CASE OF ARRIBAS ANTON v. SPAIN

La originea cauzei se află cererea nr. 16563/11 îndreptată împotriva Regatului Spaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Agustín Arribas Antón („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 martie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de doamna A. Cabezuelo Henares, avocat în Bilbao. Guvernul spaniol („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. de A. Sanz Gandasegui, Avocatul Poporului și directorul Serviciului juridic al drepturilor omului din cadrul Ministerului Justiției.

Având în vedere că domnul L. López Guerra, judecător ales să reprezinte Spania, s-a abținut de la examinarea prezentei cauze (art. 28 din Regulamentul Curții), la 22 februarie 2012, președintele camerei a decis numirea domnului A. Saiz Arnaiz în calitate de judecător ad hoc (art. 29 § 1 din Regulament).

Reclamantul se plânge, în special, de inadmisibilitatea recursului amparo, susținând că i s-a adus atingere dreptului său de acces la o instanță. În această privință, consideră că motivul de inadmisibilitate avansat este excesiv de formal și că interpretarea criteriului de admisibilitate la care a recurs Curtea Constituțională ( Tribunal Constitucional ) contravine Convenției. Acesta invocă art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție.

La 5 martie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul locuiește în Bilbao.

Prin decizia nr. 25/2002 din 12 iulie 2002, directorul Spitalului psihiatric din Zamudio l-a sancționat pe reclamant, care lucra ca infirmier în spitalul respectiv, pentru o abatere disciplinară foarte gravă, prevăzută la art. 125 alin. (9) din Statutul personalului sanitar nemedical din instituțiile sanitare de securitate socială. Acesta a considerat că faptele denunțate – și anume, tentativa de a întreține raporturi sexuale neconsimțite prin intimidări și manevre exercitate împotriva pacienților internați – fuseseră dovedite. Reclamantul a fost sancționat cu interdicția de a lucra într-un spital psihiatric timp de un an.

Recursul administrativ introdus de reclamant a fost respins prin decizia din 10 octombrie 2002 a directorului general al Serviciului basc de sănătate - Osakidetza.

În consecință, reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ din Bilbao cu o acțiune în contencios administrativ. Prin hotărârea din 15 mai 2003, instanța a admis cererea reclamantului cu motivarea că dovezile prezentate care au stat la baza sancționării disciplinare a reclamantului nu au fost suficiente pentru a contracara principiul prezumției de nevinovăție, iar dosarul privind procedura disciplinară prezenta lipsuri. Sancțiunea aplicată reclamantului a fost anulată.

Serviciul basc de sănătate a formulat recurs. Prin hotărârea din 31 martie 2005, Tribunalul Superior de Justiție din Țara Bascilor ( Tribunal Superior de Justicia del País Vasco ) a respins recursul, cu motivarea că, în cadrul procedurii administrative disciplinare, reclamantul nu fusese informat cu privire la faptele pasibile de sancțiune care au fost reținute împotriva sa, ceea ce l-a pus în imposibilitatea de a se apăra. Acesta a anulat hotărârea atacată și a dispus reluarea procedurii administrative începând cu producerea viciului de procedură.

La 19 mai 2005, directorul Spitalului psihiatric din Zamudio a numit un nou instructor și un nou secretar pe care i-a însărcinat cu aplicarea procedurii disciplinare și a dispus continuarea acesteia. La încheierea procedurii, prin decizia din 9 noiembrie 2005, reclamantului i s-a aplicat sancțiunea de a lucra pentru o durată de un an într-un spital psihiatric pentru comiterea unei abateri disciplinare foarte grave care avea ca obiect sancțiunea pronunțată în 2002.

În urma respingerii recursului administrativ formulat, reclamantul a formulat recurs în fața instanței de contencios administrativ din Bilbao. Prin hotărârea din 19 februarie 2007, instanța a respins recursul, reținând că hotărârea din 31 martie 2005 nu avea autoritatea de lucru judecat invocată de reclamant.

În recursul formulat împotriva acestei hotărâri, reclamantul a arătat că instanța de contencios administrativ din prima procedură a examinat probele administrate și că le-a considerat insuficiente pentru o condamnare, iar instanța de recurs a confirmat temeinicia hotărârii a quo . În consecință, acesta a considerat că există autoritatea de lucru judecat deoarece, în opinia sa, a existat identitatea de fapte, părți și raționament juridic între cele două proceduri.

