ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2025

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 01 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum total de 76.969,88 RON, la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 500.000 euro sau echivalent în RON, la data plății efective, publicarea hotărârii ce urmează a se pronunța pe site-ul de intern www.x.ro și într-un ziar de circulație națională, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului Ilfov Prin sentința civilă nr. 3516 din 28 decembrie 2022, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 48.220 RON, reprezentând daune materiale, precum și suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial pentru judecata în primă instanță.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 148A din 19 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finantelor, împotriva sentinței civile nr. 3516/28.12.2022, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 148A din 19 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recursuri reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov. 4.1. Recursul formulat de reclamantul A. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul critică decizia atacată din perspectiva încălcării dreptului la apărare, a principiilor disponibilității, oralității dezbaterilor și contradictorialității, arătând, în esență, că instanța nu a pus în discuția părților clarificarea situației de fapt cu privire la solicitarea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând nerealizarea câștigului din muncă, apreciind greșit că cererea ar fi inadmisibilă. Totodată, susține că nu a fost pusă în discuția părților nici calificarea sumelor de bani achitate de martorul B. acestuia, pentru a se lămuri dacă acestea au fost date cu titlul de donație sau împrumut. Mai critică recurentul soluția instanței de apel date asupra cererii de majorare a cuantumului daunelor morale, arătând că, în mod nelegal, s-a apreciat că aceste pretenții nu ar fi fost dovedite, aceasta în condițiile în care instanța de apel a respins proba cu audierea martorului C., admis inițial la judecata cauzei în primă instanță. De asemenea, soluția pronunțată asupra acestui petit a fost criticată și din perspectiva lipsei continuității completului de judecată, soluționarea pe fond a cererii fiind realizată de un complet diferit (F25 civ) față de cel care a administrat proba cu audierea martorului B. (F5 civ). Pe de altă parte, mai susține recurentul că hotărârea este contradictorie, în condițiile în care instanța de apel, pe de-o parte, a apreciat că daunele reprezentând nerealizarea câștigului în muncă au fost solicitate direct în calea de atac a apelului, pretenția fiind, deci, una inadmisibil de a fi analizată pe fond iar, pe de altă parte, a respins această cerere ca nedovedită, procedând, așadar, la analiza temeiniciei sale. Tot din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. se invocă și nemotivarea hotărârii, sub aspectul solicitării de acordare a dobânzilor legale aferente daunelor materiale și morale. 4.2. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov Cât privește recursul declarat de pârât, prin acesta se invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la solicitările reclamantului de obligare a acestuia la plata daunelor morale și pentru suferințele cauzate prin mediatizarea aspectelor legate de cazul penal în speță. Totodată, instanța de apel a omis să analizeze dacă suferințele reclamantului, pentru care a solicitat acordarea daunelor morale, sunt cauzate de detenția în sine sau sunt cauzate de condițiile de detenție. Totodată, nu a fost avută în vedere conduita reclamantului în dosarul penal. În privința daunelor materiale solicitate, arată că instanța de apel, în mod greșit, le-a acordat în integralitate, fără a analiza proporționalitatea cheltuielilor constând în onorariul avocațial cu munca efectiv depusă de avocat. În final, solicită și diminuarea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de prima instanță. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 18.11.2024, cu respectarea termenului legal, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, solicitând anularea acestuia, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 22.11.2024, care nu a formulat răspuns la aceasta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, în timp ce recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov, este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esențiale ale cauzei, așa cum au fost stabilite de instanțele fondului, Înalta Curte relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte, apte să lămurească cadrul procesual și limitele în care aceasta a fost învestită. Astfel, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 94.469,88 RON și daune morale în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, pentru prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate, în perioada 17.03.2012-17.10.2012 fiind arestat preventiv iar, în perioada 18.10.12-16.12.2013 fiind dispusă împotriva acestuia măsura interdicției de a nu părăsi țara, în dosarul penal nr. x/2011 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galați, și, ulterior, în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel Iași, finalizat prin achitare. Reclamantul a solicitat, totodată, și publicarea hotărârii care se va da pe site-ul intern www.x.ro și într-un ziar de circulație națională, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Cât privește suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral, aceasta a fost justificată de reclamant în raport cu durata arestului preventiv, de 7 luni și 2 zile, perioada pentru care a fost supus măsurii interdicției de a părăsi țara, de 1 an și aprox. 