Fernández Martínez împotriva Spaniei

Reclamantul s-a născut în 1937 și locuiește în Cieza. El este căsătorit și are cinci copii. El a fost ordonat preot în 1961. În 1984 el a solicitat Vatican pentru dispensare de obligația de celibrat. În anul următor el a fost căsătorit într-o ceremonie civilă. Cu soția sa, la care el este încă căsătorit, el are cinci copii. 10. Începând din octombrie 1991, reclamantul a fost angajat ca profesor de religie și etică catolica într-o școală secundară administrată de stat din Murcia în cadrul unui contract de un an regenerabil. În conformitate cu dispozițiile unui acord din 1979 între Spania și Sfânta Sedință, Bishopul dioceasului are responsabilitatea de a confirma, în fiecare an, reînnoirea ocupării forței de muncă a reclamantului, iar Ministerul Educației a fost obligat de decizia Bishopului.

11. În noiembrie 1996, ziarul Murcian La Verdad a conținut un articol despre „Mișcarea pentru celibație opțională” pentru preoți. Acesta a raportat că reclamantul a fost anterior rector de un seminar și a inclus o fotografie care i-a arătat, împreună cu soția și cei cinci copii, participarea la o reuniune a mișcării, dintre care el a fost membru. Articolul a citat comentariile unui număr de participanți, numind patru dintre ei, inclusiv reclamantul. Membrii în cauză solicită autorităților ecclesiale să introducă célibrat opțional și să ceară Bisericii să fie democratice mai degrabă decât teocratice, cu posibilitatea ca laicii să aleagă preoți și episcopii. În plus, au arătat dezacordul cu poziția Bisericii în ceea ce privește avortul, divorțul, sexualitatea și contracepția.

Articolul a explicat că publicitatea acordată presei a dissuasat un număr semnificativ de membri ai Mișcării de a participa la reuniune. Alții se apropiau de locul convenit, dar, la vederea prezentului mass-media, s-au adunat pur și simplu colegilor lor fără să iasă din mașinile lor și s-au dus imediat. Doar aproximativ zece preoți secularizați, inclusiv reclamantul, au rămas cu familiile lor. 12. La 15 septembrie 1997, autoritățile vaticane au acordat reclamantului cererea de dispensare a celibrului. Documentul prevedea că oricine a acordat o astfel de dispensare a fost interzisă să predea religia catolica în instituțiile publice, cu excepția cazului în care episcopul local a decis altfel „în conformitate cu propriile sale criterii și cu condiția ca [nu] să fie] scandal”.

13. La 29 septembrie 1997, Dioceza de Cartagena a informat Ministerul Educației cu privire la intenția sa de a nu aproba reînnoirea contractului reclamantului pentru anul școlar 1997/98. Ministerul a notificat reclamantului decizia, care a fost în vigoare începând cu 29 septembrie 1997. 14. Într-un memorandum oficial din 11 noiembrie 1997 Dioceza a reiterat că, în conformitate cu dispozițiile aplicabile, reclamantul a fost obligat să își dea lecțiile „fără niciun risc de scandal”. Dioceza a explicat în această privință că publicitatea acordată de solicitant la situația sa personală a avut ca rezultat o încălcare a acestei datorii, împiedicând astfel autoritățile biserici să-l propună din nou pentru următorul an școlar, pentru a proteja sensibilitatea părinților copiilor care au participat la centrul în care reclamantul predau.

15. Având în vedere că plângerea sa administrativă împotriva acestei decizii nu a fost reușită, reclamantul a apelat la Tribunalul Murcia pentru ocuparea forței de muncă nr. 3, care și-a rendu hotărârea la 28 septembrie 2000. Judecătorul a început referindu-se la argumentele folosite de Dioceza pentru a justifica nerenovarea contractului reclamantului, și anume faptul că a făcut publică situația sa ca „preotul căsătorit” (nu a primit dispensare din Vatican până în 1997) și tată, împreună cu necesitatea de a evita scandaluri și de a proteja sensibilitatea părinților elevilor școlii, deoarece acestea ar putea fi ofensate dacă reclamantul continuă să predea religia și etica catolice.

În această privință, judecătorul a luat următoarea opțiune: „... având în vedere faptele astfel prezentate, dl Fernández Martínez a fost discriminat din cauza statutului său conjugal și a aderării sale la Mișcarea pentru Celibația Opțională, apariția sa în presă fiind motivul care a dus la concedierea sa.” 16. În plus, judecătorul a subliniat că „principiul nediscriminării la locul de muncă include interzicerea discriminării din cauza aparținerii unui sindicat, astfel cum [a fost] cazul de aderare la orice altă asociere.” 17. În cele din urmă, judecătorul a remarcat că situația reclamantului ca „preotul căsătorit” și „tătătăl” erau cunoscute de elevii și de părinții lor și de directorii centrelor școlare în care lucrase.

Prin urmare, judecătorul a susținut apelul reclamantului, a declarat concedierea nulă și nu a ordonat reintegrarea sa în fostul post. 18. Ministerul Educației, Autoritatea Educației pentru Regiunea Murciei și Dioceza Cartagena au interzis un apel (splicație). Într-o hotărâre din 26 februarie 2001, Înaltul Curte de Justiție Murcia a susținut apelul, constatand după cum urmează: „... Predarea [religiei și etică catolice] este asociată cu doctrina religiei catolice... Prin urmare, legătura creată [între profesor și episcopul] se bazează pe încredere. [Ca urmare,] nu este o relație juridică neutră, cum ar fi cea care există între cetățenii în general și autoritățile publice.