Prin hotărârea din 9 februarie 2010, Tribunalul Superior de Justiție din Țara Bascilor a respins recursul, reamintind că decizia pronunțată în recurs la 31 martie 2005 în cadrul primei proceduri nu a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ din Bilbao, la 15 mai 2003. În hotărâre, Tribunalul Superior de Justiție a examinat în detaliu afirmațiile reclamantului privind autoritatea de lucru judecat și a concluzionat că hotărârea pronunțată în recurs la 31 martie 2005 nu a analizat pretinsa încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, ci doar legalitatea procedurii administrative, anulând atât hotărârea instanței de contencios administrativ, cât și sancțiunea aplicată, dispunând continuarea procedurii administrative. Așadar, pentru instanță nu a însemnat o decizie prealabilă de achitare și, în consecință, nu a existat niciun risc de neconcordanță între cele două proceduri.

Reclamantul a depus o cerere de declarare a nulității, cerere ce a fost respinsă la 28 mai 2010 de Tribunalul Superior de Justiție din Țara Bascilor.

În cele din urmă, la 9 iulie 2010, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională cu un recurs amparo ( acțiune având ca obiect încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ), recurs ce a fost declarat inadmisibil, la 13 septembrie 2010, prin decizia instanței constituționale, cu motivarea că reclamantul nu a îndeplinit obligația de a demonstra că recursul său avea o „importanță constituțională specială”. II. Dreptul și practica interne relevante A. Dreptul intern

Dispozițiile relevante în speță ale Constituției spaniole prevăd următoarele: Art. 24 „1. Toate persoanele au dreptul să obțină protecție efectivă din partea judecătorilor și a instanțelor în exercitarea drepturilor și intereselor lor legitime și, în nici un caz, apărarea nu le poate fi refuzată. [...]ˮ Art. 53 alin. (2) „Orice cetățean poate solicita protejarea libertăților și drepturilor recunoscute la art. 14 și la secțiunea 1 a capitolului 2, prin intermediul unei acțiuni fondate pe principiile priorității și procedurii sumare în fața instanțelor ordinare și, după caz, prin formularea unui recurs la Curtea Constituțională. [...]ˮ Art. 117 „1. Justiția emană de la popor și este administrată în numele regelui prin judecătorii și magistrații care constituie puterea judecătorească care sunt independenți, inamovibili, responsabili pentru actele lor și supuși exclusiv legii. [...]ˮ Art. 161 „(1). Curtea Constituțională are jurisdicție asupra întregului teritoriu al Spaniei și are dreptul să audieze: [...] b) recursurile individuale în anulare pentru protecție (recursos de amparo) împotriva încălcării drepturilor și libertăților consacrate la articolul 53 alineatul 2 din Constituție, în împrejurările și în maniera prevăzute prin lege; [...]”

Dispozițiile relevante în speță prevăzute de Legea organică nr. 2/1979 din 3 octombrie 1979 referitoare la Curtea Constituțională (LCC), modificată prin Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007, intrată în vigoare la 25 mai 2007, prevăd următoarele: Art. 49 alin. (1) „(1). Recursul amparo constituțional este inițiat printr-o cerere în care sunt expuse cu claritate și concizie faptele care fac obiectul cererii, sunt menționate dispozițiile constituționale considerate a fi încălcate, iar protecția solicitată pentru păstrarea sau restabilirea dreptului sau a libertății considerat(e) ca fiind încălcat(e) va fi determinată cu precizie. În orice caz, cererea va demonstra că recursul prezintă o importanță constituțională specială.” Art. 50 „(1) Recursul amparo trebuie să facă obiectul unei decizii de admisibilitate. Secția se pronunță, în unanimitate, printr-o decizie nemotivată ( providencia ), asupra admisibilității totale sau parțiale a recursului, cu condiția întrunirii cumulative a cerințelor următoare: a) Recursul trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 41-46 și 49. b) Conținutul recursului justifică decizia pe fond a Curții Constituționale, dacă prezintă o importanță constituțională specială, care va fi evaluată având în vedere importanța (recursului) în interpretarea, aplicarea și eficiența generală a Constituției, precum și în stabilirea conținutului și domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale. [...] (3). Orice decizie de inadmisibilitate [...] va trebui să precizeze că nu a fost îndeplinită condiția de admisibilitate și va fi comunicată autorului recursului și Ministerului Public. [...]ˮ

