CASE OF FERNÁNDEZ MARTÍNEZ v. SPAIN - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible;No violation of Article 8 - Right to respect for private and family life (Article 8-1 - Respect for private life)
CASE OF FERNÁNDEZ MARTÍNEZ v. SPAIN - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
CAUZA FERNÁNDEZ MARTÍNEZ ÎMPOTRIVA SPANIEI
(Cererea nr. 56030/07)
Hotărâre
Strasbourg
15 mai 2012
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.
44
§
2 din convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Fernández Martínez împotriva Spaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Mihai Poalelungi,
judecători,
Alejandro Saiz Arnaiz,
judecător ad-hoc,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 aprilie 2012,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
Procedura
La originea cauzei se află cererea nr. 56030/07 îndreptată împotriva Regatului Spaniei, prin care un resortisant al acestui stat, José Antonio Fernández Martínez („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 decembrie 2007 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).
Reclamantul este reprezentat de J. L. Mazón Costa, avocat în Murcia. Guvernul spaniol („Guvernul”) este reprezentat de agenții guvernamentali, I. Blasco Lozano și F.
Irurzun Montoro, avocați ai poporului.
Invocând art. 6 § 1 din convenție, reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a celor doi magistrați care au pronunțat hotărârea Tribunal Constitucional [Curtea Constituțională], date fiind convingerile lor religioase favorabile Bisericii Catolice. În plus, întemeindu-se pe art. 8 coroborat cu art. 14, consideră că nereînnoirea contractului său constituie o ingerință nejustificată în dreptul său la o viață privată. În fine, reclamantul susține că manifestarea publică a convingerilor sale privind celibatul preoților se află la originea nereînnoirii contractului, ceea ce i-ar încălca drepturile la libertatea ideologică și la libertatea de expresie, protejate de art. 9 și art. 10 din convenție.
La 13 octombrie 2009, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art.
29
§
1 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise. De asemenea, au fost primite observații de la
European Centre for Law and Justice
, precum și de la Conferința Episcopală Spaniolă, admiși să participe la proces în calitate de terți intervenienți (art.
36
§
2 din convenție și art.
44
§
2 din regulament).
În urma recuzării judecătorului L. López Guerra, judecătorul ales în numele Spaniei, Guvernul l-a desemnat pe A. Saiz Arnaiz în calitate de judecător
ad hoc
(art.
27 § 2 din convenție și art. 29 § 1 din regulament).
La 22 noiembrie 2011, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59
§
3 din regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru Guvern
Domnul
F.
Irurzun
Montoro
,
agent
,
Doamna
L.
García
Blanco
,
agent,
Domnul
I.
Salama
Salama
,
agent,
Domnul
J.
de Fuentes Bardají
,
avocat general al poporului.
–
pentru reclamant
Domnul
J.L.
Mazón Costa
,
avocat
,
Domnul
E.
Espinosa,
avocat.
Reclamantul a fost de asemenea prezent la ședință.
Au fost ascultate declarațiile domnilor Irurzun și Mazón, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii I. Ziemele, J.
Šikuta, A. Saiz Arnaiz și E. Myjer.
În fapt
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul s-a născut în 1937 și locuiește în Cieza. Este căsătorit și tatăl a cinci copii.
Reclamantul a fost hirotonit preot în 1961. În 1984, el a cerut Vaticanului să i se acorde dispensă de la obligația de celibat.
Un an mai târziu, s-a căsătorit civil cu cea care îi este încă soție, cu care a avut cinci copii.
Din octombrie 1991, reclamantul a practicat ca profesor de religie și de morală catolică într-un liceu public din Murcia pe baza unui contract de muncă reînnoibil anual. Conform prevederilor acordului existent din 1979 între Spania și Sfântul Scaun, episcopul diocezei era cel care trebuia să confirme anual reclamantul pe post, Ministerul Educației fiind obligat să respecte decizia episcopului.
În noiembrie 1996, ziarul
La Verdad
din Murcia publica un articol despre „Mișcarea pro celibat opțional” al preoților. Într-o fotografie, reclamantul, despre care articolul susținea că a avut funcția de rector al seminarului, apărea împreună cu soția și cei cinci copii ai săi la una din reuniunile mișcării al cărei membru era. Articolul reproducea afirmațiile mai multor participanți și dădea numele a patru dintre ei, între care și al reclamantului. Persoanele în cauză solicitau autorităților ecleziastice celibatul opțional, precum și o Biserică democratică, nu una teocratică, în sânul căreia laicii să-și poată alege ei înșiși preoții și episcopii. Părțile în cauză își exprimau, de asemenea, dezacordul față de pozițiile Bisericii cu privire la avort, divorț, sexualitate sau controlul natalității. Articolul explica faptul că publicitatea făcută evenimentului în presă a descurajat un mare număr de membri ai „Mișcării” de la a mai participa la reuniune. Alții au mers la locul stabilit, dar, observând prezența media, s-au limitat la a-și saluta colegii fără a coborî din mașină, plecând imediat după aceea. Doar zece preoți secularizați, între care reclamantul, au rămas pe loc împreună cu familiile acestora.
La 15 septembrie 1997, Vaticanul a transmis reclamantului acordul privind dispensa de la celibat. Documentul preciza faptul că persoanele care beneficiază de această dispensă nu puteau preda religia catolică în instituțiile publice, cu excepția cazului în care episcopul, „în funcție de criteriile sale și cu condiția să nu existe niciun scandal”, decide altfel.
La 29 septembrie 1997, Episcopia Cartagena a comunicat Ministerului Educației intenția sa de a nu aproba reînnoirea contractului reclamantului pentru anul școlar 1997/1998. Ministerul a comunicat reclamantului această decizie, care a intrat astfel în vigoare la 29
septembrie 1997.
Într-o notă oficială din 11 noiembrie 1997, episcopia amintea că, potrivit dispozițiilor aplicabile, reclamantul era obligat să țină cursurile „fără riscul unui scandal”. Episcopia explica, în acest sens, că publicitatea făcută de reclamant situației sale personale a dus la o încălcare a acestei obligații, ceea ce împiedica autoritățile ecleziastice să continue să-l propună pentru anul școlar următor, pentru a proteja sensibilitatea părinților copiilor care frecventau centrul școlar unde reclamantul era profesor.
După ce a contestat fără succes această decizie pe cale administrativă, reclamantul a sesizat Audiencia Provincial Sala de lo Social din Murcia [instanță regională competentă să soluționeze litigii de muncă], care s-a pronunțat la 28 septembrie 2000. Instanța a reamintit argumentele episcopiei pentru a justifica nereînnoirea contractului reclamantului, și anume faptul că a făcut publică starea sa de „preot căsătorit” (reclamantul nu a primit dispensă de la Vatican decât în 1997) și de tată, precum și necesitatea de a evita scandalurile și de a proteja sensibilitatea părinților elevilor liceului, care ar fi putut să fie afectată în cazul în care reclamantul continua să predea cursuri de religie și de morală catolică. În acest sens, instanța considera că:
„[...] în lumina faptelor expuse, domnul Martínez Fernández a suferit o discriminare din cauza stării sale civile și a apartenenței sale la Mișcarea pro celibat opțional, apariția sa în presă fiind motivul aflat la originea concedierii sale.”
S-a mai reținut că:
„Principiul nediscriminării la locul de muncă include interzicerea discriminării pe motive de afiliere și de activitate sindicală, comparabile cu afilierea la orice altă asociație.”
În fine, instanța remarca faptul că statutul de „preot căsătorit” și de tată al reclamantului era cunoscut atât elevilor, cât și părinților acestora și directorilor centrelor școlare unde acesta lucrase. În consecință, acțiunea reclamantului a fost admisă, s-a anulat decizia de concediere și s-a dispus reîncadrarea sa în funcție.
Ministerul Educației, Departamentul de Educație al Regiunii Murcia și Episcopia Cartagena au formulat recurs (
suplicación
). Prin hotărârea din 26 februarie 2001, Tribunal Superior de Justitia Sala de lo Social din Murcia admitea recursul, precizând că:
„[...] Predarea [religiei și moralei catolice] este parte a doctrinei religiei catolice [...]. Prin urmare, legătura stabilită [între profesor și episcop] se bazează pe o relație de încredere. [De aceea,] nu este vorba despre o relație juridică neutră precum cea care există între cetățeni, în general, si autoritățile publice. Aceasta ar trebui să fie plasată la granița dintre dimensiunea pur ecleziastică și începutul unui raport de muncă.”
De altfel, instanța făcea referire la prerogativele episcopului în materie și considera că, în speță, nu a avut loc o încălcare a art. 14 (interzicerea discriminării), a art. 18 (dreptul la respectarea vieții private) sau a art. 20 (dreptul la libertatea de exprimare) din Constituția spaniolă, în măsura în care reclamantul preda cursul de religie încă din 1991, episcopul reînnoindu-i în fiecare an postul, în măsura în care situația sa personală era identică. Instanța concluziona că, atunci când reclamantul a decis să facă public această situație, episcopul s-a a limitat la a-și îndeplini obligațiile conform Codului de drept canonic, și anume la a se asigura că persoana în cauză, ca orice persoană în această situație, își exercită funcția cu discreție, evitând ca situația sa personală să dea naștere unui scandal. În caz de publicitate, episcopul nu mai putea propune persoanei în cauză un post de asemenea natură, conform cerințelor prevăzute în hotărârea privind dispensa de la celibat.
În plus, în special în ceea ce privește art. 20 din Constituție, instanța a observat că, în cadrul art.
10 §
2 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, restrângerile asupra drepturilor reclamantului trebuie să fie considerate legitime și proporționale cu scopul urmărit, și anume evitarea scandalului.
În plus, instanța a analizat problema relației de încredere și a concluzionat astfel:
„[...] Atunci când această relație de încredere este afectată (și, în speță, circumstanțele care s-au produs sugerează în mod rezonabil o astfel de concluzie), episcopul nu mai este obligat să propună [reclamantul] pentru postul de profesor de religie catolică.”