Acesta poate fi plasat pe linia de frontieră între dimensiunea pură eclesiastică și o relație scheletică de ocupare a forței de muncă.” 19. În plus, Curtea a făcut referire la prerogativele episcopiului în aceste chestiuni și a considerat că în acest caz nu a existat încălcarea articolelor 14 (prohibiție a discriminării), 18 (dreapta de a respecta viața privată) sau 20 (libertate de expresie) a Constituției spaniole, deoarece reclamantul a predat religia din 1991, episcopul și-a prelungit ocuparea forței de muncă de un an în altul, chiar dacă situația sa personală a fost identică. Curtea a concluzionat că, atunci când reclamantul a hotărât să dezvăluie public această situație, episcopul și-a folosit doar prerogativa în conformitate cu Codul Legii Canonice, adică să asigure că reclamantul, la fel ca orice altă persoană din această situație, își îndeplinește sarcinile cu discreție și fără circumstanțe personale care provoacă scandal.

În opinia instanței, în cazul în care o astfel de situație a devenit cunoștință publică, Bishop a fost datoria de a înceta să propună persoana interesată pentru un post de acest tip, în conformitate cu cerințele documentului oficial care acordă dispensare de la celibato. 20. În plus, în ceea ce privește art. 20 din Constituție, în special, instanța a remarcat că, în sensul articolului 10 § 2 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, restricțiile impuse drepturilor reclamantului trebuie considerate legitime și proporționale cu scopul urmărit, și anume evitarea scandalului.

21. În plus, instanța a analizat problema obligației de încredere și a încheiat după cum urmează: „... În cazul în care o astfel de obligație de încredere este rupt (și în acest caz există circumstanțe care permit în mod rezonabil obținerea unei astfel de concluzii), episcopul nu mai este obligat să propună [reclamantul] pentru postul de profesor al religiei catolice.” 22. În sfârșit, în ceea ce privește natura contractului, instanța a considerat că, întrucât reînnoirea acestuia a fost supusă aprobării anuale de către Bishop pentru anul școlar următor, acesta a fost un contract temporar, care în acest caz a expirat pur și simplu. Prin urmare, nu a fost posibil să se considere că reclamantul a fost respins.

23. În baza articolelor 14 (prohibiție a discriminării), 18 (dreptul de a respecta viața privată și de familie) și 20 (libertate de exprimare) a Constituției, reclamantul a depus un recurs amparo la Curtea Constituțională. Într-o hotărâre din 30 ianuarie 2003, camera la care a fost alocată cazul a declarat recursul admisibil și, în conformitate cu articolele 50-52 din Legea Instituțională privind Curtea Constituțională, a notificat decizia părților și a solicitat o copie a dosarului de la instanțele de mai jos. 24. Într-o hotărâre din 4 iunie 2007, la 18 iunie 2007, Curtea Constituțională a respins recursul. 25. În decizia sa, Curtea Constituțională a considerat că argumentele susținute intră, de fapt, în domeniul de aplicare al articolelor 16 (libertate de gândire și religie) și 20 din Constituție.

În acest sens, aceasta a început prin observarea că situația reclamantului ca „preotul căsătorit” a fost cunoscută de Diocesis, care a întrerupt reînnoirea contractului numai atunci când articolul a fost publicat în presă, fapt pentru care reclamantul însuși a fost responsabil. Curtea a subliniat în continuare statutul special al profesorilor de educație religiosă din Spania, fiind diferit de cel altor profesori și justificând faptul că profesorii de religie au fost selectați pur pe baza unor criterii religioase, mai degrabă decât criteriile obișnuite prevăzute în dreptul intern.

26. Curtea Constituțională a considerat, de asemenea, că principala întrebare din apelul amparo este dacă faptele în cauză ar putea fi justificate de libertatea religioasă a Bisericii Catolice, în legătură cu datoria statului de neutralitate religioasă (art. 16 § 3 din Constituție), sau dacă, în contrast, acestea ar constitui o încălcare a dreptului reclamantului la libertate de gândire și religie în legătură cu dreptul său la libertate de exprimare (art. 20 § § § § a) din Constituție).

Răspunzând la această întrebare, instanța a început subliniind că motivul nerenouvării era articolul într-un ziar regional, considerat ca fiind un scandal în conformitate cu argumentele diocesei de Cartagena în memorandumul său oficial din 11 noiembrie 1997. Cu privire la acest punct, instanța a considerat că datoria neutralității l-a împiedicat să se pronunțe în ceea ce privește noțiunea de „scandal” invocată de Dioceză sau în ceea ce privește meritul „celibrului opțional al preoților” susținut de solicitant. De asemenea, a observat că hotărârea Curții Înalte de Justiție prevede revizuirea judiciară a deciziei episcopiului, în special privind incapacitatea sa de a propune candidați care nu dispuneau de calificările profesionale necesare pentru post și obligația de a asigura respectarea drepturilor fundamentale și a libertăților civile.

27. Remarcand faptul că hotărârea episcopiului nu a căzut complet în afara supravegherii instanțelor interne, Curtea Constituțională a constatat după cum urmează: „... interferențele cu drepturile reclamantului nu sunt nici disproporționate, nici neconstituționale ... Acestea sunt justificate prin respectarea exercitării legale a dreptului fundamental al bisericii catolice la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă sau comunitară (art. 16 § 1 din Constituție), în ceea ce privește dreptul părinților de a alege educația religioasa a copiilor (art. 27 § 3 din Constituție).

[De fapt], motivele pentru nerenovarea contractului reclamantului ... este de natură exclusivă religiosă, legată de regulile credinței la care reclamantul respectă liber și a căror convingeri a încercat să predea într-un centru de educație publică.” 28. Mai mult, instanța a făcut trimitere la hotărârea sa nr. 38/2007 din 15 februarie 2007, observand după cum urmează: „... ar fi destul de irazonabil, în ceea ce privește predarea religiei în centrele de învățământ secundar, dacă convingerile religioase ale celor care hotărăsc de libertate să se aplice pentru astfel de posturi de învățământ nu au fost luate în considerare în procesul de selecție, pe baza garanției dreptului la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă și comunitară.” 29. Doi judecători au adăugat un aviz discordant în hotărârea majorității.