Dispozițiile relevante în speță din Legea organică nr. 6/1985 din 1 iulie 1985 privind puterea judecătorească se citesc după cum urmează: Art. 7 „(1). Drepturile și libertățile recunoscute la Titlul I Capitolul 2 din Constituție sunt obligatorii, în integralitatea lor, pentru orice judecător și instanță și sunt garantate sub protecția efectivă a acestora. (2). În special, drepturile enunțate la art. 53 § 2 din Constituție sunt recunoscute, în orice situație, conform conținutului constituțional declarat, fără ca hotărârile judecătorești să poată restrânge conținutul respectiv, să-i aducă atingere sau să nu-l respecte. [...]ˮ Art. 241 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin prima dispoziție finală a Legii organice nr. 6/2007 din 24 mai 2007 „Ca regulă generală, cazurile de constare a nulității procedurii trebuie să fie declarate inadmisibile. În același timp, în mod excepțional, părțile legitime sau cele care ar avea acest drept pot solicita în scris ca procedura să fie declarată nulă ca urmare a încălcării unui drept fundamental recunoscut la art. 53 alin. (2) din Constituție, cu condiția ca o astfel de încălcare să nu fi putut fi denunțată înainte de pronunțarea hotărârii sau deciziei care pune capăt procedurii și ca, într-un caz sau altul, hotărârea sau decizia să nu poată fi atacată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.” B. Jurisprudența constituțională

Decizia Curții Constituționale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 precizează că autorul recursului amparo are obligația de a demonstra că acțiunea sa prezintă o importanță constituțională specială. Aceasta prevede, printre altele, următoarele comentarii: „Expunerea de motive [din Legea organică nr. 6/2007] subliniază faptul că, în timp ce sistemul anterior se baza pe enunțarea «motivelor de inadmisibilitate enumerate în mod limitativ», reforma a introdus un dispozitiv care obligă autorul recursului «să pretindă și să demonstreze că acțiunea sa necesită o decizie pe fond a Curții Constituționale, ca urmare a importanței constituționale speciale pe care recursul în cauză o are în interpretarea, aplicarea și eficiența generală a Constituției». După cum este precizat în expunerea de motive, această noutate inversează logica pe care se bazează examinarea admisibilității, deoarece «nu mai este vorba despre a se asigura de faptul că recursul amparo nu prezintă nici un motiv de inadmisibilitate, ci de a stabili dacă are o importanță constituțională». În consecință, examinarea admisibilității va consta din punct de vedere material în verificarea acuzațiilor reclamantului privind caracterul real al importanței constituționale a recursului. [...] În consecință, conform art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea organică privind Curtea Constituțională (LCC), recursul amparo nu poate fi declarat admisibil decât dacă îndeplinește nu numai condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 42-44 LCC, ci și cerința imperativă enunțată la art. 49 alin. (1) in fine , care impune autorului recursului să justifice în mod explicit în conținutul acțiunii importanța constituțională specială a acestuia. [...] Această cerință [...] reprezintă o condiție a cărei nerespectare nu poate fi reglementată.”

Decizia Curții Constituționale nr. 289/2008 din 22 septembrie 2008 expune, printre altele, următoarele considerații: „ [...] obligația de justificare a importanței constituționale speciale a recursului amparo impune un raționament diferit de cel privind existența încălcării unui drept fundamental prin actul atacat. Aceasta [...] a reprezentat și reprezintă și în prezent «o cerință imperativă care trebuie să fie îndeplinită de orice cerere amparo. Art. 49 alin. (1) din LCC face trimitere la această cerință atunci când impune ca cererea amparo să includă expunerea clară și concisă a faptelor pe care se bazează, să menționeze dispozițiile constituționale despre care se pretinde că au fost încălcate și să stabilească cu precizie recursul amparo solicitat pentru a proteja sau restabili dreptul sau libertatea încălcate». (Decizia Curții Constituționale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 2). Este necesar să se facă distincție între această cerință și obligația de a justifica în mod explicit importanța constituțională specială a recursului. Instanței nu îi revine sarcina de a reformula din oficiu un recurs al cărui autor nu a demonstrat importanța constituțională specială pe care i-o atribuie.”