2 luni, și modul în care a fost prezentată imaginea sa în presa locală și națională. Cât privește prejudiciul material, a arătat că acesta constă în contravaloarea cheltuielilor cu onorariul avocaților care au reprezentat partea în dosarul penal, contravaloarea pachetelor săptămânale cu alimente, cumpărăturilor de la magazinul locului de detenție și cu telefonul, cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, donațiile efectuate de părinți către acesta, pentru asigurarea subzistenței și întreținerii fiului lor pe perioada de după eliberare și până la angajare. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen., art. 96 alin. (1), (3) și (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 5 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Prima instanță, prin sentința civilă nr. 3516 din 28 decembrie 2022, a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 48.220 RON, reprezentând daune materiale, precum și suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale. În esență, în legătură cu temeinicia pretențiilor constând în daune morale, prima instanță a fondului a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este răspunzător pentru prejudiciul produs reclamantului prin privarea nelegală de libertate a acestuia, astfel că l-a obligat pe acesta din urmă să acopere integral prejudiciul suferit de persoana care a fost supusă, în perioada 16.03.2012-19.10.2012 unei măsuri privative de libertate și, în perioada 19.10.2012-16.12.2013, unei măsuri restrictive de libertate. Prin decizia atacată, instanța de apel a confirmat soluția din dispozitiv a primei instanțe a fondului, realizând însă, în considerente, distincția între măsurile privative de libertate și cele restrictive de libertate. Astfel, referitor la daunele morale, a reținut curtea de apel că repararea prejudiciului nepatrimonial, în contextul dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost amendat prin Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, și interpretat prin Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, poate fi realizată numai pentru "arestarea nedreaptă", luându-se în calcul doar perioada în care reclamantul a fost reținut și arestat preventiv, respectiv privat de libertate. Drept urmare, deși instanța de apel a avut în vedere că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, nu poate fi avută în considerare și perioada de 1 an și 2 luni în care a fost aplicată măsura interdicției de a nu părăsi localitatea sau țara, întrucât în acea perioadă numai dreptul reclamantului la liberă circulație a fost îngrădit, nefiind vorba despre o privare de libertate în sensul art. 539 din C. proc. pen., totuși aceasta a menținut cuantumul daunelor morale la suma de 50.000 euro, astfel cum această sumă fost solicitată prin acțiunea introductivă de instanță. Deși a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov nu critică hotărârea sub acest aspect, al modalității de stabilire a cuantumului daunelor morale, mai mult, chiar, declarând recursul tardiv, după cum se va arăta în cele ce urmează. În acest context, în care pârâtul nu a contestat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, deși perioada pentru care curtea de apel a reținut că acesta poate primi despăgubiri în temeiul art. 539 din C. proc. pen. este de doar 7 luni, cât a fost reținut și arestat preventiv, și în contextul în care recursul reclamantului se îndreaptă împotriva soluției pronunțate de instanța de apel în privința daunelor materiale, iar în legătură cu daunele morale acesta tinde la majorarea cuantumului acestora, nicidecum la cenzurarea lor, examinarea legalității deciziei nr. 148A din 19 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie urmează a se realiza în aceste limite, stabilite prin recursul declarat de reclamantul A.. 2. 1. Așadar, analizând recursul declarat de reclamantul A., se constată că acesta a formulat critici împotriva deciziei din apel susținând, în esență, că hotărârea este nemotivată și contradictorie, precum și dată cu încălcarea dreptului la apărare, a principiilor disponibilității, oralității dezbaterilor și contradictorialității, dat fiind că instanța nu a pus în discuția părților calificarea cererii sale de acordare a câștigului din muncă nerealizat, a sumelor primite de la martorul B. iar, în privința prejudiciului moral, că acesta nu a fost corect cuantificat, în raport cu probatoriul administrat în cauză. Criticile nu sunt fondate. Prima critică din recurs vizează soluția curții de apel de respingere a pretențiilor constând în contravaloarea beneficiului nerealizat din muncă, potrivit pregătirii profesionale a reclamantului, în legătură cu care instanța de apel a reținut că nu ar fi fost pretinse ca atare în fața primei