30. Reclamantul a solicitat ulterior că hotărârea Curții Constituționale să fie declarată nulă și nulă, din cauza faptului că doi judecători din Camera care au dat hotărârea au fost cunoscuti pentru afilitățile lor cu Biserica Catolică, unul dintre ei fiind membru al Secretariatului Internațional al Avocaților Catolici. 31. Într-o hotărâre din 23 iulie 2007, Curtea Constituțională a respins cererea reclamantului din cauza faptului că, în temeiul art. 93 alin. (1) din Legea instituțională privind Curtea Constituțională, singurul remediu posibil împotriva hotărârii instanței respective era o cerere de clarificare.

32. Dispozițiile relevante ale Constituției spaniole se citesc după cum urmează: „Spaniardurile sunt egale înaintea legii; ele nu pot fi discriminate în niciun fel din motive de naștere, rasă, sex, religie, păreri sau orice altă condiție sau circumstanță personală sau socială” (1) Libertatea de gândire, religie și închinare va fi garantată persoanelor fizice și comunităților, fără restricții asupra exprimării sale, altele decât cele necesare pentru a menține ordinea publică protejată de lege. (2) Nimeni nu poate fi obligat să facă declarații cu privire la ideile, religia sau convingerile sale. (3) Nici o religie nu va avea natura religiei de stat. Autoritățile publice iau în considerare toate convingerile religioase din cadrul societății spaniole și, prin urmare, mențin relații adecvate de cooperare cu Biserica Catolică și alte credințe.” (1) Dreptul de a respecta onoare, pentru viața privată și de familie și pentru imaginea unei persoane este garantat…

” „(1) Următoarele drepturi sunt recunoscute și protejate: (a) dreptul la libertate de exprimare și difuzare a gândurilor, ideilor și avizelor prin cuvinte, în scris sau prin orice alt mijloc de reproducere; ... (2) Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restricționată de nicio formă de censura prealabilă… (4) Aceste libertati se limitează prin respectarea drepturilor recunoscute în prezentul titlu, prin legile de punere în aplicare a aceleiași, în special prin dreptul la respectarea onoarei, a vieții private și a imaginii unei persoane și la protecția tinerilor și copilăriei… ” 33. Dispozițiile relevante ale prezentei legi în momentul admisibilității apelului de amparo al reclamantului se citesc după cum urmează: „Se ia o decizie cu privire la admiterea unui recurs de amparo.

Secțiunea hotărăște în unanimitate, printr-o ordonanță fără raționare (providență), să admită recursul în întregime sau în parte ...” Odată ce a fost admis recursul de amparo, camera depune o cerere urgentă organismului sau autorității din care a eliberat decizia, actul sau faptul sau judecătorul sau instanța care a auzit anterior cazul, să îi transmită, într-un termen maxim de zece zile, dosarele judiciare sau dovezile documentare referitoare la acest caz.”” După primirea dosarelor judiciare și la expirarea perioadei de convocare, camera transmite dosarele persoanei care au prezentat recursul amparo, părților care au apărut în cadrul procedurii, guvernul susține în cazurile care implică autoritățile publice și biroul procurorului public.

Audierea se efectuează într-o perioadă aplicabilă tuturor părților de cel puțin douăzeci de zile în care pot fi prezentate observații. Camera poate, de propunerea sa sau la cererea părților, să decidă să facă o audiere în loc de așteptare a termenului de depunere a argumentelor. După depunerea argumentelor sau expirarea termenului permis în acest scop, camera, sau, dacă este cazul, secțiunea, pronunță hotărârea necesară în termen de zece zile.” „Dispozițiile Legii Instituționale privind Judiciul se aplică, completând prezenta lege, în ceea ce privește ... cereri de [] retragere și abținere [a judecătorilor].” 34. Dispozițiile aplicabile ale prezentei legi în acest caz sunt următoarele: „1. Solicitările de retragere trebuie depuse de o parte de îndată ce aceasta devine conștientă de motivele de retragere.

Dacă partea a fost conștientă de acest motiv înainte de litigiu, cererea trebuie formulată la începutul procedurii, în lipsa căreia va fi declarată inadmisibilă. În special, o cerere de retragere este declarată inadmisibilă în următoarele cazuri: (1) în cazul în care nu este depusă într-o perioadă de zece zile de la serviciul primei decizii care identifică judecătorul ...; (2) în cazul în care este depusă în timp ce procedura este în așteptare, dacă motivul de retragere a fost deja cunoscut anterior… ”. 35. Dispozițiile relevante ale prezentului acord se citesc după cum urmează: „...Învățarea religioasă va fi predată de persoanele care, în fiecare an școlar, sunt desemnate de către autoritatea administrativă printre cele propuse de Ordinul Diocesei.

Acesta trebuie să notifice cu suficient timp înainte numele persoanelor care sunt considerate competente ...”. 36. Secțiunea 6 alin. (1) din prezenta Lege se menționează după cum urmează: „Biserici, credințe și comunități religioase înregistrate vor fi deplin autonome și vor putea stabili propriile principii de organizare, de reglementare interne și de reglementare a personalului. În aceste principii ..., acestea pot include clauze în scopul păzirii identității religioase... și asigurarea respectului pentru convingerile lor, fără a aduce atingere respectului drepturilor și libertăților consemnate în Constituție, în special [dreptul la] libertate, egalitate și nediscriminare”.