Hotărârea pronunțată de Curtea Constituțională (sesiune plenară) nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 enumeră, în mod exhaustiv, cazurile care prezintă importanța constituțională specială pe care reclamantul trebuie să o demonstreze. Prevede, printre altele, următoarele considerații: „Aspectul cel mai inovator sau «caracteristica principală» (decizia nr. 188/2008, pronunțată de Curtea Constituțională la 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 3) a (noii) legislații privind recursul amparo este condiția de fond care prezintă «importanța constituțională specială», căruia art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC îi subordonează admisibilitatea unui recurs. Această condiție reflectă alegerea operată de legiuitor, în exercitarea legitimă a puterilor pe care i le recunoaște Constituția spaniolă [art. 61 alin. (1) lit. b) și art. 53 alin. (2)], de a acorda recursului amparo un nou regim în măsura în care, ca urmare a reformei puse în aplicare, încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăți publice care poate fi protejată prin acțiunea amparo nu va mai fi, în principiu, suficientă pentru ca recursul să fie considerat admisibil. (În prezent) este necesar ca (pretinsa încălcare) să aibă «o importanță constituțională specială», de vreme ce, conform legislației precedente, recursul amparo urmărea, în principal, repararea atingerilor aduse drepturilor fundamentale și libertăților publice ale reclamantului care pot fi protejate prin recursul amparo . De acum, pentru ca recursul amparo să fie considerat admisibil, încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăți publice a autorului recursului care pot fi protejate prin recursul amparo nu mai este suficientă [art. 53 alin. (2) și art. 161 alin. (1) lit. b) din Constituție, precum și art. 41 din LCC], importanța constituțională specială a recursului fiind o condiție suplimentară indispensabilă [art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC]. În această situație, recursul amparo rămâne o cale de atac prin care se urmărește protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, legiuitorul definește sistemul de garantare a drepturilor fundamentale încredințând sarcina judecătorilor și instanțelor pe care îi consideră primii gardieni și protectori naturali ai drepturilor respective (hotărârea (hotărâreahhh Curții Constituționale nr. 227/1999 din 13 decembrie 1999, temeiul juridic nr. 1) ) și cărora le acordă un rol mai important (lărgirea domeniului de aplicare a excepției nulității actelor de procedură), Curtea Constituțională fiind, la rândul ei, ultimul garant și interpretul suprem al drepturilor respective [art. 5 alin. (2) și art. 123 din Constituție, precum și art. 1 alin. (1) din LCC]. Deși, conform art. 49 alin. (1) in fine din LCC, autorul recursului trebuie să îndeplinească, în mod necesar, obligația de a justifica importanța constituțională specială a recursului său (deciziile Curții Constituționale nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, nr. 289/2008 și nr. 290/2008 din 22 septembrie 2008), Curții Constituționale îi revine sarcina de a evalua, de la caz la caz, dacă această «importanță constituțională specială» există sau nu sau, cu alte cuvinte, de a examina, conform art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC, dacă recursul are un conținut ce justifică o decizie pe fond a instanței constituționale, ca urmare a importanței sale constituționale speciale. Pentru aceste motive, trebuie să țină cont de trei criterii enunțate în lege, și anume «importanța [recursului] în interpretarea, aplicarea și eficiența generală a Constituției, precum și în stabilirea conținutului și domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale». Caracterul vădit deschis și