ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la 11 iunie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtele B SA, C în calitate de moderatoare, jurnalistă și autoare a afirmațiilor din cadrul emisiunii „X”, difuzată pe postul B la 20 octombrie 2020, ora 13:32, D și E, în calitate de moderatoare, jurnaliste și autoare ale afirmațiilor din cadrul emisiunii „Y”, difuzate pe postul B la 8 ianuarie 2021, ora 23:20, F, în calitate de moderatoare, jurnalistă și autoare a afirmațiilor din cadrul emisiunii „Y”, difuzate pe postul B la 8 ianuarie 2021, ora 23:20, G, în calitate de jurnalistă și autoare a articolului publicat pe pagina pârâtei B, H, în calitate de jurnalistă și autoare a articolului publicat pe pagina pârâtei B, solicitând instanței să constate săvârșirea de către pârâte a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii prin declarațiile făcute în cadrul emisiunilor difuzate pe postul B și prin articolele de presă online și să le oblige pe pârâte la plata sumei de 2.500.000 €, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputației reclamantului. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 192 și următoarele C. proc. civ., art. 70 art. 253 art. 1357 C. civ., art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1749 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1899 din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 1749 din 15 decembrie 2021 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B SA, C, D, G, H, E și F, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1899 din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A, formulând următoarele critici: - Decizia recurată nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. Instanța nu a analizat toate criticile formulate de reclamant, neindicând în concret care sunt considerentele ce au stat la baza respingerii motivului de apel privind nemotivarea hotărârii primei instanțe, limitându-se a statua că examinarea pretențiilor deduse judecății s-a realizat de către tribunal în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, deși trebuia să indice modul în care au fost analizate toate faptele ilicite prin raportare la fiecare intimată-pârâtă. Instanța de apel nu a analizat în mod temeinic condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, astfel încât să fie arătate temeiurile de drept și cele de fapt în baza cărora au fost respinse apărările reclamantului, ci doar a fost absolutizat dreptul jurnaliștilor la libera exprimare. Analiza condițiilor răspunderii civile delictuale trebuia realizată în mod diferențiat, în raport cu fiecare intimată, iar nu la modul general. Recurentul-reclamant a arătat prin cererea de apel și a probat caracterul ilicit al faptelor săvârșite de fiecare intimată. Nu se poate aprecia că instanța de apel a realizat o cercetare a problemelor supuse judecății, deoarece au fost ignorate cu desăvârșire probele depuse la dosar de reclamant, precum și apărările punctuale, apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei. - Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prin raportare la un context factual care nu corespunde realității, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, deoarece intimatele-pârâte și-au exercitat profesia de jurnalist în limitele prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Punând în balanță cele două drepturi ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv viața privată și libertatea de exprimare, instanța de apel a tins să absolutizeze libertatea de exprimare a jurnaliștilor, interpretând greșit prevederile art. 10 din Convenție și Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică. Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 71 și art. 72 C. civ., întrucât reportajele ce prezintă fapte cu caracter penal, precum și afirmațiile insultătoare și tendențioase aduc o atingere gravă drepturilor nepatrimoniale ale recurentului-reclamant. În mod eronat s-a apreciat că afirmațiile intimatelor-pârâte se circumscriu dozei de exagerare permise jurnaliștilor, deși existau alte exprimări care puteau fi folosite de moderatoare pentru a face referire atât la situația litigioasă aflată în curs, cât și la situația financiară a recurentului-reclamant, fără a încerca să se inducă în mentalul colectiv o percepție total eronată cu privire la acesta, cu intenția de a îl denigra în scopul obținerii senzaționalului. Atât timp cât recurentul-reclamant nu a săvârșit faptele penale de care intimatele-pârâte au făcut vorbire în cadrul buletinului informativ/articolelor online, fără a exista o hotărâre definitivă, în condițiile în care știrile privitoare la acest subiect au fost prezentate cu certitudinea că au fost săvârșite, a fost încălcată prezumția de nevinovăție. Instanța de apel nu a mai analizat condiția existenței prejudiciului și pe cea a legăturii de cauzalitate, deși prejudiciul este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului de către intimatele-pârâte, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei, având în vedere că este vorba despre producerea unui prejudiciu moral. Din săvârșirea faptelor ilicite rezultă reaua-credință a