37. În a doua dispoziție suplimentară, prezenta Lege prevede următoarele: „Învățarea religiei se adaptează în conformitate cu dispozițiile Hotărâreaui privind educația și afacerile culturale între Sfânta Sedință și Statul Spaniei ... Educația religioasă se propune sistematic de către centrele [educative] și este de natură voluntară pentru elevi.” 38. Cea de-a treia dispoziție suplimentară a prezentei legi se menționează după cum urmează: „... Învățătorii care, fără statutul de funcționar public, dau clase de învățământ religios în instituțiile de învățământ public își îndeplinesc sarcinile într-un cadru contractual, în conformitate cu Codul Muncii... ele primesc același nivel de remunerare ca personalul de predare temporar.

În toate cazurile, entitățile religioase trebuie să propună un candidat pentru această predare a educației religioase; această propunere se reînnoiește automat din an în an ...” 39. În momentul evenimentelor din acest caz, predarea religiei catolice în centrele publice de educație a fost organizată în conformitate cu Legea Instituțională nr. 1/1990 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educațional, care, în a doua dispoziție suplimentară, a făcut trimitere la Hotărârea din 3 ianuarie 1979 privind educația și afacerile culturale între Sfânta Sedință și Spania. 40. Religia catolica din Spania are același statut ca și celelalte credințe care au încheiat, de asemenea, acorduri de cooperare cu statul, și anume comunitățile evanghelice, evreiști și musulmane.

41. Părinții au dreptul să se asigure că copiii lor primesc învățământ religios la școală și, dacă este cazul, să aleagă credința pe care le sunt învățate. În toate cazurile, statul acoperă costul educației, astfel cum se prevede în acordurile relevante, care prevede, de asemenea, că profesorii sunt desemnați după eliberarea unei declarații de idoneitate de către autoritatea biserică competentă. Acest principiu a fost elaborat în hotărârea Curții Constituționale nr. 38/2007 din 15 februarie 2007 (a se vedea punctul 44 de mai jos).

42. Canoanele relevante ale Codului Legii Canonice prevăd următoarele: „Ordinul [al diocesului] trebuie să fie atent că cei care sunt desemnați ca profesori de religie în școli, chiar și în cei non-catolici, sunt excepționali în adevărata doctrina, în martorul vieții lor creștine și în abilitatea lor de predare.” „Ordinul [al diocesului] are dreptul de a numi sau de a aproba profesori de religie și, dacă considerațiile religioase sau morale o solicită, dreptul de a le elimina sau de a cere să fie eliminate.” 43. În această hotărâre, Curtea Supremă a arătat următoarele puncte: „... Prezenta cauză prezintă caracteristicile prevăzute la art. 1 § 1 din Codul Muncii, capabilă să clasifice relația juridică dintre părți ca „contractuală” în natură: [o activitate] efectuată de bunăvoie pentru altul, fiind remunerată și sub o formă de gestionare.

Nici o regulă nu acordă astfel de profesori [de educație religioasă] statutul de funcționar public. [În plus], relația nu este de natură administrativă, aceasta fiind o condiție imperativă [pentru clasificarea ca funcționar public].

44. pasajele relevante ale acestei hotărâri se citesc după cum urmează: „... Faptul că profesorii de educație religioasă trebuie să fie desemnați printre persoanele propuse anterior de Episcopul și că această propunere necesită o declarație prealabilă de idoneitate bazată pe considerații morale și religioase nu înseamnă că legalitatea acestor numire nu poate fi revizuită de către instanțe naționale, în scopul de a determina dacă acestea sunt în conformitate cu legea, așa cum este cazul cu toate actele discreționale ale autorităților atunci când au efecte față de terți ... În primul rând, instanța trebuie să revizuiască dacă decizia administrativă [de numire] a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile juridice aplicabile, adică dacă numirea a fost făcută de la persoanele propuse de Episcopul pentru a oferi instrucțiuni religioase ... în condiții de egalitate și în ceea ce privește principiile de merit și de capacitate.

Sau ... motivele de ne numire a unei anumite persoane trebuie să fie luate în considerare [de către instanțe] și, în special, dacă este rezultatul neinclusiunii persoanei dintre cele desemnate de autoritatea ecclesiastică sau din alte motive care pot fi, de asemenea, supuse reexaminării… De asemenea, instanța competentă trebuie să stabilească dacă nu este inclusă persoana printre cele propuse de Episcopul dioceas este rezultatul aplicării unor criterii de natură religiosă sau morală pentru a determina competența persoanei de a oferi instrucțiuni religioase, criterii pe care autoritățile religioase le sunt împuternicite să le definească în virtutea dreptului la libertatea religiei și a principiului neutralității religioase a statului.

[Este, de asemenea, în favoarea instanțelor] să examineze dacă neincluderea se bazează pe motive care nu provin din dreptul fundamental al libertății religioase și care nu sunt astfel protejate. În cele din urmă, odată ce motivele strict „religioase” ale deciziei au fost determinate, instanța va trebui să evalueze orice drepturi fundamentale concurente, pentru a determina în ce măsură dreptul la libertatea religiei, exercitat prin predarea religiei în școli, poate afecta drepturile fundamentale angajaților în relațiile lor de ocupare a forței de muncă… Autoritatea acordată autorităților eclesiastice în determinarea persoanelor calificate pentru a învăța credința lor religiosă constituie o garanție a libertății bisericilor de a organiza predarea doctrinelor lor fără interferență din partea autorităților publice…

Cooperarea [recomandată de Constituție] în acest sens se îndeplinește în numirea profesorilor, pentru care autoritatea publică este responsabilă (art. 16.3 din Constituție). În concluzie, declarația de idoneitate este unul dintre cerințele necesare pentru numire. Această cerință este în conformitate cu dreptul la egalitate de tratament și cu principiul nediscriminării (art. 14 din Constituție)” 45. În această hotărâre, Curtea Constituțională a prezentat următoarele concluzii: „... plângerile [aplicătoarei] trebuie examinate în lumina principiilor stabilite în hotărârea nr. 38/2007 din 15 februarie 2007… Spre deosebire de argumentele instanțelor de mai jos, decizia Episcopului [de a propune un candidat sau celălalt] nu intră în totalitate în afara revizuirii instanțelor.