nedeterminat al noțiunii de «importanță constituțională specială», precum și criteriile definite de lege pentru aprecierea acesteia, conferă Curții Constituționale o marjă amplă pentru a evalua dacă recursul amparo are un conținut ce justifică o decizie pe fond [...] ca urmare a importanței sale constituționale speciale. Este de la sine înțeles că faptul că instanța constituțională concluzionează cu titlu liminar asupra admisibilității unui recurs pe motiv că acesta pare să îndeplinească condiția menționată nu îi restrânge puterile în ceea ce privește decizia definitivă pe care o va pronunța pe fondul cauzei. [...] Având în vedere timpul scurs de la reforma privind recursul amparo , Curtea Constituțională consideră că este necesar să se avanseze cu interpretarea condiției prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC. În această privință, estimează că recursul amparo justifică o decizie pe fond datorită importanței sale constituționale speciale în cazurile enumerate mai jos, fiind de la sine înțeles că acestea nu ar putea fi considerate ca reprezentând o listă definitivă și exhaustivă a circumstanțelor în care recursul amparo prezintă o importanță constituțională specială, deoarece o astfel de concepție a lucrurilor s-ar opune, în mod inevitabil, caracterului dinamic al exercitării jurisdicției de către Curte, care îi poate impune, în funcție de cazurile care se prezintă, să revizuiască sau să perfecționeze anumite concepte, să redefinească, să adauge sau chiar să reducă ipoteze deja stabilite. Recursul amparo îndeplinește condiția privind importanța constituțională specială: a) în cazul în care ridică o problemă sau relevă un aspect de drept fundamental care poate face obiectul unui recurs amparo care nu intră în jurisprudența Curții Constituționale, caz ipotetic deja avut în vedere decizia Curții nr. 70/2009 din 23 martie 2009; b) în cazul în care îi acordă instanței constituționale ocazia de a clarifica sau modifica jurisprudența sa după o reflecție realizată în cadrul acesteia – cum este cazul de față – sau ca urmare a unor noi realități sociale sau modificări juridice importante în ceea ce privește definiția conținutului unui drept fundamental sau a unei schimbări de doctrină a organelor însărcinate cu interpretarea tratatelor și acordurilor internaționale prevăzute la art. 10 alin. (2) din Constituție; c) în cazul în care pretinsa încălcare a unui drept fundamental își are originea în lege sau într-o dispoziție cu caracter general; d) în cazul în care încălcarea dreptului fundamental se bazează pe interpretarea jurisprudențială reiterată de lege, pe care Curtea Constituțională o consideră o atingere adusă dreptului fundamental și căreia consideră că este necesar să îi acorde o altă interpretare în conformitate cu Constituția; e) în cazul în care, în mod general și reiterat, instanțele ordinare nu respectă jurisprudența instanței constituționale privind dreptul fundamental în cauză sau când există hotărâri judecătorești care au un caracter contradictoriu, în sensul că nu interpretează în același mod jurisprudența constituțională privind dreptul fundamental sau o aplică numai în anumite cauze; f) în cazul în care un organ judiciar refuză în mod vădit să urmeze jurisprudența constituțională (art. 5 din Legea organică privind puterea judecătorească RCL 1985, 1578, 2635); g) în cele din urmă, în cazul în care cauza care face obiectul recursului, deși neregăsindu-se în ipotezele expuse mai sus, are un domeniu de aplicare care depășește prezenta speță, în sensul că aceasta ridică o problemă juridică cu repercusiuni sociale sau economice importante sau cu consecințe politice generale, ceea ce ar putea fi cazul, în principal, dar nu în mod exclusiv, în anumite recursuri amparo electorale sau parlamentare.ˮ