În fine, cu privire la natura contractului, instanța a considerat că, în măsura în care reînnoirea sa era supusă aprobării anuale de către episcop pentru anul școlar următor, era vorba despre un contract cu durată temporară, care, în speță, tocmai se încheiase. Prin urmare, nu se poate considera că reclamantul a fost concediat.
Invocând art. 14 (interzicerea discriminării), art. 18 (dreptul la viață privată și de familie) și art. 20 (libertatea de exprimare) din Constituție, reclamantul a formulat recurs
de amparo
în fața Tribunal Constitucional. Prin decizia din 30 ianuarie 2003, camera căreia a fost atribuită cauza a declarat recursul admisibil și, conform art. 50-52 din Legea organică privind Tribunal Constitucional, comunica decizia părților și solicita o copie a dosarului instanțelor
a quo
.
Prin hotărârea pronunțată la 4 iunie 2007 și comunicată la 18 iunie 2007, instanța constituțională a respins recursul.
Tribunal Constitucional a considerat că argumentele aduse țineau mai mult de domeniul art.
16 (libertatea ideologică și religioasă) și al art.
20. În acest sens, remarca, în primul rând, că situația reclamantului de „preot căsătorit” era cunoscută de episcopie și că aceasta nu a permis reînnoirea contractului decât după publicarea articolului în presă, articol la originea căruia era însuși reclamantul. Instanța constituțională atrăgea totodată atenția asupra statutului specific al profesorilor de religie din Spania, care era diferit de cel al altor profesori, și justifica faptul că alegerea profesorilor de religie se bazează pe criterii exclusiv religioase, diferite de cele cuprinse în ordinea juridică internă a statului.
Tribunal Constitucional a considerat, de altfel, că problema centrală a recursului
de amparo
era de a stabili dacă faptele în litigiu puteau fi justificate prin libertatea religioasă a Bisericii Catolice în legătură cu obligația de neutralitate religioasă a statului [art.
16 alin. (3) din Constituție] sau, dimpotrivă, ele constituiau o atingere a dreptului reclamantului la libertatea ideologică și religioasă în legătură cu dreptul său la libertatea de exprimare [art.
20 alin. (1) lit. a) din Constituție]. Pentru aceasta, înalta instanță a început prin a arăta că motivul aflat la originea nereînnoirii contractului a fost articolul apărut într-un ziar local, considerat drept scânteia unui scandal, potrivit argumentelor expuse de Episcopia Cartagena în nota oficială din 11 noiembrie 1997. În această privință, instanța a considerat că obligația de neutralitate o împiedică să se pronunțe asupra noțiunii „scandal” folosită de episcopie și asupra temeiniciei „celibatului opțional al preoților” promovat de reclamant. Instanța a constatat, de altfel, că hotărârea Tribunal Superior de Justitia prevedea controlul jurisdicțional al deciziei episcopului, în special imposibilitatea acestuia de a propune candidați care nu au calificările profesionale cerute pentru acest post, precum și obligația de a respecta drepturile fundamentale și libertățile publice.
Constatând că decizia episcopiei nu a scăpat complet de controlul instanțelor interne, Tribunal Constitucional a concluzionat că:
„[...] Ingerințele în drepturile reclamantului nu sunt nici disproporționate, nici neconstituționale [...]. Acestea sunt justificate de respectarea exercitării legitime a dreptului fundamental al Bisericii Catolice la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă sau comunitară [art. 16 alin. (1) din Constituție], în raport cu dreptul părinților de a alege educația religioasă a copiilor lor [art. 27 alin. (3) din Constituție]. [Într-adevăr], motivele nereînnoirii contractului reclamantului [...] sunt de natură exclusiv religioasă, în raport cu normele confesiunii din care reclamantul face parte în mod liber și despre care acesta pretindea că îi predă preceptele într-un centru de învățământ public”.
Instanța constituțională a făcut referire la hotărârea nr.
38 din 15 februarie 2007 și a reamintit că:
„[...] ar fi pur și simplu nerezonabil, în ceea ce privește educația religioasă în centrele școlare, dacă nu s-ar lua în considerare ca un criteriu de selecție a profesorilor convingerile religioase ale celor care decid în mod liber să aplice pentru aceste posturi, ca o garanție a dreptului la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă și comunitară.”
Doi magistrați au formulat o opinie separată la hotărârea pronunțată de majoritate.
Ulterior, reclamantul a solicitat nulitatea hotărârii pronunțată de Tribunal Constitucional, pe motiv că doi dintre judecătorii ai camerei care pronunțaseră hotărârea erau cunoscuți pentru afinitatea lor față de Biserica Catolică, unul dintre ei fiind membru al Secretariatului internațional al juriștilor catolici.
Prin decizia din 23 iulie 2007, Tribunal Constitucional a respins cererea de declarare a nulității, pe motiv că art. 93 alin. (1) din Legea organică privind Tribunal Constitucional prevede că singura cale de atac posibilă împotriva unei hotărâri pronunțate de această instanță o reprezintă cererea de clarificare.
II. Dreptul intern și comunitar relevant și practica internă relevantă
A. Constituția
Dispozițiile relevante în speță ale Constituției spaniole se citesc astfel:
Art. 14
„Cetățenii spanioli sunt egali în fața legii, fără nici o deosebire de origine, rasă, sex, religie, opinie sau alte condiții sau circumstanțe personale sau sociale.”
Art. 16
„1. Sunt garantate libertatea ideologică, religioasă și de cult a indivizilor și a comunităților, fără nici o limitare privind formele de manifestare, în afara celor necesare pentru păstrarea ordinii publice protejată de lege.
Nimeni nu va putea fi obligat să-și declare ideo
logia, religia sau credința.
Nici o confesiune nu va avea caracter statal. Puterile publice vor ține seama de credințele religioase ale societății spaniole și vor întreține relații de cooperare cu Biserica Catolică și celelalte confesiuni.”
Art. 18
„1. Este garantat dreptul la onoare, la viață privată și de familie și la propria imagine.
[...].”
Art. 20
„
Sunt recunoscute și ocrotite următoarele drepturi:
a) dreptul de a exprima și răspândi liber gândurile, ideile și opiniile prin viu grai, prin scris sau prin orice alt mijloc de comunicare;
[...]
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nicio formă de cenzură prealabilă.
[...]
Aceste libertăți vor fi limitate de respectarea drepturilor recunoscute de prezentul titlu, a prevederilor legilor care le reglementează și, în special, a dreptului la onoare, la viață privată, la propria imagine și la protecția tinerilor și copiilor.
[...].”
B. Legea organică privind Tribunal Constitucional
Dispozițiile relevante ale acestei legi la momentul declarării admisibilității recursului
de amparo
al reclamantul sunt astfel formulate:
Art. 50
„(1). Recursul
de amparo
trebuie să facă obiectul unei decizii de admisibilitate. Secția se pronunță, în unanimitate, printr-o ordonanță nemotivată (
providencia
), admisibilitatea în întregime sau parțial a recursului [...].”
Art. 51
„(1) După admiterea cererii
de amparo
, Camera solicită de urgență organismului sau autorității de la care emană decizia sau acțiunea ori instanței care a soluționat procedura anterioară să prezinte, într-un termen care nu poate depăși zece zile, dosarele judiciare sau documentele justificative referitoare la cauză.”
Art. 52
„1. După primirea dosarelor judiciare și scurgerea termenului de citare, Camera comunică persoanei care a formulat cererea
de amparo
, celor care s-au înfățișat pe durata procesului, avocatului poporului, în cazul în care administrația publică a fost implicată, precum și Ministerului public. Ședința de judecată are loc la un termen comun [pentru toate părțile] care nu poate depăși douăzeci de zile și înlăuntrul căruia pot fi prezentate observații.
Camera poate decide, din oficiu sau la cererea părților, să organizeze o ședință în loc să aștepte scurgerea termenului pentru prezentarea susținerilor.
După prezentarea susținerilor părților sau după scurgerea termenului stabilit în acest sens, Camera sau secția, , după caz, pronunță hotărârea solicitată în termen de zece zile.”
Art. 80
„Dispozițiile legii organice privind puterea judecătorească se vor fi aplica cu caracter complementar prezentei legi în ceea ce privește [...] recuzarea și abținerea”.
C. Legea organică privind puterea judecătorească
Dispozițiile aplicabile în speță ale acestei legi sunt următoarele:
Art. 223
„1. Cererea de recuzare trebuie să fie prezentată de către parte de îndată ce aceasta a luat cunoștință despre motivul recuzării. În cazul în care partea a luat cunoștință despre motivul recuzării înaintea litigiului, aceasta trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității, să-l ridice la începutul procedurii.
O cerere de recuzare, în special, este inadmisibilă în următoarele cazuri:
atunci când nu este ridicată în termen de zece zile de la notificarea deciziei inițiale în care este prezentată identitatea judecătorului sau a magistratului [...];
atunci când este ridicată în timp ce acțiunea este pendinte, în cazul în care motivul recuzării era deja cunoscut.
[...]”.
D. Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun și Spania privind educația și afacerile culturale
Dispozițiile relevante ale acestui instrument sunt astfel formulate:
Art. III
„[...] Educația religioasă este asigurată de persoanele care, în fiecare an școlar, sunt numite de autoritatea administrativă dintre cele propuse de către ordinarul diocezei. Acesta comunică cu suficient timp în avans numele persoanelor considerate competente [...].”
E. Legea nr. 7 din 5 iulie 1980 privind libertatea religioasă
Potrivit art. 6 alin. (1) din această lege:
„Bisericile, confesiunile și comunitățile religioase înregistrate sunt complet autonome și își pot stabili propriile norme de organizare, normele interne și statutul personalului. În aceste norme [...], ele pot include clauze pentru a le proteja identitatea religioasă [...] și pentru a le respecta credințele, fără a aduce atingere drepturilor și libertăților recunoscute de Constituție, în special [dreptul la] libertate, egalitate și nediscriminare”.