instanțe, pretențiile fiind formulate, pentru prima dată, în calea de atac a apelului. Sub același aspect, a mai apreciat curtea de apel, că și în ipoteza în care s-ar face abstracție de acest aspect, apreciind că a fost legal învestită cu soluționarea unei atare cereri, totuși existența acestui prejudiciu nu a fost dovedită, în condițiile în care, la momentul arestării, reclamantul nu era angajat pe vreunul dintre posturile din administrația publică indicate în cererea din apel, iar certitudinea selectării pentru o atare poziție, în situația în care măsurile privative de libertate nu ar fi fost luate în privința sa, nu este demonstrată. Prin motivele de recurs se critică acest raționament al instanței de apel, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul susține, pe de-o parte, că instanța avea obligația calificării corecte a acestei cereri, ca reprezentând o explicitare a sumei pretinse cu titlul de daune materiale și să pună în discuția contradictorie a părților acest aspect iar, pe de altă parte, că hotărârea este contradictorie în condițiile în care, inițial, instanța a apreciat inadmisibilă pretenția dezvoltată în apel, pentru ca, ulterior, să analizeze temeinicia acesteia și să constate, pe fond, că nu poate fi primită, nefiind dovedită. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că argumentele recurentului, în sensul că, în conformitate cu dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., prejudiciul se repară integral, atât sub aspectul daunelor materiale, din perspectiva celor două componente, damnum emergens și lucrum cessans, cât și sub aspectul daunelor morale, nu poate conduce la casarea deciziei recurate, așa cum se pretinde prin motivele de recurs. Este adevărat că, prin dispozițiile legale anterior evocate se recunoaște dreptul celui vătămat la acoperirea integrală a prejudiciului suferit, însă cu condiția ca acesta să fi fost pretins în concordanță cu normele procesuale care stabilesc modalitatea și momentul până la care pretențiile pot fi formulate. Altfel spus, câtă vreme solicitarea de acordare de despăgubiri materiale constând în câștigul nerealizat din muncă nu a fost formulată în mod eficient prin cererea introductivă de instanță, nu se poate imputa instanțelor de fond omisiunea analizării temeiniciei unor atare pretenții. Nu poate fi primită teza înaintată de recurent în sensul că solicitarea realizată în apel nu reprezintă decât o detaliere a pretenției inițiale, formulate global, în sensul acordării daunelor materiale, în condițiile în care explicitarea nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe, o explicitare a unor pretenții subsecvente judecății în primă instanță fiind inadmisibilă (cu rezerva, bineînțeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din C. proc. civ.). Or, așa cum s-a arătat anterior, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins acordarea daunelor materiale constând exclusiv în onorariul avocaților pe perioada măsurilor preventive, contravaloarea pachetelor săptămânale cu alimente, cumpărăturilor de la magazinul locului de detenție și cu telefonul, cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, donațiile efectuate de părinți pentru asigurarea subzistenței și întreținerii acestuia pe perioada de după eliberare și până la angajare. Doar în ipoteza în care acesta ar fi formulat solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale în cuantum de 94.469,88 RON, fără a menționa în ce constau acestea, instanța ar fi putut permite reclamantului să-și precizeze acțiunea, în conformitate cu dispozițiile art. 204 C. proc. civ., și aceasta doar în fața primei instanțe, iar nu în apel. Prin formularea criticii din recurs, în sensul că instanța de apel a negat dreptul său de a clarifica situația de fapt cu privire la cererea de obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând nerealizarea câștigului în muncă, recurentul nesocotește regulile și principiile desfășurării judecății, ale cărei coordonate sunt fixate de ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, respectiv ceea ce a constituit obiect al criticilor în apel, cu excluderea, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a celor prin care s-a tins la schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, și a celor reprezentând pretenții noi. Ca atare, verificarea stării de fapt și a felului în care s-a realizat aplicarea legii de către prima instanță nu se puteau face în apel altfel decât prin raportare la cererea de chemare în judecată, la sentința pronunțată și la criticile îndreptate împotriva acesteia. Pretinzând ignorarea acestor elemente, pentru a prioritiza exercitarea rolului activ de către instanță, recurentul susține de fapt, într-o manieră neprocedurală, posibilitatea nesocotirii limitelor învestirii instanței, apreciind fără fundament legal că prejudiciul produs acestuia ar trebui reparat în integralitate, nefiind necesară formularea unei cereri exprese în sensul acordării despăgubirilor reprezentând câștigul nerealizat din muncă. Astfel, consideră recurentul că era suficientă indicarea, în fața primei instanțe, a faptului că dorește acordarea de daune materiale în cuantum de 94.469,88 RON, pentru ca instanța, odată cu explicitarea pretențiilor în calea de atac, să