intimatelor-pârâte, care prin natura profesiei lor cunosc ori ar trebui să cunoască importanța respectării dreptului la imagine și la reputație, conform regulilor deontologice specifice, dar și a celor din materia audiovizualului. Știrile au fost prezentate cu titlul de adevăr absolut și prin folosirea unor termeni tendențioși, de natură a induce o percepție negativă cu privire la recurentul-reclamant. În drept, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 17 noiembrie 2023, intimatele-pârâte E și D au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatele-pârâte B, C și G și I au formulat întâmpinare la 6 decembrie 2023, solicitând respingerea recursului ca nefondat. La 18 decembrie 2023, recurentul-reclamant a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-pârâte E și D, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de acestea. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Acțiunea dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la imagine și reputație, reglementat prin art. 72 alin. (1) art. 73 alin. (1) C. civ. și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul pârâtelor la liberă exprimare, recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ., raportat la art. 8 paragraful 2 și art. 10 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului. Criticile privind viciul nemotivării hotărârii atacate, expuse prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează, în esență, motivarea sumară a curții de apel în ceea ce privește respingerea motivului de apel referitor la nemotivarea hotărârii tribunalului și la lipsa unei analize diferențiate a condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport cu fiecare intimată-pârâtă. Recurentul-reclamant a mai reproșat instanței de apel că nu a analizat temeinic fiecare condiție a răspunderii civile delictuale, astfel încât să arate temeiurile de fapt și de drept în baza cărora a respins susținerile sale, ci doar a absolutizat dreptul jurnaliștilor la libera exprimare. Criticile sunt nefondate. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Deoarece instanțele de fond au fost învestite de reclamant cu soluționarea unei cereri de răspundere delictuală pentru defăimare, care presupune o atentă punere în balanță a art. 8 cu art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, exigențele privind motivarea hotărârii recurate urmează a se raporta la specificul acestei materii. În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, criteriile pe care judecătorul național trebuie să le analizeze, pentru a pronunța o hotărâre compatibilă cu standardul convențional, pot fi grupate în funcție de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor – repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Acești factori ajută la determinarea existenței unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ., verificarea acestora reprezentând momentul în care cele două analize – cea convențională și cea axată pe dreptul intern – se întâlnesc. Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a libertății de exprimare în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact. În ceea ce privește prima critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a concluzionat că pretențiile reclamantului au fost examinate de tribunal în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată. În dezacord cu recurentul-reclamant, în considerentele deciziei recurate, la pagina 8, se regăsesc argumentele pe care această concluzie se sprijină. Astfel, constatând maniera generală în care au fost descrise faptele imputate pârâtelor prin acțiunea civilă dedusă judecății, precum și neindividualizarea despăgubirilor pentru fiecare dintre pârâte, în mod justificat curtea de apel a reținut că nu i se poate imputa tribunalului vreo omisiune în ceea ce privește analiza faptelor ilicite imputate pârâtelor. Totodată, din explicațiile instanței de apel rezultă că afirmațiile ilicite au fost analizate din perspectiva unei campanii mediatice pe care reclamantul o apreciază ca fiind defăimătoare. În acest context, în acord cu instanța de apel, se reține că referirea, în concret, numai la anumite emisiuni/pârâte, câtă vreme atât informațiile transmise, cât și limbajul și maniera de prezentare au fost similare în cazul emisiunilor de televiziune ori articolelor de care s-a plâns reclamantul, satisface exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. în materie de motivare a hotărârii judecătorești, deoarece problema dedusă judecății a fost identificată și examinată corespunzător. Analiza diferențiată a condițiilor răspunderii delictuale în raport cu fiecare intimată-pârâtă nu se impunea, din moment ce, pentru a verifica dacă afirmațiile incriminate au aptitudinea de a leza dreptul reclamantului la reputație, esențial este că instanța de apel nu a neglijat aspectul comun cu privire la autorii acestora, verificând limitele exprimării în raport cu statutul de jurnalist al intimatelor-pârâte C, D, E, F, G, H, criteriu care este aplicabil și intimatei-pârâte B SA, care deține postul de televiziune. În urma aplicării factorilor relevanți în metodologia de punere în balanță a celor două drepturi, instanța