Astfel, ... odată ce motivele strict religioase pentru decizia de nereînnoială au fost stabilite, ... Curtea [constituțională] este obligată să verifice dacă instanțele au echilibrat în mod corespunzător drepturile fundamentale în cauză și să reconcilie cerințele libertății religioase ( atât individuale, cât și colective) și principiul neutralității religioase ale statului cu protecția judiciară a drepturilor fundamentale și a relațiilor de muncă ale profesorilor… În acest caz, nu se pare că în exercitarea sa de sarcini ca profesor de religie și etică catolică reclamantul a pus la îndoială doctrina Bisericii catolice privind căsătoria sau a apărat căsătoria civilă, astfel încât situația ei personală a fost complet separată de activitatea ei profesională.

[După echilibrarea drepturilor fundamentale în cauză], este remarcabil faptul că motivele religioase prezentate de Episcopul sunt în contradicție cu dreptul reclamantului de a nu suferi discriminări, cu libertatea ei de gândire privind dreptul de a se căsători și cu intimitatea ei personală și familială.” Considerentul 24 „Uniunea Europeană în Declarația nr. 11 privind statutul bisericilor și organizațiilor neconfessionale, anexată la Actul Final al Tratatului de la Amsterdam, a recunoscut în mod explicit că respectă și nu aduce atingere statutului în temeiul dreptului național al bisericilor și asociațiilor sau comunităților religioase din statele membre și că respectă în mod egal statutul organizațiilor filozofice și neconfessionale.

În acest scop, statele membre pot menține sau stabili dispoziții specifice privind cerințele profesionale autentice, legitime și justificate care ar putea fi necesare pentru desfășurarea unei activități profesionale.” art. 4 Cerințele profesionale „1… Statele membre pot prevedea că o diferență de tratament care se bazează pe o caracteristică legată de [religiune sau convingeri] nu constituie discriminare în cazul în care, din cauza naturii activităților profesionale specifice în cauză sau a contextului în care se desfășoară, o astfel de caracteristică constituie o cerință profesională autentică și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și obligația să fie proporțională.

Statele membre pot menține legislația națională în vigoare ... sau prevăd legislația viitoare care încorporează practicile naționale existente la data adoptării prezentei directive în temeiul cărora, în cazul activităților profesionale în cadrul bisericilor și altor organizații publice sau private ale căror ethos se bazează pe religie sau convingeri, diferența de tratament bazată pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie discriminare în cazul în care, din cauza naturii acestor activități sau a contextului în care acestea se desfășoară, religia sau convingerile unei persoane constituie o cerință profesională autentică, legitimă și justificată, având în vedere ethos-ul organizației…

Cu condiția ca dispozițiile sale să fie respectate altfel, prezenta directivă nu aduce atingere dreptului bisericilor și altor organizații publice sau private, ale căror ethos se bazează pe religie sau convingeri, acționând în conformitate cu constituțiile și legile naționale, să ceară persoane care lucrează pentru ele să acționeze în bună credință și cu loialitate față de ethos-ul organizației.”

8. The applicant was born in 1937 and lives in Cieza. He is married and has five children. 9. He was ordained as a priest in 1961. In 1984 he applied to the Vatican for dispensation from the obligation of celibacy. The following year he was married in a civil ceremony. With his wife, to whom he is still married, he has five children. 10. From October 1991 onwards, the applicant was employed as a teacher of Catholic religion and ethics in a State-run secondary school of Murcia under a renewable one-year contract. In accordance with the provisions of an Agreement of 1979 between Spain and the Holy See, it was the responsibility of the Bishop of the diocese to confirm, every year, the renewal of the applicant’s employment, and the Ministry of Education was bound by the Bishop’s decision.

11. In November 1996 the Murcian newspaper La Verdad contained an article about the “Movement for Optional Celibacy” for priests. It reported that the applicant had previously been rector of a seminary and included a photograph showing him, together with his wife and their five children, attending a gathering of the movement, of which he was a member. The article quoted the comments of a number of participants, naming four of them including the applicant. The members in question were urging the ecclesiastical authorities to introduce optional celibacy and calling for the Church to be democratic rather than theocratic, with the possibility for the laity to elect priests and bishops. They further indicated their disagreement with the Church’s position on abortion, divorce, sexuality and contraception.

The article explained that the publicity given to the event in the press had dissuaded a significant number of the Movement’s members from attending the gathering. Others had approached the agreed venue but, on seeing the media present, had simply waved to their colleagues without getting out of their cars and had driven away immediately. Only about ten secularised priests, including the applicant, had remained with their families. 12. On 15 September 1997 the Vatican authorities granted the applicant’s request for dispensation from celibacy. The document stipulated that anyone granted such a dispensation was barred from teaching the Catholic religion in public institutions, unless the local bishop decided otherwise “according to his own criteria and provided that there [was] no scandal”.

13. On 29 September 1997 the Diocese of Cartagena informed the Ministry of Education of its intention not to approve the renewal of the applicant’s contract for the 1997/98 school year. The Ministry notified the applicant of the decision, which was effective from 29 September 1997. 14. In an official memorandum of 11 November 1997 the Diocese reiterated that, in accordance with the applicable provisions, the applicant was required to give his lessons “without any risk of scandal”. The Diocese explained in that connection that the publicity given by the applicant to his personal situation had entailed a breach of that duty, thus preventing the church authorities from proposing him again for the following school year, in order to protect the sensitivity of the parents of children who attended the centre where the applicant was teaching.

