ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 15 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale și restabilirea situației anterioare pentru prejudiciul creat prin publicarea unor articole defăimătoare; la publicarea dispozitivului hotărârii care urma a se pronunța în trei ziare de interes național; la ștergerea/retragerea tuturor materialelor denigratoare publicate/postate pe internet, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357, 1381 și următ. C. civ., și pe cele ale art. 26 din Constituția României.

La 7 iunie 2022, Biroul Executorului Judecătoresc A. a depus cerere de intervenție principală, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea de către pârâți a dreptului la imagine.

Prin sentința nr. 192 din 26 aprilie 2023, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâților la publicarea hotărârii, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C.. A anulat cererea de intervenție principală formulată de Biroul Executorului Judecătoresc A., ca netimbrată. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 2805 din 21 mai 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 192 din 26 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și C., și cu intervenientul Biroul Executorului Judecătoresc A., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de critică invocate, recurentul a susținut că a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâților, în calitate de comitenți pentru faptele săvârșite de prepusul lor, redactorul D., fapta ilicită pentru care s-a solicitat aplicarea sancțiunii civile fiind săvârșită în cadrul unui raport de prepușenie, întrucât articolele de presă au fost comandate și aprobate de reprezentanții legali ai pârâților.

Recurentul a arătat că a solicitat administrarea unei probe pentru a dovedi legăturile existente între numiții E. și F., însă instanța a respins această cerere, cu încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1), (2) și următ. C. proc. civ.

În opinia sa, prin modalitatea de soluționare a cauzei, instanțele de fond și de apel s-au erijat în veritabili apărători ai pârâților, raționamentul lor juridic încălcând normele aplicabile, precum și dispozițiile art. 6 din C. proc. civ.

Recurentul a precizat că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru faptele proprii, constând în denigrarea sa, prin publicarea în spațiul public a unor fotografii personale (în lipsa acordului său și împotriva notificărilor scrise și telefonice formulate), precum și a unor articole defăimătoare care nu corespund adevărului, în presa scrisă și electronică, articole care și astăzi se află pe internet și care afectează, prin conținutul lor, viața sa privată și a fiului său minor, aspect confirmat de martorul G., prin depoziția sa, administrată în apel.

A susținut că aceste fapte ilicite au fost săvârșite cu intenție directă, prin publicarea articolelor defăimătoare pârâții urmărind producerea rezultatului, respectiv denigrarea recurentului prin încălcarea dreptului său la viață privată, la demnitate și la integritate psihică, afirmațiile lor neputând fi considerate judecăți de valoare, astfel cum greșit a reținut instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Recurentul a afirmat că toate condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite. Cu privire la prejudiciu, a arătat că acesta a fost dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă diferența de venituri dintre anul următor săvârșirii faptelor prejudiciabile. Totodată, faptele ilicite au fost dovedite cu articolele depuse la dosarul cauzei, din care reiese că afirmațiile mincinoase proferate la adresa sa au influențat organele judiciare în procesele penale și civile care s-au derulat în perioada respectivă, legătura de cauzalitate dintre faptele prejudiciabile și prejudiciu fiind demonstrată, persoanele interesate evitând să apeleze la serviciile sale profesionale din cauză că li s-a inoculat ideea că este o persoană violentă, care își agresează familia. Referitor la vinovăție, a susținut că și aceasta a fost dovedită, faptele ilicite fiind săvârșite cu intenție directă și în formă continuată, astfel că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 23 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 1357 C. civ.

Recurentul a invocat încălcarea dreptului la replică, precum și a dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pe motiv că pârâții au refuzat în mod repetat să publice, la solicitarea sa, articole prin care recurentul să își exprime punctul de vedere cu privire la acuzațiile care i s-au adus, existând, din această perspectivă, o discriminare.

De vreme ce antamează un anumit subiect, a apreciat că presa este obligată să asigure și să respecte părților implicate aceleași drepturi, respectiv de a publica articole pe aceeași pagină, cu aceeași întindere cu privire la subiectul comun publicat, în caz contrar cauzând o discriminare și o încălcare gravă a egalității în drepturi între persoanele implicate, hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție și ale art. 2 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare.

