ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 27 aprilie 2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la viață privată și demnitate, interzicerea folosirii imaginilor foto sau video cu proprietatea sa, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 71, art. 72, art. 74, art. 1349 alin. (1), art. 1357 și art. 1381 din C. civ., Decizia Curții Constituționale nr. 1576/2011, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cererea de intervenție voluntară principală La 10 ianuarie 2022, C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON pentru încălcarea dreptului la demnitate, onoare și viață privată, încetarea actelor de denigrare la adresa sa și publicarea hotărârii judecătorești într-o publicație cu apariție la nivel național. În drept, au fost indicate prevederile art. 62, art. 64-art. 66 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 50 din 1 februarie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție principală voluntară formulată de C. și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., luându-se act că pârâtul va solicita obligarea la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 4482 din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de reclamanta A. și de intervenientul C. împotriva sentinței civile nr. 50 din 1 februarie 2022 a Tribunalului Argeș. Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile formulate în cauză 5.1 Motivele de recurs formulate de reclamanta A. Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel s-a rezumat să motiveze soluția numai prin prisma existenței/inexistenței faptei ilicite, reținând astfel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea civilă delictuală, cu toate că motivele de apel pe care le-a formulat vizează toate condițiile răspunderii civile delictuale. În dezvoltarea acestei critici a mai arătat că preocuparea instanței de apel a fost aceea de a demonstra faptul că intimatul nu a exercitat în mod abuziv dreptul de petiționare. Analizând probele în mod sumar și subiectiv, ignorând caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel, asemenea primei instanțe, a ajuns la concluzia că cele sesizate de intimat prin mulțimea de petiții formulate corespunde "realității factuale". Recurenta-reclamantă a apreciat că dreptul de petiționare este supus unor limitări în ceea ce o privește, întrucât aceasta este o persoană particulară, iar nu o autoritate a statului, însă instanța de apel nu a avut în vedere această delimitare atunci când a analizat limitele proporționalității. În acest context a mai afirmat că nu poate fi de bună-credință o persoană care recunoaște că, deși a primit răspuns la petiție, a adresat alte petiții cu același subiect și împotriva aceleiași persoane. De asemenea, a învederat că motivele invocate de instanța de apel sunt subiective și contradictorii, atât timp cât "realitatea factuală" nu este raportată în mod direct la persoana sa, reclamată fără încetare de intimatul-pârât de peste doi ani. În opinia sa, reprezintă o gravă contradicție a susține că familia sa este vinovată de orice fapt petrecut în comună și reclamat de intimatul-pârât. Totodată, a subliniat că actele săvârșite de intimat i-au afectat profund viața de familie și starea de sănătate. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că intimatul, prin actele sale, invocând un așa-zis drept de petiționare, a declanșat împotriva sa controale, anchete administrative, cauzându-i o stare continuă de stres și neliniște. Ca atare, fapta ilicită nu trebuia analizată prin prisma dreptului de petiționare, a abuzului de drept, ci prin cea a culpei. A mai criticat recurenta-reclamantă că motivarea deciziei recurate este teoretică, fără o analiză profundă și obiectivă a faptelor intimatului și a consecințelor asupra persoanei și familiei mele, deoarece instanța de apel a reținut că nu a fost dovedită fapta ilicită, iar dreptul de petiționare a fost exercitat cu bună-credință. Deturnând sensul și obiectul cererii de chemare în judecată, instanțele de fond au comis o gravă eroare, întrucât fapta ilicită există și a fost dovedită, fiind obligatorie analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. A apreciat că intimatul-pârât a săvârșit faptele cu scopul vădit de a aduce atingere onoarei, demnității și dreptului său la viață privată. În susținerea criticilor a enunțat dispozițiile art. 1349 alin. (1) din C. civ. pentru a sublinia că răspunderea pentru fapta civilă delictuală este angajată, respectând principiul disponibilității, nu doar în cazul faptelor săvârșite cu intenție, ci și a celor săvârșite din culpă, răspunderea fiind angajată și pentru cea mai ușoară culpă. De asemenea, a expus considerații din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului și a Curții Constituționale pentru a evidenția limitele libertății de exprimare Recurenta-reclamantă și-a expus nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel a reținut buna-credință a intimatului-pârât, deși acesta a recunoscut că a primit un răspuns de la autoritățile statului, însă a adresat alte petiții, cu același obiect, acelorași instituții, precum și că unele petiții le-a scris soția sa, el numai le-a semnat. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, instanța de fond urmând să analizeze și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. 5.2. Motivele de recurs formulate de intervenientul în nume propriu C. În opinia recurentului-intervenient, intervenția voluntară principală a fost respinsă, ca inadmisibilă, fără a fi analizate motivele pe care le-a invocat. A arătat că în analiza conexității dintre cele două cereri, cea introductivă și cea de intervenție, trebuie avută în vedere strânsa legătură dintre obiectul și cauza litigiului, cei doi recurenți fiind căsătoriți. În acest context a apreciat că dreptul său este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecății, reclamațiile și petițiile adresate de intimat autorităților publice vizând persoana sa și dreptul meu la o viață privată de familie. Cele două instanțe, respingând cererea de intervenție ca inadmisibilă, tind să separe viața privată a unei persoane de viața sa de familie, ceea ce nu corespunde scopului legiuitorului și nici moralei noastre creștine. De asemenea, a mai susținut că nu este necesar ca între dreptul pretins de terț și dreptul dedus judecății să existe identitate, ci o legătură strânsă, suficientă, care să justifice rezolvarea împreună a celor două cereri. Fără nicio motivare, cele două instanțe, cu precădere prima instanță, tind să sugereze inadmisibilitatea intervenției principale în cazul unor drepturi nepatrimoniale, respingând cererea în principiu, fără a analiza motivele invocate în susținerea acesteia. De asemenea, a apreciat că natura litigiului - atingeri aduse vieții private și demnității, nu poate determina ab inițio inadmisibilitatea cererii de intervenție principală. Numai în cele strict personale, pe care practica judiciară le consacră, cererea de intervenție principală nu este, în principiu, admisibilă (exemplu: cererile de divorț, stabilirea paternități, cele referitoare la nume, etc). Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței competente să judece cauza. În drept, a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 15 martie 2023, intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. La 28 martie 2023, recurenta-reclamantă și recurentul-intervenient au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea criticilor dezvoltate sub aspectul inadmisibilității căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra excepției nulității recursurilor, deși prin întâmpinarea intimatului a fost invocată nulitatea căilor de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reține incidența acestei sancțiuni, deoarece în cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă au fost expuse critici susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., iar în cuprinsul cererii de recurs formulate de intervenient au fost expuse critici susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual și susținerile care nu vor primi un răspuns din partea instanței de recurs, deoarece nu se încadrează în motivele de casare. II.1. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Criticile susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului adus drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate și onoare și interzicerea folosirii imaginilor foto sau video cu proprietatea sa. Fapta prejudiciabilă reclamată, constituind cauza juridică a litigiului pendinte, este reprezentată de exercitarea abuzivă a dreptului de petiționare. Astfel, analizând drepturile fundamentale aflate în conflict - drepturile nepatrimoniale la viață privată, demnitate și onoare ale reclamantei și dreptul la petiționare al pârâtului - instanța de apel a validat concluzia primei instanțe, în sensul că nu a fost dovedită existența unei fapte ilicite săvârșite de către pârât, reținându-se că sesizarea cu bună-credință a autorităților și instituțiilor publice despre existența unor situații de fapt considerate neconforme cu legea nu poate reprezenta o ingerință în viața privată a persoanei, în condițiile în care aspectele sesizate de pârât prezintă o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi considerată ca proporțională cu demersurile întreprinse. Înalta Curte constată că, în baza unui raționament juridic corect, logic și convingător, iar nicidecum afectat de motivarea insuficientă sau contradictorie, instanța de apel a reținut, în examinarea condiției referitoare la fapta ilicită, că exercitarea dreptului de petiționare (prevăzut de art. 51 din Constituția României) este supusă unor limitări, consacrate în legea fundamentală (art. 57) și C. civ. (art. 15). Situația de fapt reținută de instanțele de