15. Having been unsuccessful in his administrative complaint against that decision, the applicant appealed to the Murcia Employment Tribunal no. 3, which gave its judgment on 28 September 2000. The judge began by referring to the arguments used by the Diocese to justify the non-renewal of the applicant’s contract, namely the fact that he had made public his situation as “married priest” (he had not received dispensation from the Vatican until 1997) and father, together with the need to avoid scandals and to protect the sensitivity of the parents of the school’s pupils, as they might be offended if the applicant continued to teach Catholic religion and ethics.

In this connection the judge took the following view: “ ... in the light of the facts thus presented, Mr Fernández Martínez was discriminated against because of his marital status and his membership of the Movement for Optional Celibacy, his appearance in the press having been the ground that led to his dismissal.” 16. The judge further pointed out that: “The principle of non-discrimination at work encompasse[d] the prohibition of discrimination on account of belonging to a trade union, as [was] the case for membership of any other association.” 17. Lastly, the judge noted that the applicant’s situation as “married priest” and “father” had been known to the pupils and to their parents and to the directors of the school centres where he had worked.

Consequently, the judge upheld the applicant’s appeal, declared his dismissal null and void and ordered his reinstatement in his former post. 18. The Ministry of Education, the Education Authority for the Region of Murcia and the Diocese of Cartagena lodged an appeal (suplicación). In a judgment of 26 February 2001, the Murcia High Court of Justice upheld the appeal, finding as follows: “... The teaching [of Catholic religion and ethics] is associated with the doctrine of the Catholic religion ... Accordingly, the bond created [between the teacher and the Bishop] is based on trust. [As a result,] it is not a neutral legal relationship, such as that which exists between citizens in general and public authorities.

It can be placed on the borderline between the pure ecclesiastical dimension and a skeleton employment relationship.” 19. Moreover, the court referred to the Bishop’s prerogatives in such matters and took the view that in the present case there had not been a violation of Articles 14 (prohibition of discrimination), 18 (right to respect for private life) or 20 (freedom of expression) of the Spanish Constitution, since the applicant had taught religion since 1991, the Bishop having extended his employment from year to year even though his personal situation had been identical. The court concluded that, when the applicant had decided to reveal that situation publicly, the Bishop had merely used his prerogative in accordance with the Code of Canon Law, that is to say, ensuring that the applicant, like any other person in that situation, carried out his duties with discretion and without his personal circumstances causing any scandal.

In the court’s view, if such a situation became public knowledge, it was the Bishop’s duty to stop proposing the person concerned for a post of that nature, in accordance with the requirements of the official document granting dispensation from celibacy. 20. In addition, as regards Article 20 of the Constitution in particular, the court noted that for the purposes of Article 10 § 2 of the European Convention on Human Rights, the restrictions imposed on the applicant’s rights had to be considered legitimate and proportionate to the aim pursued, namely the avoidance of scandal.

21. Furthermore, the court analysed the question of the bond of trust and concluded as follows: “... Where such a bond of trust is broken (and in the present case there are circumstances that reasonably allow such a conclusion to be reached), the Bishop is no longer obliged to propose [the applicant] for the post of teacher of Catholic religion.” 22. Lastly, as to the nature of the contract, the court took the view that, since its renewal was subject to annual approval by the Bishop for the following school year, it was a temporary contract, which in the present case had simply expired. It was thus not possible to consider that the applicant had been dismissed. 23. Relying on Articles 14 (prohibition of discrimination), 18 (right to respect for private and family life) and 20 (freedom of expression) of the Constitution, the applicant lodged an amparo appeal with the Constitutional Court.

In a decision of 30 January 2003, the Chamber to which the case had been allocated declared the appeal admissible and, in accordance with sections 50 to 52 of the Institutional Law on the Constitutional Court, notified the decision to the parties and requested a copy of the case file from the courts below. 24. In a judgment of 4 June 2007, served on 18 June 2007, the Constitutional Court dismissed the appeal. 25. In its decision, the Constitutional Court took the view that the arguments raised in fact fell within the scope of Articles 16 (freedom of thought and religion) and 20 of the Constitution. In this connection it began by noting that the applicant’s situation as “married priest” had been known to the Diocese, which had discontinued its renewal of the contract only when the article was published in the press, a fact for which the applicant himself had been responsible.

The court further highlighted the special status of teachers of religious education in Spain, being different from that of other teachers and justifying the fact that teachers of religion were selected purely on the basis of religious criteria rather than the ordinary criteria provided for in domestic law. 26. The Constitutional Court further took the view that the main question in the amparo appeal was whether the facts at issue could be justified by the religious freedom of the Catholic Church, in relation to the State’s duty of religious neutrality (Article 16 § 3 of the Constitution), or whether, by contrast, they constituted a breach of the applicant’s right to freedom of thought and religion in relation to his right to freedom of expression (Article 20 § 1 (a) of the Constitution).

In answering this question the court began by noting that the reason for the non-renewal had been the article in a regional newspaper, regarded as causing a scandal according to the arguments of the Diocese of Cartagena in its official memorandum of 11 November 1997. On this point, the court took the view that the duty of neutrality precluded it from ruling on the notion of “scandal” invoked by the Diocese or on the merits of the “optional celibacy of priests” advocated by the applicant. It further observed that the judgment of the High Court of Justice provided for judicial review of the Bishop’s decision, in particular concerning his inability to propose candidates who did not have the requisite professional qualifications for the post and the obligation to ensure respect for fundamental rights and civil liberties.

27. Noting that the Bishop’s decision did not fall completely outside the supervision of the domestic courts, the Constitutional Court found as follows: “... the interferences with the applicant’s rights are neither disproportionate nor unconstitutional ... They are justified by respect for the lawful exercise of the Catholic church’s fundamental right to religious freedom in its collective or community dimension (Article 16 § 1 of the Constitution), in relation to the right of parents to choose their children’s religious education (Article 27 § 3 of the Constitution).