de apel a constatat că afirmațiile și comentariile referitoare la reclamant nu au caracter defăimător, așa că nu prezintă importanță reiterarea unei analize în raport cu fiecare pârâtă în parte. Instanțelor de fond nu le revenea obligația de a verifica toate condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât aceste condiții - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie întrunite cumulativ. Constatându-se inexistența faptelor ilicite în urma punerii în balanță a celor două drepturi opuse, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, nu mai era necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere – prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția celor cărora le este imputată săvârșirea faptelor reclamate. Asemenea abordare a motivării hotărârii este rezultatul unei operațiuni de sistematizare a faptelor ilicite deduse analizei, fiind de prisos repetarea unui raționament logico-juridic deja expus. Trebuie menționat că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să le grupeze pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul acelorași considerente. În acest sens, se constată că instanța de apel a analizat aspectele de fapt și de drept esențiale, având în vedere conținutul concret al faptelor ilicite imputate, statutul și buna-credință a pârâtelor, tema de interes general abordată în emisiunile și articolele în discuție, calificarea afirmațiilor drept fapte în legătură cu care s-a realizat proba verității și respectarea prezumției de nevinovăție. Prin urmare, nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei recurate. Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a expus și aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi examinate. În acest registru se înscriu susținerile potrivit cărora instanța a ignorat probele administrate în cauză și argumentele reclamantului, care în opinia acestuia ar fi fost apte să conducă la o soluție diferită. Așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). Astfel, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma cărora s-a susținut încălcarea art. 1357 raportat la art. 71 și art. 72 C. civ., atunci când instanța a considerat că nu există fapte ilicite în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților, Înalta Curte reține următoarele: Verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinței referitoare la existența unor fapte ilicite ale pârâtelor, apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanțelor de fond, se reține că prin decizia din apel s-a constatat, ținând seama de specificul faptelor ilicite reclamate (atingerea demnității prin informații denigratoare, defăimătoare aduse în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare) că prima instanță a făcut o legală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare jurnaliștilor. Sesizând în mod corect particularitatea faptelor ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a îmbinat analiza cerințelor de drept intern – fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ., cu exigențele Convenției, luând în considerare factorii relevanți în realizarea balanței între art. 10 și art. 8 astfel cum au fost stabiliți în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțând o hotărâre legală. Printr-o primă critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că dreptul intimatelor-pârâte la liberă exprimare a fost absolutizat, deși acest drept este supus unor restrângeri necesare protecției dreptului la viață privată și la demnitate. Caracterul nefondat al acestei critici reiese din analiza efectuată de instanța de apel cu privire la limitele legale ale libertății de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenției și art. 75 alin. (2) C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depășite, fiind astfel asigurate proporționalitatea și justul echilibru între drepturile și interesele contrapuse de părțile litigante, proteguite în egală măsură atât de dispozițiile Convenției, cât și de legislația internă. Astfel, în primul rând, a avut în vedere că articolul tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanță practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații. Din această perspectivă, Curtea europeană a statuat că, pentru a verifica dacă o publicație referitoare la viața privată a altor persoane nu are ca scop exclusiv satisfacerea curiozității unui anumit segment al publicului, ci cuprinde, de asemenea, informații de importanță generală, este necesar să se evalueze întreaga publicația și să se analizeze dacă aceasta, considerată în ansamblul său și având în vedere contextul în care a apărut, se raportează la o problemă de interes general. Este util a sublinia că decisiv este dacă un articol de presă/reportaj poate să contribuie la o dezbatere de interes general, nefiind necesar să fie consacrat în întregime acestui scop, astfel că poate fi suficient ca acesta să aibă legătură cu o astfel de dezbatere și să conțină unul sau mai multe elemente în acest sens (Cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associés c. Franței, paragraful 110). Instanța de apel a avut în vedere în mod corect reperele