Prin rezoluția din 23 octombrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 27 februarie 2025, când a rămas în pronunțare asupra acestuia.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de critică circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ., susținând că aceasta rezidă în faptul că nu a dispus angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru fapta ilicită proprie, dar și pentru fapta prepusului jurnalist, constând în publicarea unor articole cu conținut denigrator, precum și a unor fotografii din arhiva personală, în lipsa acordului său.

Recurentul a combătut aspectele reținute de instanța de apel, în sensul că faptele relevate în presa scrisă și online de către pârâți reprezintă judecăți de valoare și a arătat că, prin modalitatea de soluționare a cauzei, aceasta s-a erijat într-un veritabil apărător al părților adverse, încălcând dispozițiile art. 6 C. proc. civ.

Totodată, a reclamat nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (1), (2) și următ. C. proc. civ. (în realitate art. 22 din acest act normativ, dată fiind problematica abordată), susținând că în mod greșit curtea de apel nu a procedat la administrarea unei probe solicitate în scopul aflării adevărului și dovedirii unor legături suspecte între numiții E. (fostul socru) și F. (administratorul pârâtului B. SRL), afirmând, de asemenea, o discriminare și un refuz al dreptului la replică din partea pârâților, care nu au acceptat să-i publice, ca urmare a unei solicitări formulate în acest sens, punctul vedere cu privire la chestiunile publicate.

Criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că prin demersul său judiciar recurentul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru nerespectarea intimității vieții private, prin publicarea unor fotografii personale, dar și a unor articole de presă cu conținut denigrator, precum și pentru încălcarea dreptului la demnitate, integritate psihică și reputație, ca urmare a unei pretinse depășiri a limitelor libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și a dreptului la replică și cauzarea unei discriminări, în dezacord cu dispozițiile art. 2 și 6 din Convenție.

Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate atât prin legislația națională, cât și prin cea comunitară.

Potrivit art. 253 alin. (2) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau amenințate prin săvârșirea unei fapte ilicite, "poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile."

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

În ceea ce privește atingerile aduse vieții private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viață privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).

Prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale și de familie, a domiciliului său, precum și a corespondenței sale.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă însă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituție, "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor sunt inviolabile," iar, conform alin. (6) al aceluiași articol, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine".

De asemenea, art. 31 din Constituție prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Conform art. 20 alin. (1) din Constituție, aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât libertatea de exprimare este garantată și prin art. 10 din Convenția Europeană, care, prin paragraful al doilea, permite statelor să instituie anumite limitări, cu condiția respectării cerințele prevăzute pentru valabilitatea lor, respectiv protecția reputației sau a drepturilor altora.

Instanța de contencios european a acordat o importanță deosebită activității presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenției, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerințele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime și să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricții trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen și Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecția dreptului prevăzut la art. 10 din Convenție și cea a dreptului la reputație garantat de art. 8 din acest act normativ.

Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una dintre bazele esențiale ale unei societăți democratice și că aceasta este valabilă nu numai pentru "informațiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. (…) Totodată, a arătat că presa joacă un rol esențial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare.

În practica sa, Curtea a distins între fapte și judecăți de valoare și a arătat că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea, pentru acestea cerința fiind irealizabilă și aducând atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție.

În hotărârea pronunțată în cauza Lavric contra României Curtea a subliniat distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte concrete, menționând că, inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susțină, în caz contrar aceasta fiind excesivă (în cauza Pedersen și Baadsgaard contra Danemarcei).

În materia libertății presei, Curtea a statuat că "din cauza îndatoririlor și responsabilităților inerente exercitării libertății de exprimare, garanția pe care art. 10 o acordă jurnaliștilor în legătură cu relatarea unor chestiuni de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații exacte și fiabile, în conformitate cu etica jurnalistică" (cauzele Goodwin împotriva Regatului Unit, Fressoz și Roire împotriva Franței, Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei).

Pentru a se stabili dacă art. 10 din Convenție este respectat, Curtea a arătat că este necesar să se determine dacă informațiile furnizate de către jurnaliști erau necesare pentru exercitarea libertății de exprimare (cauza Roșiianu contra României).