În hotărârea nr. 140/2013 din 8 iulie 2013, pronunțată ulterior faptelor din speță, Curtea Constituțională s-a exprimat în următorii termeni: „3. Art. 50 alin. (1) lit. a) din LCC arată că admisibilitatea recursului amparo este subordonată respectării condițiilor prevăzute la art. 41-46 și art. 49 din aceeași lege. Alin. (1) in fine al acestei ultime dispoziții enunță de manieră neechivocă – «în orice ipoteză» – că cererea trebuie să justifice importanța constituțională specială a recursului, ceea ce Curtea deja a subliniat (decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 1; deciziile nr. 289/2008 și 290/2008 din 22 septembrie 2008, temeiul juridic nr. 2). Acesta precizează, de asemenea, printr-o hotărâre pronunțată în sesiune plenară, că autorul recursului «trebuie să îndeplinească, în mod necesar, conform art. 49 alin. (1) in fine din LCC, obligația de a justifica importanța constituțională specială a recursului său» (decizia nr. 155/2009 din 25 iunie 2009, temeiul juridic nr. 2). Evaluarea Curții privind importanța constituțională specială a fiecărui recurs trebuie să fie întotdeauna precedată de argumentele părții reclamante, expuse în cererea depusă de aceasta (decizia nr. 17/2011 din 28 februarie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 3). Nerespectarea [acestei condiții] nu poate fi reglementată, termenele aplicabile formulării unui recurs amparo fiind cele de prescripție. În consecință, [un recurs amparo ] nu poate fi redeschis pentru a-i permite autorului să îndeplinească această condiție, care are o incidență directă asupra răspunsului care trebuie acordat pretenției formulate în recurs (decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3). 4. În ceea ce privește modul în care această condiție trebuie să fie respectată, deși nu există un model strict, prestabilit în materie – lucru care ar fi fost extrem de dificil de conceput având în vedere particularitățile fiecărui recurs amparo –, trebuie să se țină cont de concluziile la care a ajuns Curtea în această privință în diferite decizii și de precizările pe care le-a efectuat privind maniera în care această cerință procedurală se poate interpreta. a) Curtea a subliniat deja prin decizia nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 (temeiul juridic nr. 2) că, dacă expunerea de motive privind încălcarea unui drept fundamental prin actul atacat este o condiție esențială care trebuie să fie îndeplinită de orice cerere amparo , obligația de a justifica importanța constituțională specială a recursului amparo «face apel la un raționament diferit de cel privind existența încălcării unui drept fundamental [prin actul atacat]» (a se vedea, printre multe altele, decizia nr. 284/2009 din 17 decembrie 2009, temeiul juridic nr. 2 și decizia nr. 186/2010 din 29 noiembrie 2010, temei juridic unic, precum și decizia nr. 89/2011 din 6 iunie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 107/2012 din 21 mai 2012, temeiul juridic nr. 2, și decizia nr. 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3). În consecință, în ceea ce privește cauza de față, cererea amparo trebuie să conțină două linii de argumentare diferențiate în mod clar: pe de o parte, cea privind încălcarea dreptului fundamental care motivează cererea amparo și, pe de altă parte, cea privind importanța constituțională specială a recursului pentru apărarea și restabilirea dreptului în cauză. Cele două linii de argumentare sunt indispensabile, expunerea de motive privind pretinsa existență a unei încălcări de drept fundamental neputând remedia lipsa unui raționament explicit privind importanța constituțională specială a recursului amparo (decizia nr. 252/2009 din 19 octombrie 2009, temeiul juridic nr. 1 și decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3; 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3, și decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 3). b) Decizia nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 (temeiul juridic nr. 2) a prezentat de manieră sistematică – fără însă a se vrea exhaustivă – precizări importante în materie, identificând – pe baza a trei criterii enunțate la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC, și anume «importanța (recursului) în interpretarea, aplicarea sau eficiența generală a Constituției și în stabilirea conținutului privind domeniul de aplicare a drepturilor fundamentale» – anumite cazuri în care un recurs ar putea fi considerat ca având «o importanță constituțională specială». c) În consecință, reclamantul trebuie să facă eforturi rezonabile pentru a argumenta legătura dintre pretinsele atingeri aduse Constituției și unul dintre elementele menționate la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC. Doar a afirma, fără a expune argumentele indispensabile în sprijinul unei astfel de afirmații, că recursul are importanța constituțională specială [cerută] nu este, în mod evident, suficient pentru a ajunge la această concluzie. Dimpotrivă, este necesar să se prezinte motivul pentru care «conținutul recursului amparo justifică o decizie pe fond, având în vedere importanța sa în interpretarea, aplicarea sau eficiența generală a Constituției sau în stabilirea conținutului și a domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale», invocate în cerere (a se vedea decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3, decizia nr. 143/2011 din 26 septembrie 2011, temeiul juridic nr. 2, decizia nr. 191/2011 din 12 decembrie 2011, temeiul juridic nr. 3, decizia nr. 176/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3 și decizia nr. 2/2013 din 14 ianuarie 2013, temeiul juridic nr. 2). d) Pentru a orienta analiza problemei în cauză, este necesar să facem o ultimă precizare privind contextul temporal în care se înscrie și pe care îl menționează decizia nr. 155/2009, citată anterior (adoptată la 25 iunie 2009 și publicată la 28 iulie 2009). Într-adevăr, în ceea ce privește cererile anterioare acestei ultime date, Curtea ținut cont de faptul că acestea fuseseră depuse înaintea celei din cauză, fapt ce, în consecință, a atenuat rigoarea controlului privind obligația de a justifica importanța constituțională specială [a recursului amparo ], totuși, – este de la sine înțeles – fără a omite să procedeze la controlul în cauză sau de a-l lipsi de sens (decizia nr. 69/2011 din 16 mai 2011, temeiul juridic nr. 3; decizia nr. 143/2011 din 26 septembrie 2011, temeiul juridic nr. 2; decizia nr. 178/2012 din 15 octombrie 2012, temeiul juridic nr. 3). Aceasta fiind situația, interesul pe care îl prezintă un control atenuat privind respectarea obligației de a justifica [importanța constituțională specială a recursului amparo ] se va diminua, pe măsura scurgerii timpului și dezvoltării corelative a unei jurisprudențe constituționale consolidate privind acest aspect.” ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la recursul amparo

Reclamantul se plânge de inadmisibilitatea recursului amparo . Acesta consideră că motivul de inadmisibilitate invocat – și anume că nu ar fi demonstrat importanța constituțională specială a recursului său – este excesiv de formal, iar interpretarea acestui criteriu de către Curtea Constituțională contravine Convenției și l-a privat de dreptul de acces la o instanță. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: Art. 6 § 1 „1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanță [...] care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva sa [...].” A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul arată că Curtea Constituțională spaniolă a jucat un rol hotărâtor în apărarea drepturilor fundamentale consacrate de Constituția spaniolă și că instanțele ordinare, în calitate de garanți ai drepturilor fundamentale, sunt obligate să respecte jurisprudența acesteia ( supra , pct. 19). Acesta precizează că, în paralel, legiuitorul spaniol a considerat relevant să consolideze rolul pe care l-ar avea instanța ordinară în apărarea drepturilor fundamentale ( supra , pct. 17). Adaugă că recursul amparo în fața Curții Constituționale a fost introdus prin Constituție în cadrul sistemului de garanții specifice privind anumite drepturi constituționale și că, în ceea ce privește modalitățile concrete ale recursului amparo , în Constituție se face trimitere la lege .

În plus, Guvernul precizează că recursul amparo constituțional nu reprezintă o cale de atac judiciară, că nu se substituie și nu este echivalentul acțiunilor care ar trebui exercitate în fața unei instanțe pentru a garanta drepturile constituționale, dar că este un recurs subsidiar la care se apelează după epuizarea căilor de atac ordinare.

Guvernul declară, de asemenea, că, începând cu 1979, LCC a reglementat recursul amparo . În opinia sa, Curtea Constituțională acorda o interpretare generoasă și cu puține formalități de acces la recursul în cauză, ceea ce ar fi condus, în mod inevitabil, la o creștere masivă a numărului de recursuri amparo . Victima propriului succes, acesta s-a transformat progresiv într-un recurs „ordinar”: astfel, a devenit ultima cale de atac folosită în mod sistematic de avocați în orice tip de proces, ceea ce a pus în pericol, conform afirmațiilor Guvernului, chiar funcționarea Curții Constituționale.

În plus, Guvernul arată că, odată cu reforma din 2007, legiuitorul a redefinit recursul amparo ținând cont de faptul că, încă de la sfârșitul anilor 1980, condițiile de exercitare a jurisdicției constituționale se schimbaseră, că există o jurisprudență constituțională bogată și absolut clară în materie de drepturi, că instanțele ordinare îndeplinesc rolul de garanți ai drepturilor constituționale, că Curtea Constituțională nu este o instanță de ultimă jurisdicție, că reforma respectivă a consolidat atât caracterul extraordinar al recursului amparo în ceea ce privește motivele de admisibilitate și caracterul său subsidiar față de instanța ordinară privind apărarea drepturilor fundamentale, că recursul amparo este, în prezent, rezervat cauzelor care, prin importanța lor constituțională (evaluată având în vedere importanța recursului în interpretarea, aplicarea sau eficiența generală a Constituției și în stabilirea conținutului și domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale), ar necesita o decizie a Curții Constituționale, că, de acum înainte, reclamantului îi revine sarcina de a susține și de a demonstra că recursul său impune o decizie a acestei instanțe datorită importanței sale constituționale speciale și, în cele din urmă, că reforma acordă instanțelor ordinare posibilități mai largi de reparare a încălcărilor drepturilor fundamentale, mulțumită unui nou regim privind nulitatea actelor de procedură care decurge din art. 241 alin. (1) din Legea nr. 6/1985 ( supra , pct. 19).