F. Legea nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educațional, în vigoare la momentul faptelor
În cea de-a doua dispoziție suplimentară, această lege prevede:
„Predarea religiei se va adapta la ceea ce este prevăzut în Acordul privind educația și afacerile culturale semnat între Sfântul Scaun și Spania [...]. Religia va fi propusă în mod obligatoriu de către centrele [educaționale] și va avea un caracter voluntar pentru elevi”.
G. Legea nr. 2 din 3 mai 2006 privind educația
A treia dispoziție suplimentară din această lege se citește după cum urmează:
„[...] 2. Profesorii care, fără a avea statutul de funcționari publici, predau cursuri de religie în instituțiile de învățământ public își îndeplinesc atribuțiile într-un cadru contractual, în conformitate cu Codul muncii. [...] Ei primesc remunerația prevăzută pentru profesorii temporari.
În orice caz, entitățile religioase propun candidatul care va fi însărcinat cu predarea educației religioase; această propunere se reînnoiește automat în fiecare an [...].”
H. Statutul profesorilor de religie în Spania
La momentul faptelor din speță, predarea religiei catolice în centrele de învățământ public era asigurată conform Legii organice nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educațional care, în a doua dispoziție suplimentară, făcea referire la Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun și Spania privind educația și afacerile culturale.
Religia catolică din Spania are același statut ca și celelalte confesiuni care au încheiat, de asemenea, acorduri de cooperare cu statul, și anume comunitățile evanghelică, evreiască și musulmană.
Părinții au dreptul ca, în școală, copiii lor să beneficieze de educație religioasă și să aleagă, dacă este cazul, confesiunea. În toate cazurile, statul își asumă costurile acestei educații, astfel cum este prevăzut în acordurile relevante, care dispun, de asemenea, faptul că numirea profesorilor se face după emiterea certificatului de aptitudini eliberat de autoritatea ecleziastică competentă. Acest principiu a fost dezvoltat în hotărârea Tribunal Constitucional nr. 38/2007 din 15 februarie 2007 (a se vedea
infra
, secțiunea K privind dreptul intern relevant).
I. Codul de drept canonic
Canoanele relevante din Codul de drept canonic prevăd că:
Canonul 804 § 2
„Ordinarul [diocezei] se asigură că profesorii însărcinați cu predarea religiei în școli, inclusiv cele necatolice, se disting prin moralitatea lor, viața lor creștină exemplară și aptitudinile lor pedagogice.”
Canonul 805
„Ordinarul [diocezei] are dreptul, în cadrul diocezei sale, de a numi pe cei care predau religia sau de a aproba numirea lor, și chiar, dacă un motiv legat de religie sau de bunele moravuri o cere, de a-i revoca sau solicita revocarea acestora”.
J. Hotărârea Tribunal Supremo din 19 iunie 1996 privind natura contractelor profesorilor de religie
În această hotărâre, Tribunal Supremo a formulat următoarele considerații:
„[...] Speța prezintă caracteristicile prevăzute la art. 1.1 din Codul muncii ceea ce permite calificarea raportului juridic între părțile contractante: [activitate] exercitată în mod voluntar, în contul altuia, plătită și care se realizează în cadrul unei organizații patronale. Nicio normă nu conferă acestor profesori [de religie] statutul de funcționari. [În plus], relația nu are un caracter administrativ, ceea ce este o condiție imperativă [pentru a fi considerat funcționar].”
K. Hotărârea nr. 38/2007 a Tribunal Constitucional din 15 februarie 2007
Această hotărâre, în pasajele sale relevante, enunță că:
„[...] Faptul că persoanele desemnate profesori de religie trebuie să fi fost neapărat propuse anterior de către episcop și că această propunere necesită existența unui certificat de aptitudini bazat pe considerente de ordin moral și religios nu implică faptul ca organele judiciare ale statului să le fie imposibil să verifice legalitatea desemnării, în același mod în care [sunt controlate] toate actele discreționare ale autorităților atunci când acestea produc efecte asupra terților [...].
În primul rând, autoritățile judiciare trebuie să verifice dacă decizia administrativă [de recrutare] a fost luată conform prevederilor legale, și anume dacă desemnarea a fost făcută dintre persoanele propuse de episcop pentru a oferi acest tip de educație [...] în condiții de egalitate și în conformitate cu principiile de merit și de capacitate. Sau, în cazul nedesemnării unei anumite persoane [...] [organele judiciare] trebuie să analizeze motivele și, în mod concret, dacă [nedesemnarea] derivă din neincluderea persoanei în cauză în lista propunerilor autorității ecleziastice sau din alte motive, care pot face de asemenea obiectul controlului.
[...]
Autoritățile judiciare trebuie, de asemenea, să examineze dacă nedesemnarea de către episcop îndeplinește criteriile cu caracter religios sau moral esențiale pentru a justifica inadecvarea persoanei în cauză de a preda cursuri de religie. Definirea acestor criterii aparține autorităților religioase având în vedere dreptul la libertate religioasă și principiul neutralității religioase a statului. [Tot organele judiciare sunt cele care trebuie] să examineze dacă desemnarea se bazează pe motive fără legătură cu dreptul fundamental la libertatea religioasă și care nu sunt protejate de acest drept.
În fine, odată ce motivația strict «religioasă» a deciziei este garantată, autoritatea judiciară trebuie să cântărească drepturile fundamentale aflate în conflict pentru a determina măsura în care dreptul la libertatea religioasă exercitat în contextul educației religioase în instituțiile școlare poate antrena o modificare a drepturilor fundamentale ale salariaților în relațiile lor de muncă.
[...]
Puterea acordată autorităților ecleziastice de a determina care sunt persoanele calificate pentru a preda credința lor religioasă constituie o garanție a libertății bisericilor de a-și preda doctrina fără o ingerință din partea autorităților publice. [...] Colaborarea [cerută de Constituție] cu privire la acest subiect se face în cadrul recrutării profesorilor, care este în sarcina administrației publice [art. 16 alin. (3) din Constituție].
În concluzie, certificatul de aptitudini constituie o condiție necesară pentru a fi recrutat. Solicitarea acestuia este în acord cu dreptul la un tratament egal și cu principiul nediscriminării (art.
14 din Constituție)”.
L. Hotărârea nr. 51/2011 a Tribunal Constitucional din 14 aprilie 2011 privind nereînnoirea contractului de muncă al reclamantei, profesoară de religie, din cauza căsătoriei civile cu o persoană divorțată
În această hotărâre, instanța constituțională ajungea la următoarele concluzii:
„[...] Capetele de cerere [ale reclamantei] trebuie să fie examinate în cadrul principiilor stabilite în hotărârea nr. 38/2007 din 15 februarie 2007.
[...] Contrar argumentelor instanțelor
a quo
, decizia episcopului [de a propune un candidat sau altul] nu se sustrage în întregime controlului jurisdicțional. Astfel, [...] odată garantată motivarea strict religioasă a deciziei de nereînnoire [...], Tribunal Constitucional trebuie să verifice dacă organele judiciare au realizat o punere în balanță adecvată a drepturilor fundamentale implicate în acest caz și să reconcilieze cerințele legate de libertatea religioasă (individuală și colectivă) și de principiul neutralității religioase a statului cu protecția juridică a drepturilor fundamentale și a relațiilor de muncă ale profesorilor.
[...] În speță, nu reiese că, în exercitarea atribuțiilor sale ca profesor de religie și de morală catolică reclamanta a contestat doctrina Bisericii Catolice cu privire la căsătorie sau că a făcut apologia căsătoriei civile, situația sa personală fiind astfel complet separată de activitatea sa profesională.
[După ce s-a efectuat o punere în balanță a drepturilor fundamentale în discuție], trebuie să se constate că motivația religioasă a episcopului este contrară dreptului reclamantei de a nu suferi o discriminare, libertății sale ideologice privind dreptul la căsătorie și intimității sale personale și familiale.”
M. Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă
Dispozițiile relevante ale acestei directive sunt următoarele:
Considerentul (24)
„Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declarația nr. 11 privind statutul bisericilor și organizațiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase în statele membre și că respectă, de asemenea, statutul organizațiilor filosofice și neconfesionale. Din această perspectivă, statele membre pot menține sau prevedea dispoziții specifice cu privire la cerințele profesionale esențiale, legitime și justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activități profesionale.
Art. 4
Cerințe profesionale
„1. [...] statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la art. 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.
Statele membre pot menține în legislația lor națională în vigoare [...] sau pot prevedea într-o legislație viitoare, care preia practicile naționale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziții în temeiul cărora, în cazul activităților profesionale ale bisericilor și ale altor organizații publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferențiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activități sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii organizației. [...]
Cu condiția ca dispozițiile să fie respectate în restul situațiilor, prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului bisericilor și al altor organizații publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, acționând în conformitate cu dispozițiile constituționale și legislative naționale, poate impune personalului care lucrează pentru ele o atitudine de bună-credință și de loialitate față de etica organizației.”
În drept
I. Observații preliminare cu privire la obiectul litigiului
În cererea sa, la rubrica „expunerea încălcărilor invocate”, reclamantul consideră că a fost concediat pentru că și-a făcut publice ideile despre celibatul catolic și susține că circumstanțele din speță sunt similare cu cele din cauza
Lombardi Vallauri împotriva Italiei
(nr. 39128/05, 20 octombrie 2009). În această privință, acesta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private coroborat cu interzicerea discriminării și reclamă nereînnoirea contractului său din cauza apartenenței la „Mișcarea pro celibat opțional”, după publicarea într-un ziar local a unui articol pe acest subiect.
Având în vedere că îi revine sarcina de încadrare juridică a faptelor cauzei (
Gatt împotriva Maltei
, nr. 28221/08, pct.
19, 27 iulie 2010;
Jusic împotriva Elveției
, nr. 4691/06, pct.