fond, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, relevă că, prin petițiile adresate diferitelor autorități și instituții ale statului, intimatul-pârât "a reclamat îngrădirea ilegală a unui teren virat de lângă proprietatea sa de către proprietarul gaterului, precum și decopertarea unor suprafețe de teren din fondul forestier aflat în vecinătatea sa, afectarea drumului său de acces prin umplerea cu materialul decopertat a terenului din fața proprietății sale, edificarea unei hale metalice sub linia electrică aeriană, toate fiind aspecte care au corespondent în realitatea faptică, confirmându-se ca urmare a controlului și verificărilor efectuate de către instituțiile și autoritățile abilitate efectuarea unor astfel de lucrări". În contextul factual astfel reținut, pentru a stabili dacă este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, s-a impus cu necesitate instanței de apel verificarea bunei-credințe și a proporționalității, în cadrul conflictului de drepturi între cele nepatrimoniale ale reclamantei și cel de petiționare al pârâtului. Înalta Curte are în vedere că cercetarea acestor aspecte este o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere instanțele de fond. În egală măsură, instanța de recurs învestită cu prezentul control de legalitate poate însă aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. Din acest unghi de analiză, circumstanțele factuale reținute de instanța de apel au semnificația unor elemente care îngăduiau concluzia că pârâtul a acționat cu bună-credință și că toate petițiile și reclamațiile se încadrează în limita rezonabilă de proporționalitate. Contrar criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel a analizat sumar probele administrate, precum și că ar fi fost ignorat caracterul devolutiv al apelului, recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că nu a fost dovedită fapta ilicită, deoarece aspectele sesizate de pârât prezintă o bază factuală suficientă. Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost stabilită situația de fapt în raport cu probele administrate în cauză, și anume că instanțele de fond au apreciat că pârâtul și-a exercitat cu bună-credință dreptul la petiționare, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de reclamantă nu echivalează cu o nemotivare. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența Curții europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România). Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1.357 și următoarele din C. civ., menținând soluția de respingere a acțiunii, întrucât a constatat că fapta ilicită nu a fost dovedită, astfel că, în mod corect, nu au mai fost examinate celelalte cerințe ale răspunderii civile delictuale. În conformitate cu prevederile art. 1.357 alin. (1) C. proc. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăție și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În cauză, s-a impus verificarea primei condiții - fapta ilicită - prin urmare, în mod judicios instanța de apel a analizat dacă ingerința în drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare ale reclamantei, manifestată prin dreptul de petiționare al pârâtului, este una prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică, precum și cerința proporționalității. Concluzia instanței de apel a fost că "prin toate petițiile și reclamațiile formulate nu s-a depășit limita rezonabilă de proporționalitate, pârâtul acționând cu bună-credință, deoarece prin ansamblul demersurilor inițiate a formulat aceste petiții în mod justificat, așadar pârâtul a acționat în limitele dreptului legal de petiționare, iar împrejurarea că instituțiile petiționate de către pârât nu ar fi angajat răspunderea reclamantei nu înseamnă că demersurile acestuia au fost nelegale." Așadar, analizând prioritar cerința faptei ilicite, întrucât a constatat că aceasta nu a fost dovedită în cauză, instanța de apel nu trebuia să mai verifice și celelalte cerințe, fiind evidentă concluzia că nu va putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului în lipsa îndeplinirii uneia dintre cerințele răspunderii civile delictuale. Ca atare, în cauză nu a mai fost necesară examinarea prejudiciului moral, ca element esențial al răspunderii delictuale, care ar fi presupus evaluarea efectelor negative invocate de reclamantă. Pentru acest argument este lipsită de temei critica potrivit căreia motivarea deciziei recurate ar fi subiectivă/contradictorie pentru că "realitatea factuală" nu este raportată în mod direct la persoana recurentei-reclamante. Luând în examinare motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru etapă procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Motivul de recurs poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, instanța de recurs nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs. Recurenta-reclamantă și-a expus nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel a reținut