Raportând normele juridice enunțate, precum și jurisprudența evocată la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentului la reparație pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.

Faptele ilicite, astfel cum au fost reținute de instanța de apel, constau în afirmațiile pretins denigratoare expuse în cuprinsul unor articole publicate în ziarul C., edițiile din 07-13.11.2018, 14-20.11.2018, 21-27.11.2018, în urma incidentului care a avut loc în noaptea de 27-28 octombrie 2018, cu ocazia petrecerii de sărbătorire a cununiei religioase a recurentului și a fostei sale soții, dar și a botezului fiului acestora.

Curtea a constatat că, pe fondul unei situații tensionate, ziariștii pârâtului C. au publicat, la solicitarea fostei soții a recurentului, articolul intitulat "Scandal în noaptea nunții cu un executor judecătoresc și o fiică de colonel SRI". Având în vedere că problemele dintre soți au escaladat, aceștia fiind implicați în mai multe procese, în presă au fost publicate ulterior articolele "Scandalul din noaptea nunții atrage în vârtejul său o cunoscută judecătoare", respectiv "Coșmarul din noaptea nunții nu s-a terminat. Mama a obținut copilul în instanță, însă tatăl nu îl dă".

De asemenea, a reținut că, deși prin notificarea nr. x/04.12.20218, recurentul a solicitat pârâtului B. S.R.L. să înceteze publicarea altor articole referitoare la disputele dintre părți, dar și acordarea dreptului la replică, cererea sa a fost refuzată, în presă fiind publicat, la 24.05.2024, articolul intitulat "Executorul judecătoresc A. a pierdut procesul cu fosta soție".

Examinându-le conținutul, curtea de apel a constatat că articolele de presă incriminate, deși prezintă aspecte referitoare la evenimentul declanșator al conflictului dintre părți, cuprind nu doar punctul de vedere al fostei soții a recurentului, care a sesizat publicația, ci și opinia acestuia, precum și pe cea a magistratului implicat în neînțelegerile acestora.

Curtea a remarcat că autorul articolelor nu a concluzionat asupra veridicității uneia sau alteia dintre variantele expuse de părțile implicate, în contextul în care se desfășuraseră sau erau în derulare proceduri judiciare.

Dimpotrivă, instanța de apel a identificat doar în primul articol opinia autorului jurnalistului, exprimată cu referire la motivele care au determinat prezentarea subiectului. Deși a observat că din puținele fraze ce preced expunerii opiniilor persoanelor implicate transpare o anumită empatie a autorului față de soția recurentului, a apreciat că aceasta se încadrează în noțiunea judecăților de valoare, fiind justificată o anumită exagerare, de natură a sublinia emoțiile celei care a sesizat jurnaliștii cu subiectul dezbătut în presă.

Contrar susținerilor recurentului, în urma examinării limbajului jurnalistic folosit, curtea a reținut că acesta nu este injurios sau denigrator, iar aspectele relatate au o bază factuală suficientă, raportat la afirmațiile părților, care nu au contestat existența unor neînțelegeri ce au condus, ulterior, la declanșarea unor proceduri judiciare, potrivit probatoriului administrat.

Ca atare, se constată că expresiile folosite de pârât în cuprinsul articolelor de presă nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a încălca drepturile nepatrimoniale reclamate, ci au fost uzitate în context jurnalistic, înscriindu-se în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare emise.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, afirmațiile pârâtului justifică o bază factuală, nefiind făcute într-o campanie mediatică de denigrare a recurentului, ci în contextul furnizării unor informații credibile, cu suport probator, chiar de una dintre părțile implicate.