99, 2
decembrie 2010), Curtea, în acord cu Audiencia Provincial din Murcia, consideră că nereînnoirea contractului părții în cauză s-a produs în urma mediatizării stării civile a reclamantului și a modului său de viață. Astfel, situația sa de preot căsătorit și de tată al mai multor copii era deja cunoscută de autoritățile ecleziastice încă din 1991, la momentul în care reclamantul a început să predea cursuri de religie și de morală catolică. Doar după publicarea de către ziarul
La Verdad
a articolului în litigiu, ilustrat de o fotografie în care reclamantul apărea împreună cu familia sa, episcopul a decis să nu mai propună reînnoirea contractului reclamantului pentru anul școlar următor, pe motiv că mediatizarea făcută situației personale a acestuia constituia un „scandal” față de părinți și elevi.
În consecință, Curtea consideră că este mai adecvat să examineze acest capăt de cerere din perspectiva art. 8 considerat separat și a art. 14 considerat separat sau coroborat cu art. 8 și art. 10 din convenție.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
8 din convenție
Reclamantul susține că nereînnoirea contractului ca urmare a situației sale personale și familiale i-a încălcat dreptul la viață privată și de familie, garantat de art. 8 din convenție, formulat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertățile altora.”
Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3
a) din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Cu privire la aplicabilitatea art. 8
a) Tezele părților și observațiile terților intervenienți
i. Guvernul
Guvernul consideră că art. 8 nu este relevant pentru speță. În acest sens, consideră că faptele trebuie să fie examinate din perspectiva obligațiilor pozitive ale statului în ce privește dreptul reclamantului de a-și exprima opiniile și convingerile personale protejate de art. 9 din convenție, în măsura în care participarea reclamantului la întâlnirile „Mișcării pro celibat” și mediatizarea poziției sale în legătură cu mai multe subiecte legate de doctrina catolică se află la originea nereînnoirii contractului său. Guvernul face trimitere, în acest sens, la analiza efectuată de Curte în cauza
Siebenhaar împotriva Germaniei
(nr. 18136/02, pct. 40, 3 februarie 2011). În orice caz, acesta reamintește că, în cauzele
Obst împotriva Germaniei
(nr. 425/03, pct.
43, 23 septembrie 2010) și
Schüth împotriva Germaniei
(nr. 1620-1603, pct. 57, CEDO–2010), Curtea a examinat obligațiile pozitive ale statului german care îi revin în temeiul art. 8 în raport cu drepturile recunoscute Bisericii de art. 9 și art. 11 din convenție. De aceea, Guvernul consideră că, în cazul în care Curtea ar analiza această cauză din perspectiva art. 8 din convenție, argumentele folosite pentru a sprijini neîncălcarea art. 9 ar putea fi, de asemenea, relevante în ceea ce privește dreptul reclamantului la respectarea vieții private și de familie.
ii. Reclamantul
La rândul său, reclamantul este de părere că ingerința în litigiu afectează obligațiile pozitive ale statului în ce privește dreptul său la o viață privată, în măsura în care, în viziunea acestuia, nereînnoirea contractului a fost motivată de statutul său de preot căsătorit.
iii. Terții intervenienți
Terții intervenienți reamintesc faptul că răspunderea pentru diseminarea de informații referitoare la viața privată a reclamantului îi revine exclusiv acestuia, care a luat o poziție publică împotriva învățăturilor unei religii pe care acceptase să o predea. De aceea, este necesar ca doar în baza acestei luări publice de poziție a reclamantului să se examineze dacă art. 8 a fost respectat.
b) Motivarea Curții
Curtea a avut deja ocazia să examineze problema aplicabilității art. 8 în sfera dreptului muncii. Astfel, Curtea a reamintit că „viața privată” este o noțiune largă, care nu se pretează unei definiții exhaustive (
Schüth împotriva Germaniei
, nr. 1620/03, pct.
53, CEDO 2010,
Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei
, nr. 55480/00 și 59330/00, pct.
43, CEDO
2004
‑
VIII). Astfel, art. 8 din convenție protejează dreptul la evoluție personală (
K.A. și AD împotriva Belgiei
, nr. 42758/98 și 45558/99, pct. 83, 17 februarie 2005), fie sub forma dezvoltării personale [
Christine Goodwin împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 28957/95, pct.
90, CEDO 2002
‑
VI], fie sub aspectul autonomiei personale, care reflectă un principiu important care stă la baza interpretării garanțiilor oferite de art. 8 (
Pretty împotriva Regatului Unit
, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002
‑
III). Deși, pe de o parte, Curtea admite că oricine are dreptul la o viață privată, departe de orice atenție nedorită [
Smirnova împotriva Rusiei
, nr. 46133/99 și 48183/99, pct.
95, CEDO 2003
‑
IX (fragmente)], ar fi, pe de altă parte, prea restrictiv să se limiteze noțiunea de „viață privată” la un „cerc intim”, unde oricine ar putea să-și trăiască viața personală și să excludă în întregime lumea exterioară din acest cerc (
Niemietz împotriva Germaniei
, 16 decembrie 1992, pct.
29, seria A, nr. 251
‑
B). Art. 8 garantează așadar „viața privată” în sensul larg al expresiei, care include dreptul de a avea o „viață privată socială”, respectiv posibilitatea individului de a-și dezvolta identitatea socială. Sub acest aspect, dreptul amintit consacră posibilitatea de a se îndrepta spre ceilalți pentru a stabili și dezvolta relații cu semenii (a se vedea, în acest sens,
Campagnano împotriva Italiei
, nr.
77955/01, pct.
53, CEDO 2006
‑
V).
Având în vedere cele ce precedă, Curtea reafirmă că nu există niciun motiv în principiu pentru a considera că „viața privată” exclude activitățile profesionale (
Bigaeva împotriva Greciei
, nr. 26713/05, pct.
23, 28 mai 2009). Restricțiile produse asupra vieții profesionale pot intra sub incidența art. 8, întrucât ele se repercutează asupra modului în care individul își maschează identitatea socială prin dezvoltarea de relații cu semenii. Este necesar la acest punct să se observe că, în cadrul muncii lor, majoritatea persoanelor au posibilitatea de a-și consolida legăturile cu lumea exterioară (
Niemietz împotriva Germaniei
, citată anterior, pct.
29). În plus, viața profesională se suprapune adeseori peste viața privată în sensul strict al termenului, astfel încât nu este întotdeauna ușor să se distingă în ce calitate acționează individul la un moment dat. Pe scurt, viața profesională face parte din această zonă de interacțiune dintre un individ și altul, ceea ce, chiar și într-un context public, poate intra sub incidența „vieții private” [
Molka împotriva Poloniei
(dec.), nr.
56550/00, CEDO 2006
‑
IV].
În speță, Curtea amintește, mai întâi, că statutul profesorilor de religie din Spania a făcut obiectul unor importante dezbateri la nivel intern. Trebuie subliniat, în această privință, că instanțele spaniole au precizat că profesorii de religie din școlile publice nu pot fi considerați funcționari, ci personal contractual, spre deosebire de funcționarii publici (a se vedea, în acest sens, hotărârea Tribunal Supremo din 19 iunie 1996, în partea „drept intern”,
supra
, pct.
43). Rezultă că instanța competentă pentru soluționarea litigiilor în ceea ce privește profesorii este instanța competentă pentru soluționarea litigiilor de muncă, nu instanța administrativă.
În speță, reclamantul exercita funcția de profesor de religie încă din anul 1991, pe bază de contract de muncă cu durată determinată care erau reînnoite la începutul fiecărui an școlar, după aprobarea episcopului (sub forma unui certificat de aptitudini) (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Lombardi Vallauri împotriva Italiei
, nr. 39128/05, pct.
38, 20 octombrie 2009).
În aceste condiții, Curtea consideră că nereînnoirea contractului reclamantului i-a afectat acestuia capacitatea de a exercita o activitate profesională și a avut consecințe asupra exercitării dreptului său la respectarea vieții private în sensul art. 8. Rezultă că, în împrejurările din speță, este aplicabil art.
8 din convenție.
Cu privire la aplicabilitatea art. 8
a) Tezele părților și observațiile terților intervenienți
i. Guvernul
Guvernul reamintește, pentru început, că, potrivit acordurilor încheiate între statul spaniol și Biserica Catolică, propunerea de profesori de religie și de morală catolică în Spania îi aparține episcopului pe baza unor criterii pur religioase și morale, statul trebuind să adopte o poziție neutră [art. 16 alin. (3) din Constituție] pentru a respecta dreptul la libertatea religioasă din punct de vedere colectiv [art. 16 alin. (1) din Constituție]. Acesta este strâns legat de dreptul părinților de a asigura că copiii lor primesc o instruire religioasă și morală în conformitate cu propriile lor convingeri. Guvernul reamintește că statul poate totuși interveni în această decizie atunci când ea aduce atingere asupra ordinii publice constituționale sau asupra esenței drepturilor recunoscute în Convenție. Guvernul afirmă că nu este vorba despre un control pur formal și menționează în acest sens hotărârea nr. 38/2007 a Tribunal Constitucional, în care acest sistem de funcționare este definit ca un mecanism de cooperare între stat și diferitele confesiuni, în conformitate cu acordurile semnate. Această hotărâre a subliniat faptul că autoritățile ecleziastice au dreptul exclusiv de a emite certificatele de aptitudini ale candidaților. Guvernul se raliază motivării Tribunal Constitucional în speță și consideră că nu ar fi rezonabil, în momentul propunerii candidaților care aplică în mod liber la posturile de profesori de religie, să nu fie luate în considerare convingerile lor religioase. Guvernul consideră că aceasta constituie o garanție a dreptului la libertatea religioasă în sine. Prin urmare, obiectul cauzei privește un conflict intraecleziastic, în care intervenția statului ar trebui să se limiteze la verificarea respectării drepturilor fundamentale. În opinia Guvernului, obligația de neutralitate a statului în momentul propunerii ar trebui să se aplice, de asemenea, atunci când Biserica, în temeiul unor criterii strict religioase, decide, la fel ca în speță, să nu reînnoiască contractul unei persoane pentru anul școlar următor.
