ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2025

Ședința publică din data de 11 martie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 august 2020 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, DNA - Structura centrală și DNA - Serviciul Teritorial Târgu-Mureș, solicitând instanței:

- să dispună admiterea cererii de chemare în judecată (petit 1);

- să constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâți (petit 2);

- să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata:

- daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul moral pentru lezarea dreptului la un proces echitabil (petit 3);

- despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro pentru lezarea dreptului la viață privată (petit 4) și 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar (petit 5);

- despăgubiri materiale de 141.105 RON - prejudiciu material cauzat prin încălcarea articolelor art. 6 și 8 din CEDO (petit 6);

- obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale pentru indisponibilizarea bunurilor (petit 7) și 8000 euro despăgubiri morale reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din indisponibilizarea bunurilor (petit 8) și la plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal (petit 9).

La data de 25 februarie 2021, reclamantul a modificat acțiunea, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., solicitând atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâților în baza art. 1357 C. civ., art. 23 Constituție, art. 5, 6 și 8 din CEDO și art. 1 Protocol 1 în ceea ce privește răspunderea delictuală a pârâților pentru fapta proprie pentru petitele 3, 4, 5, iar pentru plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal - în baza art. 276 al 6 C. proc. pen. și 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 305 din 11 martie 2022 a Tribunalului Mureș, s-a anulat petitul 8 al cererii de chemare în judecată privind acordarea despăgubirilor morale de 8000 euro pentru indisponibilizarea bunurilor.

S-a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecata petitului 7 al cererii de chemare în judecată, privind acordarea despăgubirilor materiale pentru indisponibilizarea bunurilor.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a DNA din dreptul de a invoca excepția lipsei capacității și excepția lipsei calității procesuale a DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureș.

S-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și s-a anulat acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

Tribunalul a luat act că nu se mai impune analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a DNA - Serviciului Teritorial Târgu Mureș și a respins excepția decăderii pârâtei DNA din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile solicitate pentru reținerea și controlul judiciar indicate în cererea modificatoare.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind prejudiciile rezultate din reținerea și controlul judiciar solicitate sub petitul 5 al cererii introductive precizate formulate de reclamant împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DNA - Structura centrală, cu consecința respingerii, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DNA - Structura centrală, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive.

De asemenea, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în ceea ce privește răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acțiunii.

A respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acțiunii, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost respinsă, ca nefondată.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei DNA - Structura centrală, având ca obiect atragerea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DNA - Structura centrală (petit 4), având ca obiect obligarea acestuia la plata unor despăgubiri de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viață privată garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DNA - Structura centrală (petit 6), având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 141.105 RON prejudiciu material.

A respins cererea reclamantului A. cu privire la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 902A din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 305 din 11 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Mureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în privința petitului 6 al acțiunii și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a sumei de 141.105 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin decizia nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curții de Apel Târgu-Mureș, invocată prin întâmpinare.

A respins excepția inadmisibilității invocării de motive noi în recurs, invocată prin întâmpinare.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă.

A admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

A casat, în parte, decizia atacată, respectiv cu privire la soluția dată apelului declarat de reclamant asupra excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și DNA Structura Centrală la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reținere și plasare sub control judiciar, precum și cu privire la soluția dată acestui capăt de cerere și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin decizia civilă nr. 636/A din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 305 din 11 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Mureș.

A schimbat în parte sentința atacată și în consecință:

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins excepția lipsei calități procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DNA - Structura Centrală.

A admis în parte acțiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice DGRFP Brașov Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

A obligat pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 5.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A respins acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtei DNA - Structura Centrală.

Împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș au declarat recurs.

Recursul formulat de reclamantul A.:

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, din perspectiva modului de soluționare a apelului vizând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la daunele suferite prin măsura reținerii și a controlului judiciar dispuse în dosarul penal și, statuând asupra caracterului ilicit al acestor măsuri, să fie trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel, cu îndrumarea de a evalua prejudiciul suferit și de a obliga pe pârâți, în solidar, la acordarea daunelor morale cuvenite ca urmare a luării acestor măsuri.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia 636/A/2024, Curtea de Apel Mureș a nesocotit forța obligatorie a considerentelor și statuărilor cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curți nr. 1325/2023, pronunțată în primul ciclu procesual, din perspectiva consacrării caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar impusă în faza urmăririi penale.

Astfel, în considerentele deciziei de casare a instanței supreme se arată următoarele:

"În legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a ari. 539 C. proc. pen.), având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluția de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile ort. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna) consacrate de ort. 1349 și 1357 C. civ. funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanțele litigiului, soluția de achitare și garanțiile constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus".

În opinia recurentului-reclamant, prin acest considerent, Înalta Curte a tranșat problema dacă încadrarea în limitele legii a măsurilor preventive la care a fost supus pot sau nu justifica antrenarea răspunderii delictuale a Statului, pronunțându-se în sensul că afectarea unor drepturi fundamentale/unor valori constituționale poate avea loc chiar și dacă nu este încălcată o normă legala expresă, în condițiile în care a intervenit o soluție de achitare față de acuzația penală.

În acest context, analiza instanței de apel și concluzia la care ajunge, anume că nu există o faptă ilicită a pârâtului, dat fiind că măsura controlului judiciar la care a fost supus a fost luată cu respectarea cerințelor legale ale art. 202 și 211 C. proc. pen. apar ca nelegale, fiind contrare prevederilor art. 501 C. proc. civ., considerentele deciziei instanței de apel fiind formulate cu nesocotirea autorității de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată de Înalta Curte situației litigioase.

Totodată decizia nesocotește și considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României, în special cele conținute în paragraful nr. 41, din perspectiva calificării ca ilicite a faptelor de afectare a inviolabilității persoanei, (printre care, în opinia recurentului, se încadrează și măsura preventivă a controlului judiciar), chiar dacă pur formal ar fi fost îndeplinite cerințele legale pentru adoptarea măsurilor preventive, în măsura în care s-a dispus achitarea de acuzația penală a persoanei față de care a fost adoptată măsura preventivă.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a legii atunci când a reținut lipsa calității procesuale a DNA.

Astfel, instanța a reținut, printre altele, faptul că, din moment ce măsura controlului judiciar a fost dispusă de către instanța de judecată, nu se poate pretinde că DNA este responsabilă pentru dispunerea măsurii considerate nelegale, care a produs prejudiciul cauzat, motiv pentru care instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a DNA.

Interpretarea oferită de Curtea de Apel Târgu-Mureș este însă greșită, pentru că tocmai atribuțiile DNA în cursul procesului penal fundamentează calitatea procesuală pasivă a acesteia.

În acest context, în conformitate cu dispozițiile art. 211 C. proc. pen.., măsura controlului judiciar poate fi dispusă de către procuror, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată.

În cazul concret al reclamantului, chiar dacă măsura controlului judiciar a fost luată și menținută de instanța de judecată, nu se poate omite rolul efectiv pe care 1-a avut activitatea DNA în dispunerea, respectiv menținerea acestei măsuri.

Astfel, inițial DNA a formulat o propunere de arestare preventivă, propunere care a fost însă respinsă, dispunându-se în același timp măsura controlului judiciar. Or, în mod evident pentru a dispune această măsură, judecătorul de drepturi și libertăți a verificat materialul probator înaintat de DNA, respectiv a valorificat argumentele prezentate de acest organ judiciar cu prilejul prelungirii măsurii preventive.

Așa fiind, independent de organul judiciar care a dispus efectiv măsura preventivă, DNA este cea care a desfășurat activitatea în baza căreia această măsură a fost dispusă efectiv, instanța rezumându-se doar la verificarea îndeplinirii condițiilor de legalitate necesare pentru a dispune măsura, respectiv a analizat pertinența argumentelor invocate.

Or, din moment ce activitatea desfășurată de DNA a fost din toate punctele de vedere efectuată în mod nelegal, fapta ilicită a acestui organ judiciar reieșind prin prisma soluției de clasare dispusă de prima instanță și confirmată de instanța de apel, reiese în mod clar că aceasta are calitate procesuală pasivă, sens în care se impune obligarea DNA la repararea prejudiciilor cauzate.

Se impune așadar casarea hotărârii primei instanțe, cu consecința admiterii în rejudecare a acțiunii și în raport de DNA.

În ceea ce privește fondul, recurentul-reclamant a arătat instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., considerând că pentru a fi în prezența unei fapte ilicite care să dea dreptul victimei la despăgubire este obligatoriu ca fapta respectivă să fie contrară unei norme legale exprese.

Chiar dacă nu formulează in terminis o astfel de concluzie, analizând măsura controlului judiciar dispusă împotriva reclamantului, prin raportare la dispozițiile legale incidente pentru luarea acestei măsuri (art. 202 și 211 C. proc. pen.), este evidentă interpretarea și aplicarea textului legal al răspunderii în acest sens. În acest context, apreciind că măsura controlului judiciar a fost luată cu respectarea dispozițiilor art. 202 și 211 C. proc. pen., instanța a respins pretențiile reclamantului, apreciind că, din moment ce măsurile de prevenție au fost luate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, nu se poate vorbi de un ilicit civil, care să dea dreptul la despăgubire. În plus, apreciază că măsura controlului judiciar întrunește cerințele de necesitate și proporționalitate care să justifice restrângerea drepturilor reclamantului prin această măsură, în pofida achitării dispuse instanța penală, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Mai întâi, sintagma de "faptă ilicită" utilizată de art. 1357 C. civ. nu trebuie interpretată în modul în care a procedat Curtea de Apel Târgu Mureș prin decizia recurată, respectiv doar de faptă contrară unei norme legale exprese.

Așa cum a statuat de altfel chiar în prezenta speță Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1325/2023, ilicitul civil poate îmbrăca și forma unei fapte care aduce atingere unei valori garantate de normele constituționale, inviolabilitatea persoanei fiind una dintre aceste valori, consacrate de art. 23 din Constituție.

În fond, încălcarea unui drept sau doar a unui interes protejat dă dreptul la reparație, cu atât mai mult acest drept la reparație există atunci când este vorba despre o valoare atât de însemnată cum este inviolabilitatea persoanei care a fost atinsă prin măsurile preventive adoptate de organele etatice în cadrul unui dosar penal.

Apoi, interpretarea normei art. 1349 C. civ. este realizată cu ignorarea forței obligatorii a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, inclusiv din perspectiva considerentelor ei sau, în subsidiar, cu ignorarea raționamentului juridic dezvoltat în această speță și care impune prin forța argumentelor prezentate.

Așa cum s-a arătat în paragraful 41 din Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021, obligatorie și din perspectiva considerentelor ei (conform art. 11 alin. (3) din Legea 47/1992), în condițiile în care în raport de o persoană este pronunțată o soluție de achitare pentru acuzația penală formulată, acțiunea statului este una ilicită în raport cu măsurile care au vizat restricționarea libertății individuale a celui acuzat, independent de legalitatea măsurilor luate de prepușii statului:

"în consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care îi justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificai decât ca o faptă nejustificată și în consecință ilicită care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ. (...)Statul nu se poate exonera de aceasta răspundere, nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal Astfel este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de persoana în cauză, având ca temei obligația, statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției".

Chiar dacă decizia Curții Constituționale a fost pronunțată din perspectiva neconstituționalității art. 539 C. proc. pen., considerentele care vizează "inviolabilitatea libertății individuale" sunt aplicabile și în alte situații decât privarea de libertate a persoanei (și care reclamă incidența textului menționat), inclusiv în situația în care este luată măsura preventivă a controlului judiciar împotriva unei persoane. Tocmai de aceea instanța de apel ar fi trebuit să aplice acest considerent al instanței constituționale și să rețină caracterul nedrept/injust al măsurii preventive a controlului judiciar dispuse împotriva noastră și, în consecință, caracterul ilicit al faptei pârâtului.

Dar, chiar și dacă nu s-ar reține aplicarea celor statuate de instanța constituțională cu forța legii, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere forța argumentativă a raționamentului juridic dezvoltat în această decizie a Curții Constituționale.

În mod negreșit, o măsură preventivă luată într-un dosar penal este de natură să afecteze drepturile și libertățile individuale, chiar și atunci când această măsură este neprivativă de libertate. Iar ilicitul unei asemenea măsuri devine evident atunci când intervine achitarea pentru acuzația penală formulată, achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b). C. proc. pen. (fapta nu există).

Nu există nicio justificare - prin prisma soluției de achitare dispuse în dosarul penal - între a reține ilicitul civil doar atunci când o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate și a nu reține acest ilicit civil în situația în care măsurile preventive luate în dosarul penal au vizat limitarea și restrângerea altor fațete ale inviolabilității persoanei.

Din moment ce a intervenit achitarea persoanei cu privire la acuzația penală formulată, orice măsură preventivă, privativă sau nu de libertate, devine nedreaptă, injustă, luată cu nesocotirea valorilor constituționale, fiind perfect încadrată în sfera ilicitului civil. Raționamentul dezvoltat de Curtea Constituțională în decizia nr. 136/2021, pentru identitate de rațiune, își găsește pe deplin aplicabilitatea și în cazul altor măsuri preventive decât cele privative de libertate.

Deși Curtea de Apel Mureș reproduce în bloc câteva dintre considerentele deciziei mai sus menționate, printre care și paragraful 41 din Decizia Curții Constituționale, în mod paradoxal, reține că nu există o faptă ilicită a Statului Român, dat fiind că au fost respectate cerințele legale ale măsurii controlului judiciar.

În măsura în care nu ar fi înțeles să aplice în mod direct considerentul 41 al acestei Decizii a Curții, în interpretarea caracterului ilicit al conduitei pârâtului, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere raționamentul și argumentele Curții atunci când urma să facă aplicarea art. 1349 și 1357 C. civ. la speța dată.

Dar, Curtea de Apel Mureș face o greșită aplicare chiar și a prevederilor art. 202 și 211 C. proc. pen., atunci când constată că erau întrunite cerințele legale impuse de aceste texte la momentul la care a fost luată și mai apoi prelungită măsura controlului judiciar dispusă împotriva noastră în cadrul dosarului penal. Așa cum am arătat în mod constant pe parcursul procesului, nu au fost întrunite cerințele legale pentru adoptarea acestei măsuri.

În acest context pentru ca această măsură să fie considerată legală, se impunea să fie prevăzută de lege, să aibă un caracter necesar pentru atingerea scopului legitim și să fie proporțională. Atunci când cele trei condiții lipsesc, restrângerea dreptului devine nelegală. În situația de față lipsește caracterul necesar și cel proporțional al măsurii cu scopul vizat.

Astfel, prin prisma hotărârii definitive de achitare, precum și a constatărilor judecătorului de drepturi și libertăți la momentul revocării controlului judiciar, această măsură nu îndeplinea condiția privind caracterul necesar al măsurii.

Pe de-o parte, prin decizia penală a Curții de Apel Mureș s-a stabilit definitiv că faptele imputate reclamantului nu reprezentau infracțiuni, negând prima condiție prevăzută la art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Pe de altă parte, statuările cuprinse în încheierile din 13.12.2016 și 21.12.2016 pronunțată de judecătorul de Cameră preliminară al Curții de Apel Mureș în dosarul nr. x/2016 la momentul revocării controlului judiciar, neagă îndeplinirea oricărei situații care justifică caracterul necesar în sensul art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Dacă la acel moment al camerei preliminare nu existau probe care să justifice una dintre situațiile prev. la art. 202 alin. (1) C. proc. pen., cu atât mai puțin au existat la debutul urmăririi penale când a fost dispusă măsura și ulterior prelungita. Cu alte cuvinte, încă de la primul moment al dispunerii controlului judiciar, această măsură nu îndeplinea condițiile de legalitate prevăzute de lege.

Totodată, ca și în cazul reținerii, potrivit art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauza care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Ori, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. "fapta nu este prevăzută de legea penală" reprezintă un caz ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. Faptul că incidența acestui caz a fost constatată doar prin hotărârile instanțelor judecătorești în fond și apel, acest lucru nu înseamnă că la momentul debutului anchetei și a dispunerii respectiv prelungirii controlului judiciar, acest caz nu exista. Din contră, exista doar ca DNA a refuzat să constate incidența acestuia, contrar obligațiilor care îi reveneau în temeiul art. 202 alin. (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen.

Între măsura controlului judiciar dispusă în mod nejustificat și vătămările suferite există o legătură evidentă și directă. Nu în ultimul rând, sub aspectul probei prejudiciului moral și a raportului de cauzalitate, recurentul face trimitere la statuările Înaltei Curți, potrivit cărora cele două rezultă din simpla existență a faptei ilicite.

Sub acest aspect, vinovăția pârâților rezultă din modul de comitere a faptei ilicite respectiv, fiind conștienți că procedural vorbind, măsura controlului judiciar nu se justifică, totuși au achiesat la aceasta. Separat de acest aspect, în virtutea obligației negative ce incumbă statului și autorităților sale în temeiul CEDO, aceștia trebuiau să se abțină de la orice acțiune susceptibilă de a limita sau leza dreptul la libertatea de mișcare a cetățenilor. În contextul în care Statul și DNA au permis și acționat în sensul punerii sub control judiciar, rezultă că ambii și-au încălcat această obligație.

De asemenea, și obligația pozitivă a fost încălcată în speță deoarece, deși nu erau întrunite condițiile restrângerii drepturilor reclamantului, pârâții i-au restrâns libertatea de mișcare. Suplimentar, raportat la jurisprudența CEDO invocată în cuprinsul deciziei recurate, instanța de judecată în mod greșit s-a raportat la hotărârea Labita c. Italia, atunci când a apreciat legalitatea controlului judiciar. Astfel, în respectiva speță, Curtea a reținut că nu a intervenit o încălcarea a art. 5 din Convenție întrucât motivul pentru care inculpatul a rămas în detenție, avea la bază o problemă de natură administrativă - și anume absența funcționarului de la biroul de înregistrare, care trebuia sa îndeplinească formalitățile de eliberare a acestuia din arest. Curtea a reținut că acel motiv nu se încadra pe niciuna dintre ipotezele descrise de art. 5 din CEDO, motiv pentru care a constatat că nu a intervenit o încălcare a prevederilor Convenției.

Raportat la situația reclamantului, situația este o cu totul alta, măsura dispusă fiind din toate punctele de vedere nelegală.

În final, recurentul-reclamant a reiterat faptul că, în raport cu considerentele obligatorii ale Deciziei 136/2021 ale Curții Constituționale, chiar corecte de ar fi aprecierile instanței de apel cu privire la caracterul legal al măsurii preventive luate împotriva sa în cursul procesului penal, tot nu dispare caracterul ilicit al faptei. Aceasta, prin raportare la soluția de achitare care a fost dispusă în dosarul penal, Statul - în calitatea sa de garant al bunei funcționări ai serviciului justiției - permițând în mod nejustificat să se producă atingeri grave ale drepturilor sale individuale.

Chiar dacă Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a fost pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate care viza dispozițiile art. 539 C. proc. pen., aspectele statuate în considerentele deciziei instanței constituționale se impun a fi aplicate și în cazul altor măsuri preventive decât cele privative de libertate. Aceasta întrucât măsurile preventive luate sunt de natură a afecta drepturile fundamentale ale unei persoane, aducând atingere inviolabilității libertății persoanei. Disocierea dintre caracterul nelegal și nedrept/injust al măsurilor privative de libertate se impune a fi luată în considerare și în cazul altor măsuri preventive luate împotriva unei persoane, în speță a controlului judiciar.

Concluzionând, apreciază că soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ. și art. 1357 C. civ., art. 11 aîin. 3 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 202 C. proc. pen.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș:

Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent - în partea numită considerentele hotărârii, constituie în același timp o garanție pentru împricinați în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și unicul mijloc prin care se conferă posibilitatea de a putea exercita real controlul judiciar. Motivarea hotărârii este obligatoriu a cuprinde considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției materializata ulterior în dispozitiv.

Relativ la netemeinicia deciziei recurate, solicită să constate că, la pronunțarea soluției criticate, Curtea de Apel Târgu-Mureș nu a analizat prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea despăgubirilor morale reprezentând prejudiciul moral cauzat prin reținerea și plasarea sub controlul judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive, excepție admisă în mod temeinic și legal de instanța de fond.

După redarea unor pasaje din considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță, recurentul-pârât a arătat că raportat la faptul că notele scrise depuse de către DNA la dosarul cauzei au fost formulate în interiorul termenului menționat de art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanța de fond în mod corect a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată în termenul indicat de art. 2513 C. civ. și prin urmare a respins excepția decăderii pârâtului DNA din dreptul de invoca excepția prescripției cu privire la despăgubirile solicitate pentru reținerea și controlul judiciar.

Relativ soluția Curții de Apel Târgu-Mureș de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor pentru daune morale, arată că netemeinicia acestei soluții rezultă din faptul că, în ceea ce privește antrenarea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor, relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, aceasta este o procedură specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968.

La adoptarea soluției criticate, instanța de apel nu a ținut cont de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, care a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare (Decizia nr. 422 din 17.01.2006).

Prin urmare, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 și următoarele C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Or, reclamantul din cauză solicită obligarea pârâtului Statui Român la plata de daune morale invocând ca temei legal art. 1357 C. civ.

Așadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin menținerea soluției pronunțate, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia seneralibus derogant și electa una via, solicită admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei criticate și în consecință, menținerea în parte a sentinței nr. 305/11.03.2022 pronunțate de Tribunalul Mureș, în ceea ce privește soluția de "respingere ca prescrisă a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor având ca obiect acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 din acțiune" ca fiind temeinică și legală.

Raportat la cheltuielile de judecată, solicită instanței să dispună exonerarea sa de la plata acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

De asemenea, recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (21 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 11 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului declarat de pârât.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispoziției imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care "motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.."

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât a criticat hotărârea recurată, sub un prim aspect, din perspectiva faptului că ar fi nemotivată (ceea ce ar fi atras incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), arătând că instanța de apel nu a analizat prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar, cerere formulată în petitul 5 al acțiunii introductive, excepție admisă în mod temeinic și legal de instanța de fond.

Această critică a recurentului-pârât nu ține cont de dezlegarea dată în etapa procesuală anterioară, fiind în realitate o critică adusă hotărârii de casare.

Astfel, prin decizia nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia pronunțată în apel, cu privire la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune reținând că "termenul de prescripție curge de la momentul hotărârii definitive de achitare și nu de la momentul expirării reținerii ori revocării controlului judiciar în timpul procesului penal și având în vedere că acțiunea care formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 21.08.2020, reiese că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune nu era împlinit, așa încât soluția instanței de apel dată acestui petit, de respingere ca prescrisă, este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale înscrise în art. 451 C. proc. pen., respectiv art. 2528 C. civ.."

Se constată, așadar, că susținerile recurentului-pârât, vizând faptul că instanța de apel (în rejudecare) nu a analizat prescripția dreptului material la acțiune, nu țin cont de aspectele dezlegate în etapa procesuală anterioară. Fiind tranșată cu autoritate de lucru judecat, această chestiune nu putea primi o analiză în considerentele deciziei recurate, astfel cum se pretinde prin critica ce face referire la nemotivarea hotărârii și, cu atât mai mult, nu poate face obiect al analizei în actuala cale de atac.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a făcut trimitere la netemeinicia soluției de obligare a sa la plata despăgubirilor pentru daune morale, arătând că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.. În continuare, recurentul a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, care a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Critica astfel formulată, prin enunțarea unor chestiuni teoretice, cu referire la o anumită practică judiciară, nu ține cont nici de obiectul dosarului, nici de aspectele deja tranșate, în cauză nefiind incident un caz de eroare judiciară care să atragă aplicarea normelor și a jurisprudenței la care face trimitere recurentul.

În etapa procesuală anterioară, Înalta Curte a reținut faptul că măsura preventivă a controlului judiciar "nu intră în sfera de aplicare a art. 539 C. proc. pen.." și că "principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (..) consacrate de art. 1349 și 1357 C. civ. funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental".

Cum criticile prezentate în cuprinsul memoriului de recurs nu se referă la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că acestea nu constituie critici ale argumentelor prezentate de curtea de apel în pronunțarea soluției și nu vizează nici soluția care ar reflecta îndrumările date prin decizia de casare.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii atacate.

Fără a deduce spre examinare o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., într-un mod inadecvat procedural, autorul cererii de recurs nu face referire la motivarea instanței de apel și la aspectele deja tranșate. O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., ce presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, astfel că, în atare circumstanțe, controlul de legalitate pe care îl exercită instanța de recurs este imposibil de realizat.

În consecință, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantul A. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a nesocotit forța obligatorie a considerentelor și statuărilor cuprinse în decizia de casare nr. 1325/2023 a Înaltei Curți, pronunțată în primul ciclu procesual, din perspectiva consacrării caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar impusă în faza urmăririi penale.

Critica recurentului-reclamant este fondată și determină admiterea căii de atac, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ce poartă denumirea marginală judecata în fond după casare, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Problema referitoare la caracterul ilicit al faptei de a dispune măsura controlului judiciar a fost definitiv tranșată prin decizia de casare, dezlegarea chestiunii impunându-se cu caracter obligatoriu instanței în rejudecarea apelului.

Astfel, în considerentele deciziei de casare nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte a reținut următoarele:

"În legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a ari. 539 C. proc. pen.), având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluția de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile ort. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna) consacrate de ort. 1349 și 1357 C. civ. funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanțele litigiului, soluția de achitare și garanțiile constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus".

Astfel cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, prin aceste considerente, Înalta Curte a tranșat problema dacă încadrarea în limitele legii a măsurilor preventive la care a fost supus pot sau nu justifica antrenarea răspunderii delictuale a Statului, pronunțându-se în sensul că afectarea unor drepturi fundamentale și a unor valori constituționale poate avea loc chiar și dacă nu este încălcată o normă legală expresă, în condițiile în care a intervenit o soluție de achitare față de acuzația penală.

Fără a ține seama de această dezlegare, întreaga argumentație juridică a instanței de apel dezvoltată în cuprinsul considerentelor deciziei recurate face o analiză nepermisă a condițiilor legale în care măsura controlului judiciar poate fi impusă de instanța penală, fără a ține seama nici de aspectele anterior tranșate, nici de faptul că premisa pretențiilor reclamantului nu rezidă în caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cadrul anchetei penale, ci existența dreptului la compensație este întemeiată pe caracterul injust/nedrept al măsurii.

De altfel, analizând momentul de debut al termenului de prescripție în privința pretențiilor izvorâte din plasarea reclamantului sub control judiciar, instanța de casare a reținut, cu putere de lucru judecat, că "singura în măsură să răstoarne aparența de legalitate și să indice caracterul pretins nedrept al controlului judiciar rămâne tot hotărârea definitivă de achitare."

În acest context, analiza instanței de apel și concluzia la care ajunge - aceea că nu se poate reține o faptă ilicită care să dea naștere la dreptul de a obține despăgubiri, dat fiind că măsura controlului judiciar la care a fost supus a fost luată cu respectarea cerințelor legale - apar ca nelegale, fiind contrare prevederilor art. 501 C. proc. civ., considerentele deciziei instanței de apel nesocotind autoritatea de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată de Înalta Curte în etapa procesuală anterioară.

Prin cea de-a doua critică formulată, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a legii atunci când a reținut lipsa calității procesuale a DNA. Astfel, instanța de apel, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a DNA a reținut, printre altele, faptul că, din moment ce măsura controlului judiciar a fost dispusă de către instanța de judecată, nu se poate pretinde că DNA este responsabilă pentru luarea măsurii. Recurentul-reclamant apreciază că interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureș este greșită, pentru că tocmai atribuțiile DNA în cadrul procesului penal fundamentează calitatea procesuală pasivă a acesteia. Chiar dacă măsura controlului judiciar a fost luată și menținută de instanța de judecată, nu se poate omite rolul efectiv pe care l-a avut activitatea DNA în dispunerea, respectiv menținerea acestei măsuri.

Critica este nefondată.

În cauza dedusă judecății, în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul provocat de măsura controlului judiciar, recurentul a invocat dispozițiile art. 96 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (în vigoare la data faptei imputate), care dispun că:

"(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul."

Instanța de apel a reținut corect că, potrivit acestor dispoziții, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea acestora persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva Statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Referirea recurentului la atribuțiile DNA în cadrul procesului penal în fundamentarea calității procesuale pasive a acesteia, este una care ignoră temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății și ilicitul faptei, așa cum a fost el afirmat prin cererea de chemare în judecată și reținut de instanțele fondului.

Înalta Curte reamintește faptul că răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Răspunderea obiectivă a statului poate fi angajată numai pentru faptele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative reglementate prin dispozițiile art. 538 - 539 C. proc. pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, la care se adaugă ipoteza identificată prin decizia CC