Constatând că trei dintre articolele incriminate au fost publicate la inițiativa fostei soții a recurentului, cu știința acestuia din urmă, care a și expus propria variantă, instanța de apel a considerat că subiectul a prezentat un oarecare interes pentru comunitatea locală, date fiind profesiile/notorietatea părților implicate, diferendul fiind amplificat, potrivit susținerilor recurentului, și de o posibilă influență a fostului socru, determinată de calitatea acestuia de ofițer SRI.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că în mod corect a concluzionat instanța de apel că aspectele relatate în articolele de presă reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare și că acestea nu sunt de natură să aducă atingere dreptului recurentului la viață privată și demnitate și, prin urmare, să aibă un caracter ilicit, condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Faptul că în cursul anului 2024 a apărut un nou articol referitor la recurent și la fosta soție a fost apreciat că nu confirmă susținerile din cererea de chemare în judecată, întrucât articolul prezintă soluția pronunțată într-un proces desfășurat între părțile litigante, care a vizat, printre altele, expunerea în presă a situației familiale, la inițiativa fostei soții, astfel că acea soluție prezenta, indirect, interes și pentru pârâți, în condițiile în care aceștia relataseră aspecte premergătoare disputei judiciare.

Publicarea acestui articol, considerat vătămător de către recurent, nu poate fi analizată izolat de celelalte, ci în contextul logicii întregii publicări care antamează același subiect, astfel că nu poate releva persistența delictuală a pârâților.

Referitor la apariția în presă a unor fotografii din arhiva personală, care îl înfățișează și pe fiul său minor, în lipsa acordului său, în mod justificat a considerat curtea de apel că nu poate atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților, de vreme ce acestea au fost înmânate jurnalistului de fosta soție a recurentului, care a solicitat mediatizarea incidentului.

Fără a relua considerente deja expuse, Înalta Curte remarcă faptul că, deși tema dezbătută antamează un subiect cu referire la un eveniment privat, expunerile jurnalistului nu sunt de natură să afecteze major drepturile reclamate, de vreme ce presa a fost sesizată de fosta soție a recurentului, iar cu privire la aspectele relatate de aceasta partea reclamantă și-a exprimat punctul de vedere, care a fost consemnat în cuprinsul articolelor publicate.

Dimpotrivă, o astfel de împrejurare se circumscrie dreptului la liberă exprimare consacrat la art. 10 din Convenție, modalitatea sa de manifestare nefiind disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (informarea opiniei publice cu privire la un eveniment care ar fi putut fi interesant pentru comunitate, cu privire la care a existat o sesizare din partea uneia dintre părțile implicate).

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv faptele ilicite invocate, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau a prepusului și nici a celor europene, incidente raportului juridic dedus judecății.

De altfel, contrar susținerilor recurentului, analiza instanței de apel asupra articolelor examinate a reliefat că dreptul la replică al acestuia a fost respectat, în conținutul publicațiilor fiind redate, astfel cum s-a arătat, opiniile acestuia cu privire la afirmațiile fostei soții. În aceste condiții nu poate fi reținută încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 16 din Constituția României, republicată, sau a celor prevăzute de art. 2 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Similar, Înalta Curte nu va reține încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ.. Invocată din perspectivă probatorie, lipsa de rol activ a instanței în vederea aflării adevărului, examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, nu se confirmă în cauză, administrarea probei cu pretinsă relevanță în ceea ce privește relațiile dintre numiții E. și F., respectiv emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informații fiind respinsă la termenul din 23 ianuarie 2024, pe motiv că nu era pertinentă pentru soluționarea cauzei, în raport de teza probatorie expusă (legătura de cauzalitate dintre încălcarea dreptului său la replică și "comandarea" articolelor defăimătoare) și de împrejurarea că nu au existat alte elemente care să susțină formularea unei astfel de solicitări.

Or, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)."

Totodată, potrivit art. 255 alin. (1) din același act normativ, "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului."

Așadar, deși aprecierea probatoriului este o operațiune esențială pentru stabilirea adevărului în cauză, sarcina aprecierii aceuia revine instanței, care va putea înlătura anumite probe în funcție de utilitatea lor și de convingerea pe care acestea i-o creează.

Ca atare, nu poate fi reținută încălcarea principiului rolului activ al instanței de vreme ce proba solicitată a fost analizată și respinsă întrucât nu și-a dovedit utilitatea în soluționarea cauzei, aspect ce excedează controlului de legalitate, astfel că motivul de recurs examinat este nefondat, dreptul recurentului la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind respectat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.