Guvernul reamintește totodată că evaluarea capacității unui candidat de a ocupa un post de profesor de religie și de morală catolică nu se limitează la evaluarea cunoștințelor sale dogmatice sau a aptitudinilor sale pedagogice și nici la obligația profesorului de a se abține de la a acționa împotriva Bisericii Catolice. Astfel, exemplul său personal constituie o componentă esențială a convingerilor sale, care este determinant în ceea ce privește aptitudinea de a preda. Guvernul subliniază, în acest sens, că este vorba despre o relație de încredere între episcop și candidatul propus, ceea ce nu exclude, în sine, controlul jurisdicțional al deciziei autorității ecleziastice, nici punerea în balanță a drepturilor fundamentale concurente. În această privință, reclamantul are posibilitatea de a contesta decizia autorităților ecleziastice în fața mai multor instanțe jurisdicționale interne.
În speță, motivele nereînnoirii contractului sunt clare și țin de divulgarea voluntară de către reclamant, în cadrul unei manifestări publice în prezența presei, a circumstanțelor sale personale, și anume, pe de o parte, faptul de a fi preot căsătorit și tată a cinci copii și, pe de altă parte, apartenența sa la Mișcarea pro celibat opțional al preoților, contrar principiilor Bisericii Catolice. Evaluarea acestor elemente, în special a noțiunii de „scandal” evocată de episcop, are fără îndoială un caracter religios și moral. Nici instanțele naționale, nici Curtea de la Strasbourg nu ar fi în măsură să i se opună folosind criterii de drept civil.
În ceea ce privește conținutul afirmațiilor în litigiu, Guvernul subliniază faptul că acestea au fost prezentate într-un articol de ziar în care apărea o imagine a reclamantului împreună cu soția și cei cinci copii ai săi. În viziunea Guvernului, problema care se pune în speță nu este de a se decide dacă aceste afirmații sunt legitime și pot fi exprimate în public. Este necesar să se stabilească în ce măsură este obligată o organizație religioasă să recruteze, în calitate de profesor de religie, o persoană care a făcut public afirmații contrare doctrinei sale.
În opinia Guvernului, este necesar să se analizeze dacă statul spaniol și-a îndeplinit obligațiile pozitive în domeniul protecției dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private. În acest sens, reamintește că nereînnoirea contractului reclamantului se bazează pe refuzul episcopului de a emite părții în cauză un certificat de aptitudini.
În măsura în care restricțiile al căror subiect a fost reclamantul se bazează pe criterii religioase și morale, obligația de neutralitate a statului în această privință împiedică Guvernul să se pronunțe asupra proporționalității acestora. Guvernul estimează că aceste măsuri sunt justificate de dreptul Bisericii Catolice la libertatea religioasă colectivă și de dreptul părinților la educația religioasă a copiilor lor.
În fine, Guvernul face referire la hotărârea pronunțată de Tribunal Constitucional la 14 aprilie 2011 (STC 51/2011), unde instanța constituțională a considerat că nereînnoirea contractului unui profesor de religie catolică la un liceu public ca urmare a căsătoriei sale civile cu o persoană divorțată a încălcat dreptul acesteia la o viață privată și de familie. Afirmând că această hotărâre nu implică o modificare a jurisprudenței anterioare pe acest subiect, în special cea stabilită în hotărârea nr. 38/2007 sus-menționată, Guvernul subliniază că, spre deosebire de reclamant, profesorul respectiv nu a făcut niciun moment publică situația sa și nici prozelitism în favoarea divorțului.
ii. Reclamantul
Reclamantul consideră că, în cauză, concedierea sa după ce și-a făcut publică condiția de preot căsătorit și tată a cinci copii, precum și apartenența sa la Mișcarea pro celibat opțional constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. În acest sens, consideră că aderarea sa la această mișcare constituie o activitate legitimă, care aparține sferei vieții sale private.
În acord cu Guvernul, reclamantul consideră că problema trebuie examinată din perspectiva respectării obligațiilor pozitive ce îi revin statului. Astfel, ingerința își are originea într-o măsură adoptată de un terț, în acest caz autoritățile ecleziastice. Mai precis, reclamantul consideră că ingerința în cauză nu este justificată în măsura în care apartenența sa la această mișcare nu aduce atingere principiilor dogmei catolice și nici nu intră în contradicție cu angajamentul său ca profesor de religie. Astfel, de exemplu, reclamantul nu a negat existența lui Dumnezeu, nu a contestat divinitatea lui Hristos sau fecioria Mariei și nici nu a atacat figura Papei, ceea ce ar fi putut justifica concedierea sa.
În ceea ce privește noțiunea de „scandal” evocată de episcop în nota din 11 noiembrie 1997, reclamantul afirmă că situația sa personală și de familie era cunoscută de episcop încă din 1991, când a fost recrutat pentru prima dată în calitate de profesor de religie, dar aceasta nu a împiedicat autoritățile ecleziastice să-i elibereze certificatul de aptitudini timp de șase ani consecutivi. Acesta a continuat așadar să-și îndeplinească atribuțiile profesionale într-o manieră exemplară. În plus, părinții copiilor care frecventau școala unde preda erau, de asemenea, la curent cu statutul său de preot căsătorit, lucru constatat de Audiencia Provincial din Murcia în hotărârea din 28 septembrie 2000, fără ca acest fapt să ducă la reclamații în cadrul instituției. Dimpotrivă, atât părinții, cât și profesorii din instituție și-ar fi manifestat sprijinul sub formă de comunicate și diferite manifestări. În măsura în care circumstanțele legate de viața sa familială nu erau nici secrete, nici necunoscute de principalele părți în cauză (episcopul și părinții elevilor săi), reclamantul consideră că „scandalul” ca atare nu a avut loc.
Reclamantul contestă poziția Guvernului privind obligația de neutralitate și păstrarea libertății religioase a Bisericii, care ascunde, în opinia reclamantului, o încălcare gravă a obligațiilor pozitive ale statului în ceea ce privește art. 8 din convenție.
În fine, în ceea ce privește hotărârea Tribunal Constitucional din 14 aprilie 2011 (STC 51/2011), reclamantul estimează că această hotărâre a abrogat jurisprudența constituțională anterioară și că este aplicabilă faptelor din speță.
În concluzie, reclamantul consideră că ingerința în viața sa privată și de familie nu a fost nici justificată, nici necesară într-o societate democratică.
iii. Terții intervenienți
Conferința Episcopală Spaniolă (CES) reamintește că, în conformitate cu art. 3 din Acordul dintre Sfântul Scaun și Statul spaniol și cu a doua dispoziție suplimentară din Legea nr. 1 din 3 octombrie 1990 privind organizarea generală a sistemului educațional, în vigoare la momentul respectiv, orice candidat la postul de profesor de religie trebuie să aibă un titlu academic adecvat, să fie în posesia unui certificat ecleziastic de aptitudini eliberat de CES, să fie propus de episcopul diocezei și să semneze contractul cu administrația la nivel central sau al comunității autonome.
În ceea ce privește a doua condiție, CES subliniază că criteriile de aptitudini sunt de natură religioasă și confesională, definite de dreptul canonic: în afară de apartenența la Biserica Catolică, candidatul trebuie, de asemenea, să facă proba moralității și să ducă o viață creștină exemplară (a se vedea canonul 804,
supra
, pct.
42). Examinarea acestor criterii este în sarcina exclusivă a autorităților Bisericii. Capacitatea autorităților ecleziastice de a emite declarația de aptitudini asigură autonomia religioasă și garantează calitatea educației. În ceea ce privește propunerea făcută de episcop, CES observă că aceasta ține de hotărârea Bisericii, nu de dreptul statului.
La rândul său,
European Centre for Law and Justice
subliniază, de la bun început, specificitatea acestor posturi, unde angajatorul are un caracter religios, angajatul fiind legat printr-o obligație de loialitate față de un raport de muncă bazat exclusiv pe o legătură contractuală neutră.
European Centre for Law and Justice
reamintește, în acest sens, că Directiva 2000/78/CE a Consiliului Uniunii Europene a prevăzut un regim special privind limitele ingerințelor statului în cadrul acestei obligații de loialitate. Astfel, directiva stabilește că diferențele de tratament din motive religioase sunt admisibile cu condiția ca ele să nu fie contrare cu „principiile constituționale” ale statelor membre, precum și cu „principiile generale de drept comunitar”.
În fine, terții intervenienți reamintesc faptul că a fost deja stabilit de Curte faptul că un stat își respectă obligațiile pozitive ce îi revin în temeiul art. 8 din convenție în cazul în care pune în aplicare un sistem judiciar pentru soluționarea conflictelor de muncă, precum și o instanță constituțională, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața unei instanțe specializate pentru a examina măsura contestată (
Siebenhaar împotriva Germaniei
, citată anterior, pct. 42, și
Obst împotriva Germaniei
, citată anterior, pct.
43–45 și 69). În plus, aceștia consideră că libertatea internă a Bisericii nu permite Curții să se pronunțe cu privire la proporționalitatea deciziei episcopului.
b) Motivarea Curții
Curtea reafirmă, pentru început, că, deși scopul art. 8 este, în esență, cel de a proteja individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, el nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la astfel de ingerințe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private. Acestea pot necesita luarea de măsuri menite să asigure respectarea vieții private până la relațiile dintre indivizi. Deși granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiri precise, principiile aplicabile sunt totuși similare. În cele două cazuri, în special, trebuie să se țină cont de echilibrul firesc care trebuie menținut între interesul general și interesele individului, statul beneficiind, în orice caz, de o marjă de apreciere [
Evans împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 6339/05, pct.
75–76, CEDO 2007
‑
IV,
Rommelfanger
împotriva Germaniei
, nr. 12242/86, decizia Comisiei din 6
septembrie 1989,
Decizii și rapoarte
nr. 62, și
Fuentes Bobo
împotriva Spaniei
, nr.
39293/98, pct.
38, 29 februarie 2000]. Această marjă de apreciere este mult mai mare atunci când statul trebuie să mențină un echilibru între interesele publice și private concurente sau între diferitele drepturi protejate de convenție (
Evans
, citată anterior, pct.
77).
Principala întrebare care se pune în speță este dacă statul trebuia, conform obligațiilor sale pozitive ce îi revin în temeiul art.
8, să permită să prevaleze dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private în raport cu dreptul Bisericii Catolice de a refuza reînnoirea contractului părții în cauză. Prin urmare, examinând punerea în balanță efectuată de instanțele spaniole a dreptului reclamantului în raport cu dreptul Bisericii Catolice care decurge din art. 9 și art. 11, Curtea va trebui să aprecieze dacă protecția oferită reclamantului a atins sau nu un nivel suficient (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Schüth împotriva Germaniei
, citată anterior, pct.
57).
În această privință, Curtea reamintește faptul că, în mod tradițional și universal, comunitățile religioase există sub forma unor structuri organizate și că, atunci când organizarea unei astfel de comunități este pusă în discuție, art. 9 trebuie interpretat în lumina art. 11 din convenție, care protejează viața asociativă împotriva oricărei ingerințe nejustificate din partea statului. Astfel, autonomia lor, indispensabilă pluralismului într-o societate democratică, se află în centrul protecției oferite de art. 9. În plus, Curtea reamintește că, în afara cazurilor excepționale, dreptul la libertatea religioasă astfel cum este înțeles prin convenție exclude orice marjă de apreciere din partea statului privind legitimitatea credințelor religioase sau mijloacele de exprimare a acesteia [
Hasan și Chaush împotriva Bulgariei
(MC), nr.
30985/96, pct.
62 și 78, CEDO 2000
‑
XI]. Pe de altă parte, principiul autonomiei religioase interzice statului să oblige o comunitate religioasă să admită sau să excludă un individ sau să-i încredințeze vreo responsabilitate religioasă (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Sviato-Mihailivska Parafia împotriva Ucrainei
, nr.
77703/01, pct.
146, 14 iunie 2007). În fine, atunci când sunt implicate întrebări despre raporturile dintre stat și religii, cu privire la care pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-o societate democratică, este necesar să se acorde o importanță deosebită rolului decidentului național [
Leyla Șahin împotriva Turciei
(MC), nr. 44774/98, pct.
108, CEDO 2005
‑
XI].
Curtea subliniază că, în dreptul spaniol, noțiunea de autonomie a comunităților religioase este completată de principiul neutralității religioase a statului, recunoscut de art. 16 alin. (3) din Constituție. Acest principiu împiedică statul să se pronunțe cu privire la concepte cum ar fi „scandalul” din speță sau celibatul preoțesc. Cu siguranță, această cerință de neutralitate nu este nelimitată: Tribunal Constitucional a confirmat, în hotărârea din 4 iunie 2007 (a se vedea
supra
, pct.
25–28), că această limitare ia forma controlului jurisdicțional al cărui subiect poate fi decizia episcopului. Astfel, acesta din urmă nu poate propune candidați care nu au calificările profesionale cerute pentru acest post și trebuie să respecte drepturile fundamentale și libertățile publice. În plus, hotărârea subliniază faptul că definirea criteriilor religioase sau morale aflate la originii nereînnoirii unui contract aparține în exclusivitate autorităților religioase. Instanțele interne pot totuși să efectueze o punere în balanță a drepturilor fundamentale aflate în conflict și sunt, de asemenea, competente să examineze dacă alte motive decât cele strict religioase au intervenit în decizia de a nu numi candidatul, numai acestea din urmă fiind protejate de principiul libertății religioase.
În speță, Curtea constată că reclamantul a avut posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața instanței pentru litigii de muncă și apoi în fața Tribunal Superior de Justitia din Murcia, instanțe cărora li s-a solicitat să examineze legalitatea măsurii în litigiu în lumina dreptului muncii, ținând seama de dreptul ecleziastic, și să pună în balanță interesele divergente ale reclamantului și pe cele ale Bisericii (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Siebenhaar
, citată anterior,
Schüth împotriva Germaniei
, citată anterior, pct.
59, și
Obst împotriva Germaniei
, citată anterior, pct.
45). În ultimă instanță, reclamantul a beneficiat de posibilitatea de a formula recurs
de amparo
în fața Tribunal Constitucional.
În ceea ce privește, în special, circumstanțele aflate la originea nereînnoirii contractului, Curtea semnalează faptul că acestea permit să se facă o distincție între cauzele
Siebenhaar
,
Schüth
și
Obst
, citate anterior. Astfel, în aceste cauze era vorba despre măsuri luate de autoritățile ecleziastice împotriva laicilor, în timp ce reclamantul din speță este preot secularizat. În special, nota episcopului din 11 noiembrie 1997 preciza că decizia în litigiu, care îi acordase dispensa de la obligația de celibat, fusese luată pe baza hotărârii din 20 august 1997 și notificată reclamantului la 15 septembrie 1997. Această hotărâre dispunea că, potrivit dreptului canonic, persoanele care beneficiază de dispensă nu pot preda religia catolică în școlile publice decât dacă episcopul, „în funcție de criteriile sale și cu condiția să nu existe vreun scandal”, decide altfel.
Similar argumentelor Tribunal Constitucional din hotărârea din 4 iunie 2007, Curtea consideră că circumstanțele care au motivat nereînnoirea contractului reclamantului în speță sunt de natură strict religioasă. Curtea este de părere că exigențele principiilor libertății religioase și al neutralității o împiedică să meargă mai departe în examinarea privind necesitatea și proporționalitatea deciziei de nereînnoire a contractului, rolul său limitându-se la a verifica dacă principiile fundamentale ale ordinii juridice interne sau demnitatea reclamantului nu au fost puse în discuție în cauză. Astfel, decizia a fost luată după publicarea unui articol în ziarul
La Verdad
în care reclamantul apărea împreună cu soția și cu cei cinci copii și care prezenta anumite afirmații ale membrilor Mișcării pro celibat opțional, între care și reclamantul, fost rector al seminarului. În special, aceste persoane se declarau în favoarea celibatului opțional al preoților și, de asemenea, criticau poziția Bisericii cu privire la mai multe subiecte, cum ar fi avortul, divorțul, sexualitatea sau controlul natalității. Aceste evenimente l-au făcut pe episcop să considere că legătura de încredere s-a întrerupt și să nu mai reînnoiască contractul.
Tocmai această legătură specială de încredere este cea care ar trebui, în opinia Curții, să fie pusă în evidență în speță. Această legătură presupune în mod necesar anumite specificități care îi diferențiază pe profesorii de religie și de morală catolică de alte cadre didactice care sunt parte a unui raport juridic între administrație și persoanele particulare. Astfel, nu este nerezonabil să li se solicite o obligație mai mare de loialitate acestor cadre didactice. În cazul în care, la fel ca în speță, legătura de încredere este întreruptă, episcopul trebuie, în conformitate cu prevederile Codului de drept canonic, să nu mai propună candidatul pentru acel post. În acord cu Tribunal Superior de Justitia din Murcia, Curtea consideră că, nereînnoind contractul reclamantului, autoritățile ecleziastice s-au limitat la a-și îndeplini obligațiile ce le revin în temeiul principiului autonomiei religioase.
Similar, concluziile în acest sens ale Tribunal Superior de Justitia și ale Tribunal Constitucional nu par a fi nerezonabile Curții. Înalta instanță constituțională face amplu referire, în special, la principiile stabilite în hotărârea nr. 38/2007 din 15 februarie 2007 și reamintește că, în măsura în care candidații la postul de profesori de religie fac afirmații în mod liber, ar fi nerezonabil să nu se țină cont de convingerile lor religioase ca un criteriu de selecție, pentru a proteja dreptul la libertatea religioasă în dimensiunea sa colectivă. În speță, reclamantul a fost sau ar fi trebuit să fie conștient, în momentul semnării contractului de muncă, de particularitățile relațiilor de muncă pentru acest tip de profesie și de dreptul episcopiei de a propune sau nu propune candidați, în conformitate cu canonul 805 din Codul de drept canonic (a se vedea pct.
42 din secțiunea „Dreptul intern relevant”,
supra
, și,
mutatis mutandis
,
Ahtinen împotriva Finlandei
, nr. 48907/99, pct. 41, 23 septembrie 2008), de vreme ce, la momentul la care reclamantul începuse să predea, nu primise încă dispensa de la Vatican, ceea ce înseamnă că, în viziunea Bisericii Catolice, era un „preot căsătorit”. În consecință, Curtea consideră că reclamantul era supus unor obligații crescute de loialitate (a se vedea
Obst
, citată anterior, pct.
50, și
a contrario
,
Schüth
, citată anterior, pct.
71). Curtea notează, în acest sens, că reclamantul nu s-a ascuns de presă, ci că a făcut parte dintre puținii membri ai „Mișcării” care au rămas la adunare chiar și după ce au constatat prezența media în acel loc, și că aceștia și-au exprimat în mod deschis dezacordul față de politicile Bisericii în mai multe domenii (a se vedea,
a contrario
,
Schüth
, citată anterior, pct.
72).
Pe de altă parte, Curtea notează că natura specifică a cerințelor profesionale impuse reclamantului rezultă din faptul că au fost stabilite de către un angajator a cărui etică se bazează pe religie sau pe convingeri (Directiva 78/2000/CE,
Schüth
, citată anterior, pct.
40,
Obst
, citată anterior, pct.
27, și, de asemenea,
Lombardi Vallauri
, citată anterior, pct.
41). În acest sens, Curtea observă că instanțele competente au demonstrat suficient că obligațiile de loialitate erau acceptabile întrucât aveau drept scop protejarea sensibilității publicului și a părinților elevilor liceului (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Obst
, citată anterior, pct.
51). Curtea nu vede niciun motiv pentru a se renunța la aceste raționamente, pe care le consideră suficient de detaliate (a se vedea,
a contrario
,
Schüth
, citată anterior, pct.
66). În plus, consideră că cerința unei rezerve și a unei discreții este cu atât mai importantă cu cât destinatarii direcți ai învățăturilor reclamantului sunt minori, vulnerabili și impresionabili prin natura lor [
Dahlab împotriva Elveției
(dec.), nr. 42393/98, CEDO 2001
‑
V].
În plus, Curtea notează că, în urma nereînnoirii contractului, reclamantul a beneficiat de prestații de șomaj și și-a găsit apoi un loc de muncă într-un muzeu, unde a lucrat până la pensionarea sa în 2003 (a se vedea,
a contrario
,
Schüth
, citată anterior, pct.
73).
În concluzie, având în vedere marja de apreciere a statului în speță și, în special, faptul că instanțele competente au asigurat un echilibru corect între diferitele interese private, Curtea consideră că, în speță, nu a existat o încălcare a art. 8 din convenție.
III.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenție, considerat separat sau coroborat cu art. 8 și art. 14 din convenție
Reclamantul se plânge că a fost discriminat ca urmare a faptului că și-a făcut publică situația sa familială și consideră că exteriorizarea situației sale de preot căsătorit și tată al mai multor copii face parte din dreptul său la libertatea de exprimare.
Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art.
35 §
3 din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
Curtea consideră că nu se pune nicio problemă distinctă din perspectiva art.
14, considerat separat sau coroborat cu art. 8 și art. 10 din convenție. Prin urmare, nu este necesar să fie examinate în continuare aceste capete de cerere.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenție
Reclamantul consideră că credințele religioase favorabile Bisericii Catolice ale celor doi magistrați ai Tribunal Constitucional care au pronunțat hotărârea din 4 iunie 2007 ar fi trebuit să ducă la recuzarea acestora. Invocând art.
6 §
1 din convenție, reclamantul vede în acest fapt o lipsă de imparțialitate. În acest sens, el afirmă că nu a suspectat o problemă legată de lipsa de imparțialitate a acestor judecători decât după ce a citit hotărârea.
În partea sa relevantă, dispoziția invocată se citește astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil [...]”.
Cu privire la admisibilitate
Argumentele părților
a) Guvernul
Guvernul are îndoieli că reclamantul nu a fost informat cu privire la componența Camerei aparținând Tribunal Constitucional sesizate în cauză înainte de a pronunța hotărârea. Guvernul notează, în acest sens, că este vorba despre o informație disponibilă pe Internet și constată că reclamantul avea, așadar, posibilitatea de a solicita recuzarea judecătorilor. Guvernul solicită respingerea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Oricum, Guvernul consideră că credințele religioase ale magistraților Tribunal Constitucional fac parte din dreptul lor la libertatea religioasă și nu poate constitui un motiv obiectiv de teamă față de lipsa lor de imparțialitate. În caz contrar, libertatea lor ideologică ar fi restrânsă în mod nejustificat. În plus, Guvernul observă că reclamantul nu a precizat care sunt prejudiciile reale provocate de magistrați.
b) Reclamantul
La rândul său, reclamantul consideră că un judecător care are legături cu Biserica Catolică nu ar trebui să decidă într-o cauză în care este parte. Reclamantul precizează că nu este vorba despre a pune în discuție convingerile judecătorilor, care sunt cu siguranță protejate de dreptul la libertatea religioasă, ci mai degrabă de a examina impactul lor asupra obiectului procesului. În opinia reclamantului, repercusiunile în speță sunt incompatibile cu obligația de imparțialitate. Astfel, el este convins că magistrații au datoria de a respecta disciplina catolică, ceea ce îi împiedică în mod sistematic să admită orice pretenție care, la fel ca în speță, ar aduce atingere intereselor Bisericii.
Pe de altă parte, reclamantul afirmă că nu a pus la îndoială imparțialitatea magistraților în cauză atunci când a fost pronunțată hotărârea și susține că aceștia și-au ascuns legăturile cu Biserica Catolică.
Motivarea Curții
Curtea constată că, în ceea ce privește procedura de recuzare a magistraților Tribunal Constitucional, art. 80 din Legea organică privind Tribunal Constitucional face referire la dispozițiile legii privind puterea judecătorească. Art. 223 din această din urmă lege prevede că cerere de recuzare trebuie prezentată de parte de îndată ce aceasta ia la cunoștință de cauza recuzării, în caz contrar cererea fiind declarată inadmisibilă (a se vedea
supra
, pct. 34).
Curtea notează că reclamantul a luat cunoștință despre componența Camerei căreia i-a fost atribuit recursul său
de amparo
cel târziu la 30 ianuarie 2003, dată la care recursul său a fost declarat admisibil (art.
50 și urm. din Legea organică privind Tribunal Constitucional,
supra
). Prin urmare, începând de la acea dată, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta pretinsa lipsă de imparțialitate a magistraților. Cu toate acestea, el nu a prezentat nicio cerere de recuzare. Este adevărat că reclamantul susține că nu a avut cunoștință despre convingerile religioase ale celor doi magistrați decât după ce Tribunal Constitucional a pronunțat hotărârea. Astfel, Curtea constată că nu a prezentat nicio dovadă în susținerea afirmațiilor sale.
În lumina celor ce precedă, Curtea constată că reclamantul nu a folosit toate mijloacele de care dispunea în dreptul intern pentru a contesta lipsa de imparțialitate a magistraților în cauză. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac, în temeiul art. 35 §
1 și 4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea,
1.
Declară
, în unanimitate,
cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 8, art. 10 și art. 14 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2.
Hotărăște,
cu șase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 8 din convenție;
3.
Hotărăște
, în unanimitate, că nu este cazul să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 14, considerat separat sau coroborat cu art. 8 și art. 10 din convenție.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 mai 2012, în temeiul art.
77
§
2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
GrefierGGGGrefierGre
Președinte
PrePPPPreședinte
În conformitate cu art.
45 §
2 din convenție și art.
74 §
2 din regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Saiz Arnaiz.
J.C.M.
S.Q.
Opinia parțial separată
a judecătorului Saiz Arnaiz
(Traducere)
Dezacordul meu față de majoritatea Curții se limitează la pct. 2 din dispozitivul hotărârii. Consider că există argumente care permit să se considere că nereînnoirea contractului reclamantului în octombrie 1997 reprezintă o încălcare a art. 8 din convenție, conform sensului dat acestei dispoziții la pct. 56 și 57 din hotărâre, la care de altfel subscriem. Dezacordul meu se bazează, în principal, pe două motive:
La pct.
83 din hotărâre se subliniază că prezenta speță diferă de cele examinate în hotărârile
Siebenhaar împotriva Germaniei
(nr.
18136/02, 3
februarie 2011),
Schüth împotriva Germaniei
(nr. 1620/03, CEDO 2010) și
Obst împotriva Germaniei
(nr.
425/03, 23
septembrie 2010) prin faptul că „în aceste cauze era vorba despre măsuri luate de autoritățile ecleziastice împotriva laicilor, în timp ce reclamantul din speță este un preot secularizat”. Cu siguranță, această diferență există, dar consider că există o alta mult mai importantă: în speță, decizia de nereînnoire a contractului a fost luată de administrația publică responsabilă în domeniul educației, nu de autoritatea ecleziastică. Cu siguranță, această decizie a fost adoptată în baza unei propuneri a episcopiei, dar nu a fost luată de aceasta din urmă. Acest lucru constituie o noutate și, în acest punct, prezenta cauză diferă, de asemenea, de cauza
Lombardi Vallauri împotriva Italiei
(nr.
39128/05, 20 octombrie 2009), unde, în opinia mea, Curtea nu l-a luat suficient în considerare, chiar părând să-l ignore când, la pct. 87 din hotărâre, făcea aluzie în mod implicit la episcopie, în următorii termeni: „un angajator a cărei etică se bazează pe religie [...]”. Or, episcopia nu a fost niciodată, în orice caz, din punct de vedere formal, angajatorul reclamantului.
Dacă ne raportăm la faptele conținute în hotărârea Audiencia Provincial Sala de lo Social din Murcia, constatăm că, pe parcursul celor șase ani în care reclamantul și-a desfășurat activitatea ca profesor de religie și de morală catolică, a făcut-o „după numirea de către directorul regional din Ministerul Educației, în calitate de funcționar temporar”. Ordinul ministrului din 11 octombrie 1982 privind profesorii de religie și de morală catolică în instituțiile de învățământ secundar, aplicabil la momentul producerii faptelor, prevedea la art. 5 că acești profesori erau „angajați de administrație.” Faptul că, începând cu hotărârea sa din 19 iunie 1996, Tribunal Supremo (pct.
43,
supra
) a afirmat că relația de serviciu a acestor profesori este de natură contractuală și că „instanța competentă pentru soluționarea litigiilor în cauză este instanța pentru soluționarea litigiilor de muncă, nu instanța administrativă” (pct. 58,
supra
), nu schimbă în nici un fel această realitate: reclamantul a fost numit, la propunerea episcopiei, de către autoritatea ministerială responsabilă în domeniul educației.
Cu câțiva ani în urmă, Tribunal Constitucional, în hotărârea nr.
38/2007 (pct.
44,
supra
), insista asupra faptului că, până în 1996, profesorii de religie erau „funcționari temporari”, hotărârea Tribunal Supremo din 1996 și reforma legislativă din 1998 stabilind că acest corp didactic ar trebui să fie asimilat „personalului contractual angajat de administrație la propunerea Bisericii și pentru o perioadă limitată de timp”. Tribunal Constitucional preciza la acea vreme că profesorii de religie erau „angajați ai administrației publice responsabile în domeniul educației”. În aceeași hotărâre, se reținea că „art. III din Acordul din 1979 (pct.
35,
supra
) nu atribui[e] autorității ecleziastice facultatea de a «numi» persoanele care trebuie să ofere educație religioasă, ci se limit[ează] la a indica faptul că aceste persoane [ar] fi numite de autoritatea academică dintre cele propuse de ordinarul diocezei”. Se preciza că aceasta ar permite, în cazurile în care cerința legată de capacitate ar fi îndeplinită și după declararea ecleziastică a aptitudinilor, în prealabil, precum și propunerea [candidatului] efectuată în consecință de către Biserică, să „
continue să predomine în totalitate în procedura de numire dreptul cetățenilor la egalitate în accesul la locuri de muncă publice pe baza unor criterii de merit și de capacitate
”(sublinierea noastră).
Aceasta este noutatea prezentei cauze, la care am făcut referire mai devreme: rolul statului și al administrației sale publice din domeniul educației în numirea de profesori de religie. În toate cauzele precedente menționate de Curte, recrutarea de personal de către comunitățile religioase era făcută direct chiar de către biserici sau organizațiile religioase, fără intervenția administrației publice în procedura de angajare. Pe de altă parte, spre deosebire de speța de față, nu administrația era responsabilă pentru remunerarea angajaților. Tocmai ca urmare a participării directe a unei autorități publice este valabilă și
a fortiori
justificată afirmația potrivit căreia angajarea și, după caz, reînnoirea sau nereînnoirea în funcția de profesor de religie trebuie să se facă „în conformitate cu drepturile fundamentale și cu sistemul de valori și principii constituționale”, astfel cum amintește Tribunal Constitucional în hotărârea nr. 38/2007.
În cazul de față, credem că atât organele judiciare spaniole, cât și Curtea au favorizat autonomia doctrinară și instituțională a Bisericii în detrimentul dreptului fundamental al reclamantului. Atunci când a respins recursul
de amparo
(pct.
25-29
supra
), Tribunal Constitucional a considerat că propunerea de nereînnoire a contractului era bazată pe motive strict religioase. După ce s-a constatat această situație, se pare că nu au mai fost luate în considerare drepturile fundamentale ale reclamantului. Aceasta a fost de altfel opinia celor doi magistrați care au avut opinii separate (dintre cei șase membri ai Camerei) și a ministerului public, care au considerat că pretinsa încălcare s-a produs efectiv. În prezent, Curtea de la Strasbourg adoptă același criteriu ca și Tribunal Constitucional atunci când afirmă că „dacă sunt implicate întrebări despre raporturile dintre stat și religii, [...] este necesar să se acorde o importanță deosebită rolului decidentului național” (pct.
80).
Decidentul național și, ulterior, Curtea au admis că „nereînnoirea contractului părții în cauză s-a produs în urma mediatizării făcute stării civile a reclamantului și modului de viață familial” (pct.
48). Termenul „mediatizare” face trimitere aici la articolul ilustrat de o fotografie publicat într-un ziar. În opinia episcopiei, acest articol ar fi provocat un scandal. În acord cu Tribunal Superior de Justitia din Murcia și Tribunal Constitucional, Curtea a acceptat argumentul scandalului, care își găsea justificarea în aplicarea Codului de drept canonic și în care ar trebui să vedem rezultatul încălcării de netăgăduit a obligației de loialitate a profesorilor de religie. Raționând astfel, Curtea pare că ignoră sau cel puțin nu pune suficient în valoare contextul sau circumstanțele concrete ale relației dintre reclamant și Biserică. În definitiv, Curtea acționează similar instanțelor naționale, acordând întâietate fundamentului religios al nereînnoirii contractului fără a-l pune în balanță, în speță, cu dreptul reclamantului la o viață privată.
Cu riscul de a repeta ceea ce fost deja afirmat de Curte, reamintim doar că, atunci când reclamantul a fost angajat, în 1991, de către administrația publică responsabilă în domeniul educației, pe baza unei propuneri a episcopului, era deja căsătorit de șase ani, cerând cu un an înainte de căsătoria sa o dispensă de la obligația de celibat, și avea mai mulți copii rezultați din această uniune. Nici unul dintre aceste elemente, bine cunoscute de autoritatea ecleziastică care trebuia să facă propunerea, nu au constituit un obstacol în calea angajării și nici nu au fost considerate ca potențial scandaloase. Din probele prezentate în fața Audiencia Provincial din Murcia reiese că, atât conducerea celor două centre în care reclamantul preda cursurile, cât și profesorii, elevii și părinții acestora cunoșteau condiția sa de preot căsătorit, „fără să fi existat plângeri pe acest subiect”. În nici un moment nu s-a avansat ideea că reclamantul ar fi făcut prozelitism sau că s-ar fi pronunțat în timpul cursurilor împotriva postulatelor Bisericii sale, inclusiv asupra celibatului preoților. În acest context contractul său era reînnoit în fiecare an la propunerea Bisericii Catolice. Reclamantul a predat astfel în două orașe medii (Caravaca de la Cruz avea 21
000 de locuitori, iar Mula 13
000), care nu dispuneau, nici unul, nici celălalt decât de două instituții de învățământ secundar și este, prin urmare, ușor de imaginat că era bine cunoscută tuturor condiția lui de preot căsătorit.
Publicarea în ziarul
La Verdad
a unui articol despre preoții căsătoriți și „Mișcarea pro celibat opțional”, al cărui conținut este descris la pct.
84 din hotărâre, a făcut ca episcopia să nu propună reînnoirea contractului de muncă al reclamantului, pretinzând un posibil scandal. Articolul menționa o reuniune la care participaseră „zece preoți secularizați” și familiile acestora și cita cinci dintre ei, între care reclamantul. Informația jurnalistică era însoțită de o fotografie a reuniunii, în care apărea reclamantul și familia sa, numele lor nefiind totuși menționate sub fotografie. Mediatizarea, deși evidentă, este relativă: nicio parte din articol
nu atribuie personal reclamantului
afirmațiile critice vizavi de doctrina Bisericii (a se vedea,
a contrario
,
Rommelfanger împotriva Germaniei
, nr.
12242/86, decizia Comisiei din 6 septembrie 1989). În plus, articolul permitea să se constate că reclamantul nu era un șef (coordonator) al Mișcării.
Astfel, o situație pe care episcopia o considerase inițial compatibilă cu predarea religiei a încetat să mai fie astfel în momentul în care a devenit publică sau, mai precis, atunci când aceasta a făcut obiectul unei informații jurnalistice. Astfel, situația era deja cunoscută în mediul profesional al reclamantului înainte de publicarea articolului respectiv. În acest context, în opinia noastră, este inacceptabil să se recurgă la noțiunea „scandal”, bazată pe aplicarea dreptului canonic și care este singura ce motivează nereînnoirea contractului, prin hotărârea care acorda reclamantului dispensa de la celibat. O astfel de justificare ar fi fost posibilă dacă Biserica sau mediul profesional al reclamantului i-ar fi ignorat situația personală și de familie până la publicarea articolului. Or, este dovedit că informația era cunoscută de episcopie, profesori, părinți și elevi. Ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm de ce scandalul nu s-a produs între 11 noiembrie 1996, data publicării articolului, și 29 septembrie 1997, data la care episcopia a propus nereînnoirea contractului, adică aproape unsprezece luni mai târziu.
Curtea „consideră că circumstanțele care au motivat nereînnoirea contractului reclamantului în speță sunt de natură strict religioasă” și adaugă că „exigențele principiilor libertății religioase [ale Bisericii Catolice] și al neutralității [statului] o împiedică să meargă mai departe în examinarea privind necesitatea și proporționalitatea deciziei de nereînnoire a contractului, rolul său trebuind să se limiteze la verifica dacă principiile fundamentale ale ordinii juridice interne sau demnitatea reclamantului nu au fost puse în discuție în cauză” (pct.
84). În realitate, Curtea nu pune în balanță drepturile reclamantului cu aceste principii, întrucât asta ar obliga-o să explice motivele pentru care condiția publică de preot căsătorit și tată, deopotrivă cunoscută de episcopie, a devenit un motiv al incapacității de a preda. Absența punerii în balanță implică faptul că, în acord cu episcopia, Curtea admite că publicarea situației personale a reclamantului constituie un motiv suficient pentru a face dintr-un profesor capabil să predea o persoană care nu mai poate face acest lucru, fără a mai fi necesar să justifice teza scandalului în fața administrației responsabile în domeniul educației, care era de altfel singura competentă să-l angajeze și să-l remunereze pe acest profesor. Această teză a fost, de asemenea, respinsă în prealabil prin nota trimisă de episcopul din Murcia directorului instituției de învățământ secundar în care reclamantul preda cursurile: „Consiliul profesorilor [... ] dorește să declare [...] că profesorul sus-menționat a predat în perioada anului școlar 1996/1997 într-un mod pe deplin satisfăcător în opinia profesorilor, elevilor și părinților, precum și a conducerii acestei instituții [...]” (declarație prezentată ca probă în hotărârea Audiencia Provincial din Murcia).
În definitiv, decizia de nereînnoire a contractului, adoptată de autoritatea publică responsabilă în domeniul educației la propunerea episcopiei, l-au privat pe reclamant de locul său de muncă și a acordat drepturilor Bisericii Catolice ce decurg din art. 9 și art. 11 din convenție o prioritate absolută asupra dreptului părții în cauză la respectarea vieții sale private, care a fost pur și simplu ignorată în această decizie clar disproporționată. Consecințele pentru viața profesională a reclamantului au fost evidente: în cei șase ani care separă momentul ieșirii la pensie de momentul pierderii locului de muncă ca profesor, a fost întâi șomer, apoi angajat într-un muzeu, situații foarte îndepărtate de activitatea
profesională
pe care o exercitase toată viața, mereu de partea Bisericii Catolice, atât ca preot în America Latină, rector al Seminarului din Murcia, vicar episcopal, cât și, în cele din urmă, ca profesor de religie.