[Indeed], the reasons for the non-renewal of the applicant’s contract ... are of an exclusively religious nature, related to the rules of the faith to which the applicant freely adheres and whose beliefs he sought to teach in a public education centre.” 28. Moreover, the court referred to its judgment no. 38/2007 of 15 February 2007, observing as follows: “... it would be quite simply unreasonable, as regards the teaching of religion in secondary education centres, if the religious beliefs of those who decide of their own free will to apply for such teaching posts were not taken into account in the selection process, on the basis of guaranteeing the right to religious freedom in its collective and community dimension.” 29. Two judges appended a dissenting opinion to the majority judgment.

30. The applicant subsequently requested that the Constitutional Court’s judgment be declared null and void, on the ground that two of the judges in the Chamber which had given the judgment were known for their affinities with the Catholic Church, one of them being a member of the International Secretariat of Catholic Lawyers. 31. In a decision of 23 July 2007 the Constitutional Court dismissed the applicant’s request on the ground that, under section 93(1) of the Institutional Law on the Constitutional Court, the only possible remedy against a judgment of that court was a request for clarification.

32. The relevant provisions of the Spanish Constitution read as follows: “Spaniards are equal before the law; they may not be discriminated against in any way on grounds of birth, race, sex, religion, opinions or any other condition or personal or social circumstance.” “(1) Freedom of thought, religion and worship shall be guaranteed to individuals and communities, without any restrictions on its expression other than those necessary to maintain public order as protected by law. (2) No one may be compelled to make statements regarding his or her ideas, religion or beliefs. (3) No religion shall have the nature of State religion. The public authorities shall take account of all religious beliefs within Spanish society and consequently maintain appropriate relations of cooperation with the Catholic Church and other faiths.” “(1) The right to respect for honour, for private and family life and for one’s image shall be guaranteed…

” “(1) The following rights shall be recognised and protected: (a) the right to free expression and dissemination of thoughts, ideas and opinions through words, in writing or by any other means of reproduction; ... (2) The exercise of such rights may not be restricted by any form of prior censorship… (4) The said freedoms shall be limited by respect for the rights recognised in the present Title, by the laws implementing the same, and in particular by the right to respect for honour, private life and one’s image and to the protection of youth and childhood… ” 33. The relevant provisions of this law at the time of the admissibility of the applicant’s amparo appeal read as follows: “A decision shall be given on the admission of an amparo appeal.

The section shall decide unanimously, by an order without reasoning (providencia), to admit the appeal in whole or in part ...” “Once the amparo appeal has been admitted, the chamber shall submit an urgent request to the body or authority from which the decision, act or fact emanated, or to the judge or court which previously heard the case, to transmit to it, within a maximum period of ten days, the judicial case-files or documentary evidence relating to the case.” “1. After receiving the judicial case-files and on the expiry of the summons period, the chamber shall transmit the files to the person who submitted the amparo appeal, the parties who appeared in the proceedings, the Government advocate in cases involving public authorities, and the public prosecutor’s office.

The hearing shall take place within a period applicable to all parties of not more than twenty days during which observations may be submitted. 2. The chamber may, of its own motion or at the request of the parties, decide to hold a hearing instead of waiting for the deadline for the submission of arguments. 3. After the submission of arguments or the expiry of the period allowed for that purpose, the chamber, or if appropriate the section, shall give the requisite judgment within ten days.” “The provisions of the Institutional Law on the Judiciary shall be applied, supplementing the present Law, in matters of ... requests for [the] withdrawal and abstention [of judges].” 34. The applicable provisions of this Law in the present case are the following: “1.

Requests for withdrawal shall be submitted by a party as soon as it becomes aware of the ground for such withdrawal. If the party was aware of that ground before the litigation, the request must be made at the start of the proceedings, failing which it will be declared inadmissible. In particular, a request for withdrawal shall be declared inadmissible in the following cases: (1) where it is not submitted within a period of ten days from the service of the first decision identifying the judge ...; (2) where it is submitted while the proceedings are pending, if the ground for withdrawal was already known beforehand… ”. 35. The relevant provisions of this Agreement read as follows: “... Religious education shall be taught by the persons who, every school year, are appointed by the administrative authority from among those proposed by the Ordinary of the Diocese.

The latter shall notify sufficiently in advance the names of persons who are considered competent ...”. 36. Section 6(1) of this Law reads as follows: “Registered churches, faiths and religious communities shall be fully autonomous and may establish their own principles of organisation, internal rules and staff regulations. In such principles ..., they may include clauses for the purpose of safeguarding their religious identity ... and ensuring respect for their beliefs, without prejudice to respect for the rights and freedoms enshrined in the Constitution, and in particular [rights to] freedom, equality and non-discrimination”.

37. In its second additional provision, this Law provided as follows: “The teaching of religion shall be adapted in line with the provisions of the Agreement on education and cultural affairs between the Holy See and the State of Spain ... Religious education shall be proposed systematically by [education] centres and shall be voluntary in nature for the pupils.” 38. The third additional provision of this Law reads as follows: “... 2. Teachers who, without having the status of public servant, give religious education classes in public education institutions, shall perform their duties in a contractual framework, in accordance with the Labour Code… They shall receive the same level of remuneration as temporary teaching staff.

3. It shall be incumbent in all cases on the religious entities to propose a candidate for the said teaching of religious education; such proposal shall be renewed automatically from year to year ...” 39. At the time of the events in the present case, the teaching of Catholic religion in public education centres was organised in accordance with Institutional Law no. 1/1990 of 3 October 1990 on the general organisation of the education system, which, in its second additional provision, referred to the Agreement of 3 January 1979 on education and cultural affairs between the Holy See and Spain. 40. The Catholic religion in Spain has the same status as the other faiths which have also entered into cooperation agreements with the State, namely the Evangelical, Jewish and Muslim communities.