buna-credință a intimatului-pârât, deși acesta a recunoscut că a primit un răspuns de la autoritățile statului, însă a adresat alte petiții, cu același obiect, acelorași instituții, precum și că unele petiții au fost doar semnate de acesta. Aceste susțineri supun analizei elementele de fapt care circumstanțiază buna sau reaua-credință a intimatului-pârât, prin care recurenta-reclamantă tinde la o altă evaluare a probatoriului și, implicit, a situației de fapt decât cea realizată de instanța de apel, însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanță în raport cu structura recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. Criticile prin care recurenta-reclamantă a invocat că fapta ilicită nu trebuia analizată prin prisma dreptului de petiționare, a abuzului de drept, ci prin cea a culpei sunt nefondate. În primul rând, trebuie menționat că nu a mai fost verificată condiția vinovăției, din moment ce s-a constatat că sesizările și reclamațiile formulate de pârât se încadrează în exercițiul normal al dreptului de petiționare. Atitudinea subiectivă a pârâtului a fost totuși analizată din perspectiva abuzului de drept, ca formă de manifestare a delictului civil, întrucât exercitarea dreptului constituțional de petiționare este considerată a fi abuzivă atunci când acest drept nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu rea-credință, cu scopul de a vătăma o altă persoană, prin atingerea onoarei, reputației și demnității sale. Raportat la aceste repere, instanța de apel a considerat că pârâtul și-a exercitat dreptul de petiționare în scopul instituit de legiuitor, cu bună-credință, iar nu cu intenția/scopul de a cauza un prejudiciu reclamantei. Astfel, se poate observa că în cadrul acestor considerente nu este analizată forma de vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, motiv pentru care este lipsită de finalitate susținerea recurentei-reclamante în sensul că, potrivit dispozițiile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., răspunderea civilă delictuală este angajată nu doar în cazul faptelor săvârșite cu intenție, ci și a celor săvârșite din culpă. Față de cauza juridică a acțiunii civile deduse judecății, Înalta Curte validează raționamentul juridic pe care se fundamentează soluția de respingere a pretențiilor formulate de reclamantă. Întrucât prin acțiunea în răspundere civilă delictuală dedusă judecății reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a petițiilor și sesizărilor adresate de pârât mai multor autorități și instituții publice, s-a impus punerea în balanță a drepturilor aflate în conflict: drepturile la viață privată și la demnitate ale reclamantei și dreptul de petiționare al pârâtului. Petițiile și sesizările reprezintă modalități de exercitare a dreptului legal de petiționare consacrat de art. 51 din Constituția României, însă modalitatea concretă de exercitare nu trebuie să fie una abuzivă, care să depășească limitele proporționalității între dreptul subiectiv și valorile ocrotite de lege ce sunt încălcate prin acesta, de natură să lezeze drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare. Prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, drept a cărui încălcare a fost invocată de reclamantă. Conform acestei norme:,,1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora." Curtea europeană a constatat că, atunci când pune în balanță dreptul la viață privată, prevăzut la art. 8, și alte drepturi garantate de Convenție, statul trebuie să garanteze ambele drepturi și în cazul în care protecția unui drept are ca rezultat o ingerință în exercitarea celuilalt drept, trebuie să aleagă mijloace adecvate pentru a asigura proporționalitatea acestei ingerințe în raport cu obiectivul urmărit (cauza Fernández Martínez împotriva Spaniei (MC), pct. 123). Potrivit art. 72 din C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, dispozițiile art. 75 din C. civ. stipulează că:,,(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune." Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă în legislația națională: pe de o parte, art. 15 din C. civ. ("niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe"), pe de altă parte, art. 1353 din C. civ. ("cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv"). Ca atare, fără a deturna cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, instanțele de fond au procedat la trasarea limitelor concrete ale exercitării dreptului de petiționare de către pârât, relevanța operațiunii decurgând din natura răspunderii civile delictuale, care trebuie să fie rezultatul unei fapte contrare normelor dreptului obiectiv (faptă ilicită). Cerința este firească, deoarece repararea unei pagube de către o persoană ce și-a exercitat drepturile cu diligență și bună-credință ar echivala, mutatis mutandis, cu condamnarea unei persoane nevinovate. Astfel, în vreme ce exercițiului normal al dreptului de către titular