se poată pronunța asupra acestei chestiuni, din toate perspectivele posibile. Or, rolul activ al instanței nu se poate exercita cu încălcarea principiilor desfășurării judecății, cu depășirea limitelor învestirii, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., doar pentru a da satisfacție părții care pretinde că i s-a adus atingere unui drept subiectiv, în măsura în care aceasta nu a supus pretenția sa verificării jurisdicționale cu respectarea rigorilor procedurale. Față de acestea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu putea pretinde instanței de apel și, pe cale de consecință, nici prezentei instanțe învestite cu soluționarea recursului, analiza solicitării de acordare a câștigului nerealizat din muncă, în condițiile în care cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale a fost motivată doar din perspectiva solicitărilor de recuperare a cheltuielilor reprezentând onorariile avocaților care au reprezentat partea în dosarul penal și a cheltuielilor de deplasare și de subzistență/întreținere pe perioada detenție și, ulterior, până la angajare, iar nicidecum din perspectiva acordării sumelor echivalente salariului aferent postului de consilier juridic, de care pretinde că ar fi fost lipsit ca urmare a măsurilor privative de libertate dispuse în privința sa. Drept urmare, cum obiectul pretențiilor deduse judecății nu poate fi schimbat în calea de atac, și văzând că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor devoluțiunii, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat. Totodată, nefondată este și critica prin care se invocă contradictorialitatea hotărârii curții de apel, justificat de faptul că, deși cererea de acordare a câștigului nerealizat din muncă ar fi fost apreciată ca fiind inadmisibilă, totuși a fi fost analizată și pe fond, fiind, ulterior, respinsă ca nedovedită. Sub un prim aspect, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel, fie sub forma existenței unor argumente contradictorii reținute în considerentele hotărârii, și care se exclud reciproc, fie contradictorialitatea să existe între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea instanței conduce spre o anumită soluție, care apoi este contrazisă prin dispozitiv. Or, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicția între, pe de-o parte, constatarea formulării unei cereri omisso medio, iar, pe de altă parte, analizarea temeiniciei acesteia în apel. Astfel, criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată cererii formulate în apel, care a fost respinsă, argumentat prin prisma a două considerente. Chiar dacă instanța de apel a apreciat că respectiva pretenție a fost formulată direct în apel, nefiind impusă, deci, verificarea legalității și temeiniciei hotărârii tribunalului din perspectiva soluției pronunțate pe fondul cererii de acordare a câștigului nerealizat din muncă (întrucât o atare cerere nu fusese formulată prin acțiunea introductivă de instanță), totuși aceasta nu exclude, de plano, invocarea unor argumente suplimentare de către instanța de apel, în respingerea pretenției formulate în calea de atac, câtă vreme toate aceste considerente duc spre aceeași finalitate, aceea a respingerii cererii. Astfel, dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește cea de-a treia critică din recurs, formulată în legătură cu soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale constând în donațiile și cheltuielile făcute de părinții reclamantului pe perioada arestului preventiv, pentru asigurarea subzistenței/întreținerii fiului lor, și aceasta urmează să fie respinsă ca nefondată. Susține recurentul că instanța de apel, în mod greșit ar fi reținut că sumele pretinse cu acest titlu nu ar fi fost dovedite, precum și că, fără a pune în discuția părților, calificând sumele de bani achitate de martorul B. acestuia, a apreciat că acestea ar fi fost date cu titlul de donație. Or, argumentația recurentului este străină de motivarea curții de apel, care a subliniat că reclamantul, fiind beneficiarul pachetelor de hrană, alimente, bani, telefon, nu ar putea fi subiect activ al pretenției de restituire a contravalorii acestor bunuri, în condițiile în care care nu patrimoniul său a fost cel care s-a micșorat, ci cel al părinților săi. Așadar, criticile în sensul reținerii greșite a titlului cu care au remise respectivele sume de bani sau au fost efectuate respectivele cheltuieli, în condițiile în care prin chiar cererea de chemare în judecată s-a susținut că acestea "reprezintă donațiile efectuate de părinți către acesta pentru asigurarea subzistenței și întreținerii acestuia pe perioada de după eliberare și până la angajare" denotă caracterul nefondat al acestora, fiind și străine de motivarea curții de apel. Mai mult, instanța de apel a remarcat, doar în privința cheltuielilor generate de transportul la termenele de judecată, că acestea nu ar fi fost dovedite, atâta vreme cât realitatea efectuării respectivelor cheltuieli a fost probată doar prin depunerea la dosar a încheierilor de ședință de la termenele de judecată din perioada 29.11.2012 - 11.12.2013, desfășurate în fața Curții de Apel Iași, și care nu au fost însoțite de chitanțe/bonuri fiscale pentru combustibil, masă, bilete de avion/tren/autocar. Recurentul