41. Parents have the right to ensure that their children receive religious education at school and if appropriate to choose the faith that they are taught. In all cases the State covers the cost of such education, as provided for in the relevant agreements, which also stipulate that teachers are appointed after a declaration of suitability has been issued by the competent church authority. That principle was developed in the Constitutional Court’s judgment no. 38/2007 of 15 February 2007 (see paragraph 44 below).

42. The relevant canons of the Code of Canon Law provide as follows: “The Ordinary [of the diocese] is to be careful that those who are appointed as teachers of religion in schools, even in non-catholic ones, are outstanding in true doctrine, in the witness of their Christian life, and in their teaching ability.” “The Ordinary [of the diocese] has the right to appoint or approve teachers of religion and, if religious or moral considerations so require, the right to remove them or to demand that they be removed.” 43. In this judgment the Supreme Court set out the following points: “... The present case displays the characteristics provided for in Article 1 § 1 of the Labour Code, capable of classifying the legal relationship between the parties as “contractual” in nature: [an activity] carried on voluntarily for another, being remunerated and under a form of management.

No rule grants such teachers [of religious education] the status of public servant.

[In addition], the relationship is not administrative in nature, this being an imperative condition [for classification as a public servant].” 44. The relevant passages of this judgment read as follows: “... The fact that teachers of religious education must be appointed from among persons previously proposed by the Bishop and that this proposal requires a prior declaration of suitability based on moral and religious considerations, does not mean that the lawfulness of such appointments cannot be reviewed by the national courts, with a view to determining whether they are in accordance with the law, as is the case with all discretional acts of authorities when they have effects vis-à-vis third parties ... Firstly, the courts must review whether the administrative decision [of appointment] has been adopted in accordance with the applicable legal provisions, that is, whether the appointment was made from among persons proposed by the Bishop to provide religious instruction ... in conditions of equality and with respect for the principles of merit and capacity.

Or ... the reasons for not appointing a given person must be considered [by the courts] and, specifically, whether it is a result of the person not being included among those nominated by the ecclesiastical authority, or of other grounds that may likewise be subject to review… The competent courts must also determine whether the person’s not being included among those proposed by the Bishop of the diocese is the result of applying criteria of a religious or moral nature to determine the person’s suitability to provide religious instruction, criteria that the religious authorities are empowered to define by virtue of the right to freedom of religion and the principle of the religious neutrality of the State.

[It is also for the courts] to examine whether the non-inclusion is based on grounds that do not stem from the fundamental right of religious freedom and are not protected thereby. Lastly, once the strictly ‘religious’ grounds for the decision have been determined, the court will have to weigh up any competing fundamental rights in order to determine to what extent the right to freedom of religion, exercised through the teaching of religion in schools, may affect the employees’ fundamental rights in their employment relationships… The authority granted to the ecclesiastical authorities in determining the persons qualified to teach their religious creed constitutes a guarantee of the freedom of churches to organise the teaching of their doctrines without interference from the public authorities…

The cooperation [required by the Constitution] in that regard is fulfilled in the appointment of the teachers, for which the public authority is responsible (Article 16.3 of the Constitution). In conclusion, the declaration of suitability is one of the requisites necessary for appointment. This requirement is in conformity with the right to equal treatment and the principle of non-discrimination (Article 14 of the Constitution).” 45. In this judgment the Constitutional Court set out the following findings: “... The [applicant’s] complaints must be examined in the light of the principles established in judgment no. 38/2007 of 15 February 2007… Contrary to the arguments of the courts below, the Bishop’s decision [to propose one candidate or the other] does not fall entirely outside the review of the courts.

Thus, ... once the strictly religious grounds for the non-renewal decision have been determined, ... it is incumbent on the [Constitutional] Court to verify whether the courts have appropriately balanced the fundamental rights in issue and to reconcile the requirements of religious freedom (both individual and collective) and the principle of the State’s religious neutrality with the judicial protection of fundamental rights and of the teachers’ employment relationships… In the present case, it does not appear that in exercising her duties as teacher of Catholic religion and ethics the applicant called into question the doctrine of the Catholic Church concerning marriage or defended civil marriage, such that her personal situation was completely separated from her professional activity.

[After balancing the fundamental rights in issue], it is noteworthy that the religious grounds put forward by the Bishop are at odds with the applicant’s rights not to suffer discrimination, with her freedom of thought concerning the right to marry and with her personal and family privacy.” Recital 24 “The European Union in its Declaration No 11 on the status of churches and non-confessional organisations, annexed to the Final Act of the Amsterdam Treaty, has explicitly recognised that it respects and does not prejudice the status under national law of churches and religious associations or communities in the Member States and that it equally respects the status of philosophical and non-confessional organisations.

With this in view, Member States may maintain or lay down specific provisions on genuine, legitimate and justified occupational requirements which might be required for carrying out an occupational activity.” Article 4 Occupational requirements “1… Member States may provide that a difference of treatment which is based on a characteristic related to [religion or belief] shall not constitute discrimination where, by reason of the nature of the particular occupational activities concerned or of the context in which they are carried out, such a characteristic constitutes a genuine and determining occupational requirement, provided that the objective is legitimate and the requirement is proportionate.

2. Member States may maintain national legislation in force ... or provide for future legislation incorporating national practices existing at the date of adoption of this Directive pursuant to which, in the case of occupational activities within churches and other public or private organisations the ethos of which is based on religion or belief, a difference of treatment based on a person’s religion or belief shall not constitute discrimination where, by reason of the nature of these activities or of the context in which they are carried out, a person’s religion or belief constitute a genuine, legitimate and justified occupational requirement, having regard to the organisation’s ethos…

Provided that its provisions are otherwise complied with, this Directive shall thus not prejudice the right of churches and other public or private organisations, the ethos of which is based on religion or belief, acting in conformity with national constitutions and laws, to require individuals working for them to act in good faith and with loyalty to the organisation’s ethos.”