reprezintă o cauză ce înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru angajarea răspunderii delictuale civile este admisibilă proba contrară, a abuzului de drept. Dispozițiile art. 1.353 din C. civ. reglementează judicios aceste aspecte, subsumând faptei ilicite exercitarea abuzivă a dreptului. Caracter nefondat au și criticile prin care recurenta-reclamantă a arătat că, în analiza dreptului de petiționare, instanța de apel nu a avut în vedere că este vorba despre o persoană particulară, iar nu o autoritate a statului, motiv pentru care dreptul este supus unor limitări. Înalta Curte reține că exercitarea dreptului fundamental de petiționare presupune că "Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor." Prin intermediul dreptului de petiționare cetățenii intră în relație directă cu autoritățile statului la propria inițiativă și au posibilitatea de a soluționa atât probleme de interes personal, cât și chestiuni de interes general. Corelativ acestui drept, autoritățile publice au obligația de a dispune măsuri de cercetare și analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate și răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite prin lege. Așa cum a precizat și Curtea Constituțională, în acest mod este reglementat "un drept specific oricărei societăți democratice, în cadrul căreia cetățenii pot reclama, propune sau sugera autorităților publice orice fapt care li se pare important pentru un domeniu sau altul de activitate". (Decizia Curții Constituționale nr. 75/1997). Raportat la conținutul normei constituționale care consacră dreptul de petiționare, Înalta Curte reține că exercitarea acestui drept se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiției și care nu se limitează la aspecte din activitatea unei autorități/instituții publice sau a unei persoane publice, ci pot să vizeze inclusiv aspecte din activitatea unui particular, contrar alegațiilor recurentei-reclamante. Din această perspectivă, se observă că, pentru a concluziona că dreptul de petiționare nu a fost exercitat de către pârât în mod abuziv, instanța de apel s-a raportat la interesul urmărit de pârât, rezultând că petițiile și sesizările formulate au reprezentat mijlocul prin care acesta și-a exprimat temerea că prin decopertarea pădurii din vecinătatea proprietății sale există pericolul de a se surpa terenul, de a-i fi afectată proprietatea. Drept urmare, întrucât pârâtul a urmărit rezolvarea unor probleme personale legate de existența unor situații de fapt apreciate de acesta ca fiind neconforme cu legea, se constată că instanța de apel a avut în vedere limitele rezonabile în care poate fi exercitat dreptul de petiționare în legătură cu activitatea unei persoane particulare. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod. II.2. Luând în examinare recursul declarat de intervenient, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: Prealabil examinării criticilor din recurs, se constată că, deși a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile prezentate de recurentul-intervenient se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea pun în discuție interpretarea și aplicarea normelor de procedură cuprinse în art. 61 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează condițiile de admisibilitate a intervenției principale, precum și respectarea exigențelor de motivare a soluției de inadmisibilitate a intervenției principale. În cauză, pe calea acțiunii principale, reclamanta A. a solicitat daune morale pentru încălcarea dreptului său la viață privată prin faptele ilicite săvârșite de pârât, constând în formularea unor reclamații și sesizări privind săvârșirea unor fapte ce încalcă legea, în legătură cu un teren aflat în proprietatea sa, cu consecința a numeroase controale și anchete la proprietatea sa, fiind nevoită să ofere explicații și documente personale în legătură cu dreptul său. Prin cererea de intervenție voluntară principală, terțul intervenient C. a solicitat daune morale pentru încălcarea dreptului său la viață privată prin faptele ilicite săvârșite de pârât, constând în formularea unor reclamații și sesizări cu privire la presupuse fapte săvârșite în calitate de președinte al D.. Prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție voluntară principală, iar instanța de apel a menținut această soluție, cu motivarea că terțul intervenient pretinde la rândul său apărarea propriilor drepturi personale nepatrimoniale. Nemulțumit de această soluție, printr-o primă critică, reluând motivul de apel, recurentul-intervenient a susținut că cererea de intervenție a fost respinsă, ca inadmisibilă, fără a fi analizate motivele invocate în susținerea sa. Această susținere privește un eventual viciu de motivare al hotărârii primei instanțe, prin urmare nu deduce analizei instanței de recurs un motiv de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel, care constituie obiect al recursului. În ceea ce privește dreptul pretins de recurentul-intervenient, este adevărat că din dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ. reiese că prin intermediul intervenției voluntare principale terțul acționează pentru a obține recunoașterea unui drept propriu, care poate să fie chiar cel dedus judecății de către reclamant sau un drept strâns legat de cel pretins de reclamant. Prin această din urmă condiție, mai permisivă, legea nu pretinde identitate între dreptul dedus judecății de către reclamant și acela pretins de intervenient, fiind suficient ca între cele două să existe o legătură care, în circumstanțele cauzei, să poată fi considerată strânsă. Invocând că nu este necesar ca între dreptul pretins de terț și dreptul dedus judecății să existe identitate, recurentul-intervenient a mai reproșat instanțelor de fond că soluția de respingere a cererii de intervenție, ca inadmisibilă, tinde să separe viața privată a unei persoane de viața sa de familie. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu prezintă relevanță sub aspectul legalității deciziei recurate, față de raționamentul juridic expus în motivarea soluției de inadmisibilitate a cererii de intervenție principală, deoarece instanța de apel a confirmat că dreptul pretins prin această cerere este strâns legat de dreptul dedus judecății de către reclamantă. Pentru a confirma inadmisibilitatea cererii de intervenție principală, instanța de apel a constat că, deși intervenientul pretinde un drept strâns legat de dreptul dedus judecății de către reclamantă, și anume un drept pentru apărarea propriilor drepturi personale nepatrimoniale, acesta nu poate formula pretenții proprii în legătură cu obiectul prezentei cauze, în care s-a dedus judecății conflictul între drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare ale reclamantei și dreptul de petiționare al pârâtului. Așadar, legătura nu este suficient de strânsă între drepturile concurente care ar putea fi pretinse de cele două părți, neexistând o intercondiționare reciprocă ce ar face oportună și chiar necesară judecarea lor împreună. Contrar alegațiilor recurentului, stabilind că dreptul pretins de intervenient este strâns legat de dreptul dedus judecății, reiese că motivele invocate prin cererea de intervenție principală au fost avute în vedere de către instanța de apel în etapa de admisibilitate în principiu a cererii, reținându-se în decizia recurată că terțul-intervenient "a susținut că prin plângerile și petițiile formulate cu rea-credință de către pârât, acesta s-a referit atât la reclamantă, dar și la intervenient, astfel că a adus atingere atât vieții private de familie, cât și onoarei și demnității fiecăruia dintre soți." Natura litigiului nu a determinat în mod automat inadmisibilitatea intervenției principale, fiind adevărat că dispozițiile art. 61 C. proc. civ. nu limitează formularea acestei forme de intervenție la anumite materii, astfel că instanța de judecată are prerogativa de a decide asupra acestei chestiuni. Ca atare, în examinarea condițiilor de admisibilitate a intervenției principale s-a impus luarea în considerare a specificului raportului juridic dedus judecății, configurat prin normele de drept material care consacră drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare, deoarece orice analiză a aspectelor procedurale trebuie să plece de la analiza obiectului cauzei. Considerentele care sprijină inadmisibilitatea intervenției voluntare principale relevă argumentele juridice în baza cărora a fost menținută soluția de inadmisibilitate, acestea fiind raportate la circumstanțele determinate de cererea de chemare în judecată și de cererea de intervenție principală. Așa fiind, critica referitoare la nemotivarea deciziei instanței de apel este nefondată, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate și sub acest aspect. Drept urmare, Înalta Curte reține că aspectele de nelegalitate invocate în recurs privind cererea de intervenție principală sunt nefondate, aceasta fiind inadmisibilă față de împrejurarea că intervenientul nu opune părților inițiale, deci atât a reclamantei, cât și a pârâtului pretenții proprii, precum și față de obiectul specific al prezentei cauze, ce privește un drept nepatrimonial al cărui caracter personal impietează asupra posibilității ca o altă persoană să invoce un drept strâns legat de acesta și care să fie influențat de soluția pe care instanța urmează să o dea raportului juridic dedus judecății. Pentru argumentele expuse, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în care se încadrează criticile, în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în nume propriu C.. Totodată, în raport cu soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamanta A. și pe recurentul-intervenient în nume propriu C. la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite prin chitanța de la dosarul de recurs.