jurisprudențiale statuate de Curtea europeană în ceea ce privește calificarea afirmațiilor litigioase, stabilind printr-o aprecierea integrată că subiectul abordat în cadrul emisiunilor și articolelor în discuție se raportează la o problemă de interes general. În egală măsură, a fost apreciat că informațiile privind implicarea reclamantului într-un dosar penal au contribuit la crearea unei presiuni mediatice suplimentare, pârâtele jurnalist folosindu-se de o doză de exagerare sau de provocare de natură a atrage atenția asupra subiectului evocat. Drept consecință a valorificării criteriului privind interesul public, limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiind circumstanțiate astfel ca urmare a constatării că informațiile din emisiunile și articolele menționate contribuie la o dezbatere de interes general și corespund dreptului publicului de a fi informat cu privire la situații de abuz legate de activitatea uneia dintre instituțiile statului, acest criteriu fiind de impact în litigiul pendinte. De asemenea, se constată că raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la calitatea pârâtelor, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularități ale libertății de exprimare a jurnaliștilor. Argumentele prezentate în continuare reflectă preocuparea instanței de apel pentru stabilirea poziției subiective a pârâtelor, limitele exprimării fiind determinate și în raport cu acest criteriu, iar evaluarea bunei-credințe, care de altfel se prezumă, respectă coordonatele trasate de normele convenționale. Nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant în sensul că acestea ar fi putut utiliza altă modalitate de exprimare, deoarece instanța de judecată nu se poate substitui presei în alegerea mijloacelor stilistice și tehnice de realizare a unei emisiuni sau a unui articol de presă. Cu toate că libertatea presei nu este absolută, trebuie remarcat că, prin prisma rolului său, esențial într-o societate democratică pentru a preveni și controla orice fel de derapaje, presa are un statut privilegiat, jurnaliștii bucurându-se de un grad de protecție extrem de ridicat în exercitarea libertății de exprimare. Practic, libertatea presei – care include atât mass-media scrisă, cât și orice alte mijloace de comunicare audio-vizuală, este inclusă în art. 10 din Convenție, dar se configurează ca o aplicație mult mai puternică a libertății de exprimare de drept comun. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtelor, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare și respectarea prezumției de nevinovăție, precum și elementele concrete din situația de fapt. Cât privește stilul jurnalistic, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că termenii ,,beizadea”, ,,fugar”, ,,beizadea fugară” sunt destinați să capteze atenția publicului, iar titlurile/subtitlurile menținute pe ecran au avut chiar rolul acesta, evocând fapte care au făcut obiectul cercetărilor penale. Folosirea anumitor expresii destinate în mod verosimil să atragă atenția publicului este permisă, astfel încât un limbaj de acest tip, chiar și provocator, nu poate, în sine, să ridice o problemă privind depășirea limitelor libertății de exprimare. Chiar dacă intimatele-pârâte au adoptat un stil senzaționalist prin prezentarea evenimentelor într-un mod mai colorat, tocmai pentru a deveni mai atractiv pentru telespectatori/cititori, acest fapt, în sine, se menține în limitele libertății de exprimare, fiind respectată doza de exagerare și provocare specifică presei, deoarece, pe de o parte, informațiile transmise nu au fost apte să inducă în eroare publicul, iar, pe de altă parte, jurnaliștilor le este permis să recurgă la sarcasm și ironie, acestea fiind de pe deplin compatibile cu libertatea presei. Cu toate că asemenea cuvinte, privite izolat, ar putea fi considerate dure, acestea au fost utilizate într-un context critic, fiind menite a amplifica scopul emisiunilor/articolelor, respectiv de a atrage atenția asupra unor comportamente nelegale ale unor angajați din cadrul poliției, care ar fi permis recurentului-reclamant să utilizeze, fără drept, bazele de date ale instituției și să participe la activități la care nu avea drept ori să se folosească de însemne și calități oficiale, fiind compatibile cu art. 10 din Convenție. Limbajul general folosit nu este insultător, subiectul abordat este unul de interes general, astfel că emisiunile și articolele în discuție nu reprezintă un atac gratuit la adresa recurentului-reclamant. Înalta Curte reține că relatările despre un litigiu penal în curs nu afectează dreptul la imagine al reclamantului. Informațiile prezentate se încadrează în limitele libertății de exprimare a jurnaliștilor, care include dreptul de a prezenta și de a comenta procedurile judiciare în limitele determinate de respectarea prezumției de nevinovăție a persoanei vizate, ce face obiectul cercetărilor penale, cât și de respectarea imaginii publice a justiției. Nu poate trece neobservat faptul că informațiile referitoare la dosarul penal au o dimensiune publică, legată de funcția preventivă pe care o are legea penală, iar pe de altă parte, raportat la infracțiunile