nu a formulat critici concrete de nelegalitate sub acest aspect, rezumându-se la a susține că materialul probator depus la dosarul cauzei face dovada realității cheltuielilor pretinse. Or, aceste argumente se subsumează unor critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, reevaluarea probatoriului administrat în cauză nefiind posibilă în calea extraordinară de atac a recursului. În ceea ce privește criticile formulate în legătură cu existența și cuantumul prejudicului moral, Curtea de Apel București a invalidat parțial raționamentul primei instanțe a fondului, apreciind, pe de-o parte că art. 539 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței, recunoaște doar dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate prin privarea nelegală de libertate, iar nu și pentru măsura restrictivă de libertate de a nu părăsi localitatea sau țara, considerând, totuși, pe de altă parte, că suma de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, a fost determinată corect, cu luarea în considerare a criteriilor care se impun a fi avute în vedere sub acest aspect, prin prisma art. 540 C. proc. pen. și a jurisprudenței în materie. Criticile recurentului nu vizează acest considerent contradictoriu al instanței de apel care, pe de-o parte, neagă dreptul la reparație pentru cazurile de restrângere a libertății de circulație iar, pe de altă parte, menține cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanță a fondului. Dimpotrivă chiar, în privința daunelor morale, criticile recurentului-reclamant sunt limitate la afirmația potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat greșit în legătură cu efectuarea unui probatoriu insuficient în susținerea cererii de majorare a cuantumului acestor daune. Or, aceste afirmații din recurs ignoră în realitate și nu combat în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în ipoteza suferințelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată, prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate respectivele valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și durata privării de libertate. S-a reținut în mod corect și concret de către Curtea de Apel București că, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral se face prin raportare la durata privării de libertate, aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-au avut asupra psihicului acesteia și consecințele pe plan social și familial resimțite pe timpul și ulterior perioadei de încarcerare. În acord cu jurisprudența națională și europeană, curtea de apel, în prezentul dosar, a reținut corect faptul că, atunci când acordă despăgubiri morale, instanțele nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. În acest context, Înalta Curte constată că operațiunea de cuantificare a daunelor, care este în competența instanțelor care devoluează fondul, a fost corect aplicată în speță, instanța de apel având în vedere inclusiv dispozițiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., reținând în mod corect că la stabilirea cuantumului daunelor morale se are în vedere atât durata privării injuste de libertate, precum și consecințele produse asupra reclamantului și familiei sale, așa cum se prevede în textul legal enunțat. A reținut instanța că lipsirea de libertate a reclamantului pentru o perioadă de 212 zile a fost de natură să-i afecteze imaginea și sănătatea, precum și să-i producă un dezechilibru emoțional, intensitatea suferințelor psihice fiind apreciată ca fiind una moderată în raport nu doar cu durata încarcerării, cât și în raport cu consecințele produse vieții personale și sociale. În atare condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă și europeană. Drept urmare, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei s-a apreciat că suma de 50.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 17.03.2012-19.10.2012, sens în care nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect. Cât privește nemulțumirile în legătură cu soluția de respingere a probelor solicitate în apel, acestea puteau fi analizate și, respectiv valorificate, doar în ipoteza în care, o dată cu decizia nr. 148A/2024, ar fi fost declarat recurs și împotriva încheierii din 06 noiembrie 2023 a Curții de Apel București. Cum, în cauză, încheierea antemenționată nu a fost atacată, orice argumente în legătură cu legalitatea măsurii de respingere a probei testimoniale, propusă de reclamant, nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac. Totodată, în legătură cu aprecierile instanței, din perspectiva cuantumului despăgubirilor, acestea nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în exercitarea controlului de nelegalitate, neputând interveni în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale stabilite de curtea de apel. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reținând în mod legal că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost lipsit de libertate în mod nedrept iar, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere criteriile prevăzute de lege, confirmate doctrinar și jurisprudențial, sens în care nu se poate susține, în mod întemeiat, că hotărârea atacată ar fi nelegală din această perspectivă, dimpotrivă chiar, instanța de apel acordând reclamantului o sumă cu mult mai mare față de cea recunoscută jurisprudențial pentru situații similare, în care măsurile de privare de libertate (reținere și arestare) au fost dispuse pentru o perioadă de 7 luni (fiind indicate expres în cuprinsul deciziei recurate decizii ale CEDO, în care, pentru o detenție nelegală de aproximativ 6 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 4500 euro - cauza Affaire Loizou contra Greciei, pentru o detenție de 1 an și 5 luni s-au acordat despăgubiri de 5200 euro - cauza Vardan Martirosyan contra Armeniei). Criticile vizând încălcarea principiului continuității completului de judecată, reglementat prin art. 19 și art. 214 din C. proc. civ., și care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., nu se verifică în raport cu hotărârea instanței de apel, al cărui control de legalitate se realizează de prezenta instanță (iar nu a hotărârii primei instanțe), Înalta Curte constatând că la fiecare termen de judecată stabilit în apel, inclusiv cel din data de 22.01.2024, când a fost audiată martora D., cât și la cel din 19 februarie 2024, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor exercitate de către părți, și când a fost pronunțată hotărârea atacată cu recurs, completul de judecată a rămas neschimbat, fiind compus din aceiași judecători, respectiv Președinte E. și Judecător F.. Cât privește respectarea acestui principiu de către tribunal, aceasta nu poate fi verificată în prezenta cale de atac, critica fiind formulată omisso medio, neconstituind motiv de apel. În fine, ultima critică din recurs vizează cererea de acordare a dobânzilor legale. Nici sub acest aspect recurentul nu se raportează la decizia instanței de apel, pretinsa nemotivare despre care face vorbire prin motivele de recurs vizând sentința tribunalului, iar nu hotărârea curții de apel, împotriva căreia nu formulează critici concrete din această perspectivă. Astfel, la pagina 17, ultimul paragraf, continuând la pagina 18, primul și al doilea paragraf din decizie, curtea de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând soluția pronunțată sub acest aspect de prima instanță. Curtea de apel a luat act de critica reclamantului prin care a invocat nemotivarea hotărârii tribunalului sub aspectul solicitării de acordare a dobânzilor legale la sumele pretinse cu titlul de daune materiale și morale, constatând că, în fapt, ceea ce invocă acesta este o nepronunțare asupra acestui petit, câtă vreme soluția cu privire la acest capăt de cerere nu se regăsește nici în considerente și nici în dispozitiv. Realizând o atare distincție, curtea de apel, în mod corect, a apreciat că argumentele referitoare la nepronunțarea asupra unui capăt de cerere nu pot fi valorificate prin calea de atac a apelului, câtă vreme legiuitorul a prevăzut o cale specială în acest scop. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare." De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 445 C. proc. civ., "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444." Din textele legale citate rezultă că procedura completării hotărârii este obligatorie, astfel încât, în ipoteza în care instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea nu poate opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara apel. Drept urmare, cum curtea de apel a răspuns criticii din apel, referitoare la nepronunțarea de către prima instanță asupra cererii de acordare a accesoriilor la sumele solicitate cu titlul de daune materiale și daune morale, iar criticile din recurs nu vizează raționamentul instanței de apel, care a reținut inadmisibilitatea formulării criticii pe calea apelului, în raport cu dispozițiile art. 444-4445 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, constatând că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-pârât nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 148A din 19 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov Examinând recursul declarat de recurentul-pârât în raport cu excepția tardivității, invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, având în vedere că se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Potrivit dispozițiilor art. 485 din C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curții de Apel București, decizia civilă nr. 148A din 19 februarie 2024 a acestei instanțe a fost comunicată recurentului-pârât în data de 29 august 2024, iar calea de atac a fost depusă la oficiul poștal în 01 octombrie 2024, potrivit ștampilei aplicate de Poșta română pe plicul aflat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, raportat la datele menționate, recursul a fost declarat cu depășirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care s-a împlinit la 30 septembrie 2024, într-o zi de luni. În cauza de față, se constată și faptul că recurentul nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să îl fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal și nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului. Ca atare, se constată că recursul pârâtului a fost formulat cu nerespectarea termenului legal impus de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. Dată fiind prioritatea soluționării excepției tardivității recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov.