măsură privativă de libertate, incluzivă a noțiunii de lipsire (legală sau nelegală), cum eronat au reținut instanțele de fond. În acest sens, a făcut trimitere la prevederile art. 202 alin. (1) și (3) C. proc. pen., al căror conținut normativ l-a redat, sub forma citării, pentru ca ulterior să arate că, din interpretarea acestor dispoziții, reiese faptul că măsurii preventive a reținerii i-a fost alocată buna desfășurare a procesului penal. Deci, în acest caz, prevenția vizează buna desfășurare a procesului penal, iar nu sustragerea, aspect rezultat din însăși durata măsurii (24 de ore). Recurentul a mai arătat că din această perspectivă trebuie interpretată nașterea dreptului la despăgubiri morale, sub incidența prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen., redate, de asemenea, sub forma citării. De asemenea, observând textul legal ce reglementează măsurile preventive, art. 202 alin. (4) C. proc. pen., arată că acestea sunt prevăzute enumerativ sub sintagma simplă de "măsuri preventive". Din conținutul art. 539 C. proc. pen. se reține ca fiind evidentă intenția aceluiași legiuitor de a nu generaliza și a se opri enunțiativ la "o măsură preventivă", adică oricare dintre măsurile prevăzute de art. 202 alin. (4) C. proc. pen., dispusă față de acea persoană, ci, de a prevedea explicit numai situația acelei măsuri preventive privative de libertate. A afirmat că acest aspect a fost însușit și de către prima instanță, care, în analizarea pretențiilor privind despăgubirea reclamantului pentru măsura controlului judiciar, a hotărât că acestea nu se cuvin, sub motivarea că norma reparatorie, în acord cu Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, nu are aplicabilitate în situația unei măsuri preventive restrictive de libertate, precizând, totodată, că această soluție corespunde practicii constante a instanțelor naționale. Or, măsurile preventive, enunțate în cuprinsul art. 202 alin. (4) C. proc. pen., nu sunt enumerate în mod aleatoriu, ci într-o ierarhie stabilită de legiuitor, de la cea mai ușoară restricție, până la cea mai grea măsură privativă, măsura controlului judiciar fiind succesivă măsurii reținerii în această ierarhie stabilită de legiuitor. - Printr-o ultimă susținere, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel de obligare a sa la plata daunelor materiale în favoarea intimatului-reclamant. În acest sens, a arătat că în mod corect au fost respinse de către prima instanță pretențiile constând în cheltuielile cu asistența juridică în cadrul procesului penal, întrucât înscrisurile prezentate nu au îndeplinit condițiile legale de probe concludente și pertinente în dovedirea pretențiilor afirmate. Astfel, așa cum a reținut prima instanță în motivarea dată soluției de respingere a daunelor materiale, înscrisurile depuse în dovedire nu îndeplinesc caracterul unor probe pertinente în înțelesul legii, întrucât chitanțele cuprinzând servicii juridice (cu mențiune generică) nu menționează numărul dosarului în baza căruia s-a făcut prestația sau contractul de asistență juridică ori împuternicirea avocațială în baza cărora s-a executat acesta. În concluzie, consideră că admiterea pretențiilor astfel dovedite înfrânge exigența impusă de legiuitor prin dispozițiile art. 249 și art. 255 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. De asemenea, în justificarea pretențiilor materiale acordate, instanța de apel se prevalează, ca mijloc de probă, de contractul de asistență juridică, însă acest înscris nu a fost prezentat judecătorului fondului, nu a fost menționat prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile precizatoare, respectiv nu s-a făcut referire la acesta în cuprinsul memoriului de apel, factura emisă de cabinetul de avocat făcând dovada plății unor servicii juridice nespecificate sub aspectul numărului de dosar sau al contractului de asistență juridică. Este cert că reclamantul, în cursul procesului, în mod legal, a solicitat și, respectiv i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri, însă dovada cu contractul de asistență juridică nu a fost exhibată până la momentul apelului și nici invocată la prima instanță sau prin motivele de apel. Pentru aceste motive, prin raportare la dispozițiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., recurentul-pârât a considerat ca fiind nelegală soluția de admitere a daunelor materiale în cuantum de 24.500 RON.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurentul nu a indicat, în niciuna dintre ipotezele juridice reglementate de legiuitor, care sunt normele materiale aplicabile și în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a acestora, iar susținerile formulate, reiterate în fața instanței de apel, au fost deja analizate, motiv pentru care nu poate fi reținută interpretarea eronată a unor dispoziții legale, în condițiile în care acestea sunt în mod clar și expres prevăzute. Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, a menționat că recurentul susține în continuare această excepție, în condițiile în care instanțele de fond au statuat în sensul că nu este aplicabilă această sancțiune situației deduse judecății. În acest sens, a indicat faptul că Legea nr. 201/2023 a instituit un termen de 6 luni de la data intrării sale în vigoare, în interiorul căruia persoana îndreptățită poate formula cerere de reparare a pagubei. A arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 13.11.2023, în termen de 4 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023. Astfel, în mod corect s-a reținut respectarea termenului de 6 luni, soluția clasării rămânând definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023. În ceea ce privește măsura preventivă a reținerii, a arătat că aceasta este privativă de libertate așa cum este exemplificată de legiuitor la art. 202 alin. (4) C. proc. pen., indicând, de asemenea, că însuși recurentul face referire la acest aspect, însă, totodată, îl contestă. Cu privire la acordarea daunelor materiale, statuarea Curții de Apel Craiova nu este nelegală, fiind dispusă în mod corect și în acord cu documentele existente la dosarul cauzei acordarea acestora, fiind depuse dovezi concludente în acest sens, care nu puteau fi înlăturate. A precizat și că serviciile juridice au fost prestate în beneficiul său în condițiile art. 126 și art. 127 din Statutul profesiei de avocat, existând la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că asistența juridică a fost efectiv realizată, iar în urma prestării activității profesionale, apărătorul său ales a fost remunerat, dovada fiind chitanțele aflate la dosar, aspecte care în mod corect au fost reținute de curtea de apel. Recurentul nu a exemplificat în concret cum s-a procedat la înfrângerea unor exigențe impuse de legiuitor, în condițiile în care litigiul în sine a respectat acest tipar juridic, soluționat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești temeinice. Concluzionând, a susținut că nu poate fi reținut aspectul invocat de recurent, conform căruia reclamantul nu ar fi avut posibilitatea suplimentării probei cu înscrisuri sau că instanța de control judiciar nu ar fi avut dreptul de a le solicita, aspect care vine în contradicție cu rolul judecătorului în aflarea adevărului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse: - Este lipsită de fundament critica recurentului, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se afirmă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Verificând susținerile formulate, se constată că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral și material cauzat de dispunerea, față de intimatul-reclamant, a măsurii reținerii în perioada 1.07.2021 - 2.07.2021, în cursul urmăririi penale, în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, soluționată definitiv prin pronunțarea unei soluții de clasare. Această măsură a clasării a fost dispusă inițial prin Ordonanța din data de 08.03.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată și în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și pentru infracțiunea de deținere și comercializare în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false. De asemenea, față de reclamant a fost disjunsă cauza și declinată competența privind infracțiunile urmărite penal in rem, de compromitere a intereselor justiției, iar referitor la acestea, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dr. Tr. Severin, prin Ordonanța din data de 15.02.2024 s-a dispus clasarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Cadrul factual stabilit de instanțele fondului și necontestat de părți a relevat, în egală măsură, că ordonanța de clasare a fost comunicată reclamantului în data de 14 martie 2023, iar împotriva ei nu a fost formulată plângere, astfel că aceasta a rămas definitivă în data de 4 aprilie 2023, conform art. 339 C. proc. pen. Reiterând, practic, susținerile formulate în fața instanței devolutive de control judiciar, prin care invocă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către tribunal, recurentul tinde, în realitate, a deplasa la un moment anterior data de la care a început să curgă termenul de 6 luni pentru promovarea acțiunii, indicând drept reper "data rămânerii definitive a ordonanței de clasare", la care se face referire în cuprinsul prevederilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen. Afirmațiile recurentului ignoră, însă, parcursul legislativ al normei de drept ce constituie fundamentul pretențiilor intimatului-reclamant (art. 539 C. proc. pen.), text procesual modificat prin Legea nr. 201/2023 (ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 12 mai 2021), act normativ care include și dispoziții tranzitorii de aplicare a prevederilor astfel puse în acord cu statuările instanței de contencios constituțional. Prin urmare, față de cele expuse mai sus, se constată că în mod judicios a reținut curtea de apel incidența art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, normă de drept care a stabilit că au dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată, având în vedere că, în speță, măsura reținerii intimatului-reclamant a fost dispusă la 1 iulie 2021 (conform celor arătate în precedent). Susținerile recurentului sunt, așadar, lipsite de temei, în condițiile în care, față de momentul rămânerii definitive a soluției de clasare dispuse în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți (4 aprilie 2023) acțiunea putea fi introdusă în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (9 iulie 2023), potrivit alin. (2) al art. IV, prevedere conform căreia "în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluția clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia." Or, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 13 noiembrie 2023, în mod corect a reținut instanța de apel caracterul neîntemeiat al susținerilor pârâtului privitoare la promovarea acțiunii cu depășirea termenului prevăzut de lege. - În egală măsură, nu pot fi primite nici criticile referitoare la pretinsul caracter neprivativ de libertate al măsurii preventive a reținerii, câtă vreme acestea nu învederează veritabile aspecte de nelegalitate, care să permită controlul instanței de recurs, ci sunt mai degrabă formale. Astfel, rezumându-se la a indica generic prevederile art. 202 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen., referitoare la scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive, recurentul afirmă, fără a se întemeia în mod valabil pe dispozițiile procedurale penale enunțate și fără a se raporta la considerentele actului jurisdicțional atacat, că "măsurii preventive a reținerii i-a fost alocată buna desfășurare a procesului penal și nu sustragerea suspectului/inculpatului". Fiind formulate doar în termeni generali, fără raportare concretă la un text de lege propriu-zis care să le fundamenteze, susținerile recurentului nu doar că nu opun, în realitate, elemente de nelegalitate deciziei recurate (prin care s-a constatat, similar soluției primei instanțe, că reținerea reprezintă o măsură preventivă privativă de libertate), ci tind, implicit, și la infirmarea considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale (a cărei incidență în litigiul pendinte este afirmată inclusiv de către recurent), prin care s-a reținut că noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (par. 22). Ca atare, separat de observația că inclusiv aceste critici constituie reiterări, într-o formă comprimată, însă identică în esență, a susținerilor invocate în apel, se constată că recurentul nu combate, într-o manieră efectivă, considerentele hotărârii atacate (grefate inclusiv pe statuările instanței de contencios constituțional, astfel cum s-a arătat), ci formulează simple afirmații lipsite de aptitudinea a declanșa un control în legalitate în privința acestora. - În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a principiului tantum devolutum quantum iudicatum nu constituie un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, în realitate, la a pune în discuție doar pertinența înscrisurilor depuse de către reclamant, în justificarea pretențiilor sale (ca urmare a celor dispuse de către instanța de prim control judiciar la termenul de judecată din 22 octombrie 2024), iar nu o nesocotire a limitelor determinate de ceea ce s-a supus judecății la tribunal, astfel cum au fost acestea trasate de susținerile și apărările părților. Așadar, se observă că, fără a dezvolta o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs, ci susținând generic că "acest înscris (s.n. contractul de asistență juridică) nu a fost prezentat judecătorului fondului (...) și nu s-a făcut referire la acesta în cuprinsul memoriului de apel", critica lasă în afara analizei, în mod deliberat, atât prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță (ocazie cu care, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, va putea completa probele administrate la prima instanță), cât și mențiunile exprese din cuprinsul apelului reclamantului, prin care s-a criticat soluția conferită capătului de cerere în repararea prejudiciului material. Or, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susține, în concret, prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate, ci numai ca o consecință a criticilor de netemeinicie, care tind la reanalizarea probelor administrate în fața instanței devolutive de control judiciar, nu poate complini lipsurile menționate. În acest sens, se constată că, rezumându-se la a afirma strict că înscrisurile prezentate nu au îndeplinit condițiile legale de probe pertinente în dovedirea pretențiilor afirmate, recurentul înțelege să critice, de fapt, valoarea probatorie recunoscută înscrisurilor privitoare la cheltuielile efectuate de către intimatul-reclamant pentru asigurarea asistenței juridice pe durata desfășurării procesului penal, contrar limitelor controlului în casație. Or, instanței de apel, tocmai în considerarea calității sale de instanță devolutivă, îi este recunoscută plenitudinea de apreciere în ceea ce privește probele examinate în cauză, putând statua asupra oportunității administrării lor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, astfel încât orice susținere care relevă erori ale instanței de prim control judiciar în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, constatările instanței de prim control judiciar în privința aptitudinii înscrisurilor depuse de reclamantul-apelant, de a justifica pretențiile formulate (sub forma daunelor materiale), se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi contrazise de părți, iar nici infirmate de către instanța de recurs, din moment ce cadrul procesual din prezenta cale extraordinară de atac nu permite, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câștigat judecății, analiză care a fundamentat, totodată, raționamentul logico-juridic care stă la baza pronunțării deciziei atacate. Prin urmare, cum aspectele ce țin de administrarea probelor în cauză sunt incompatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, examinarea acestora aparținând aprecierii exclusive a instanțelor fondului, nici această din urmă critică nu este de natură să învestească legal instanța de recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 417 din 19 noiembrie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.