investigate, publicul are în mod legitim un interes să fie informat. Astfel, întrucât respectarea prezumției de nevinovăție presupune obligația de a se abține de la a declara public sau sugera în orice mod că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, înainte de a i se stabili vinovăția printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este lipsită de suport juridic susținerea în sensul că, la momentul difuzării emisiunilor/publicării articolelor, faptele penale nu ar fi fost constatate printr-o hotărâre judecătorească. Drept urmare, cât privește nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că intimatele-pârâte au prezentat informații despre fapte penale cu titlu de adevăr absolut, se constată că instanța de apel a fost chemată să analizeze dacă articolul a adus atingere prezumției de nevinovăție. În cauza de referință Allenet de Ribemont împotriva Franței, Curtea europeană a remarcat că „libertatea de exprimare garantată de art. 10 al Convenției include libertatea de a primi și de a transmite informații. Articolul 6 paragraful 2 nu poate împiedica, prin urmare, autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în derulare, însă trebuie să facă acest lucru cu toată discreția și circumspecția necesare pentru a respecta prezumția de nevinovăție”. Din acest unghi al analizei, Înalta Curte confirmă că informațiile prezentate și exprimările utilizate nu încalcă prezumția de nevinovăție a reclamantului și nici dreptul la reputație și onoare, deoarece nu au fost făcute afirmații privind vinovăția sau condamnarea sa, iar, pe de altă parte, aspectele de fapt relatate au fost întemeiate pe extrase din rechizitoriile comunicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Ca atare, cum informațiile prezentate descriu doar o stare de suspiciune în ceea ce privește săvârșirea unor fapte penale, acestea nu au aptitudinea de a transmite ideea unei culpabilități, astfel că, în acord cu concluzia instanței de apel, se reține că acestea nu sunt injurioase sau defăimătoare. Din această perspectivă, validând concluzia curții de apel, Înalta Curte mai observă că nu poate aduce atingere prezumției de nevinovăție utilizarea termenului ,,fugar”, din moment ce nu devoalează decât calitatea reclamantului de inculpat/suspect în cadrul unui proces penal nefinalizat, neavând aptitudinea de a induce în eroare publicul, deoarece nu reprezintă un ,,verdict” în legătură cu faptele penale despre care s-a făcut vorbire. În consecință, este nefondată și critica privind nerespectarea prevederilor art. 14 din Codul Deontologic al Jurnaliștilor. Prin urmare, informațiile privind ancheta penală în curs de desfășurare nu au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut. Susținerea recurentului-reclamant în sens contrar este combătută de considerentele instanței de apel, care corect a remarcat că modalitatea de expunere a acestor informații corespunde fidel descrierii faptelor evocate în rechizitorii. Nu poate fi reținută nici aplicarea greșită a normelor europene care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993. Analiza curții de apel a avut în vedere calificarea afirmațiilor referitoare la dosarul penal, făcând distincția între judecăți de valoare și fapte. Ca atare, calificând respectivele afirmații în fapte, curtea de apel a respectat și cerința privind proba verității, sens în care a reținut că acestea se întemeiau pe existența unui proces penal în curs, astfel cum reiese din documentele publice provenite de la autorități (extrasele din rechizitorii). Dat fiind impactul asupra reputației reclamantului, curtea de apel a evidențiat că acuzațiile privind comiterea unor infracțiuni au o bază factuală solidă, întrucât informațiile puse la dispoziția publicului respectă cerința veridicității și a deontologiei, fiind obținute în urma unei activități prealabile de documentare. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptelor ilicite, prin raportare la un context factual ce nu corespunde realității juridice desprinse din probatoriul administrat, recurentul-reclamant a redat, într-o manieră inadecvată, pentru faza procesuală a recursului, nemulțumirea sa față de temeinicia soluției, arătând că instanța de apel trebuia să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea că sunt întrunite condițiile pentru a atrage răspunderea delictuală a pârâtelor. Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acțiunii, Înalta Curte urmează a observa că, față de concluzia mai sus reținută cu privire la inexistența faptelor ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte cerințe, referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate. În condițiile în care nici instanțele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanțelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată fi verificate de instanța de control judiciar. Așadar, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâtele beneficiază de protecția art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și nu pot fi obligate la despăgubiri către reclamant, susținerile în sens contrar subsumate de recurentul-reclamant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.