Astfel, Guvernul susține că Curtea Constituțională a atenuat efectele modificării introduse prin lege, acceptând ca aceasta să fie aplicată de manieră progresivă. Acesta face trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 ( supra , pct. 22), care enunță criteriile de luat în considerare în examinarea importanței constituționale speciale a unui recurs. Or, după cum precizează Guvernul, recursul amparo care face obiectul prezentei cereri a fost introdus la 9 iulie 2010, adică după publicarea criteriilor respective, ceea ce, în opinia sa, avocații reclamantului nu puteau să ignore. Curtea Constituțională are sarcina de a evalua, de la caz la caz, dacă există sau nu „importanța constituțională specială”, având în vedere cele trei criterii prevăzute în lege. Curtea Constituțională a considerat că ar trebui să se progreseze în interpretarea condiției prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. b) din LCC și a stabilit o listă non-exhaustivă a cazurilor în care recursul amparo ar avea o importanță constituțională specială.

De altfel, Guvernul consideră că reforma introdusă în sistemul spaniol constituie o alegere legitimă în materia protecției drepturilor fundamentale. În speță, acesta observă că reclamantul a recurs la sistemul de protecție a drepturilor fundamentale prevăzut în ordinea juridică spaniolă, solicitând protecția instanței de contencios administrativ și Tribunalului Superior de Justiție din Țara Bascilor. Acesta consideră că reclamantul a obținut un răspuns motivat și precis. Guvernul mai susține că, deși Curtea Constituțională nu s-a pronunțat, de vreme ce, în opinia sa, nu se demonstrase că recursul avea o importanță constituțională specială, protecția adecvată a drepturilor persoanei în cauză nu a fost afectată.

În opinia Guvernului, noul recurs amparo nu implică reducerea garanțiilor și nu le mai impune reclamanților să îndeplinească noile cerințe care ar fi nejustificate. Condițiile de acces la Curtea Constituțională ar fi proporționale cu finalitatea instituțională intenționată prin reformă (privilegierea acțiunii puterii judecătorești și apelarea la instanța constituțională pentru cauzele care implică garanțiile Constituției și autoritatea jurisprudenței constituționale).

În ceea ce privește obligația fiecărei persoane care introduce un recurs amparo de a demonstra importanța constituțională specială a cererii sale, aceasta nu aduce atingere art. 6 din Convenție. Reprezintă o condiție imperativă care ar duce la respingerea a limine a cererii atunci când nu ar fi îndeplinită. Într-un recurs amparo , este necesar să fie disociate în mod clar argumentele care urmăresc să demonstreze importanța constituțională specială a recursului de argumentele care urmăresc să demonstreze că s-a adus atingere unui drept fundamental.

Pentru Guvern, în prezenta cauză, reclamantul se limitează la a justifica existența încălcării pe care o denunță din perspectivă subiectivă, fără a argumenta în vreun mod dimensiunea obiectivă a recursului amparo , ceea ce ar fi determinat inadmisibilitatea acestuia. b) Reclamantul

În ceea ce îl privește, reclamantul consideră că evoluția legislativă a procedurii amparo nu trebuie să afecteze principalul obiectiv al respectivei proceduri, care, în opinia sa, este protecția drepturilor și libertăților individului. Acesta precizează din nou că i-a fost împiedicat accesul la Curtea Constituțională și că, astfel, a fost privat de dreptul la un proces echitabil, pe motiv că recursul amparo nu ar fi avut importanța constituțională necesară.

Reclamantul consideră că dovada încălcării unui drept fundamental ar trebui să fie suficientă pentru a proteja și garanta dreptul în cauză. Acesta consideră că reforma operată prin Legea organică nr. 6/2007 permite accesul la un recurs amparo doar pentru cauzele cu importanță mediatică, socială sau politică, în timp ce altele care implică încălcări reale și efective de drepturi ar fi excluse. Criteriul de admisibilitate ar trebui, în opinia sa, să se bazeze pe efectele reale sau materiale, și nu pe cele pur formale, ale încălcării dreptului fundamental al unui cetățean, acesta din urmă având sarcina de a demonstra prejudiciul suferit.

Potrivit reclamantului, Curtea Constituțională nu a optat totuși pentru această posibilitate, ci a ales în mod liber cauzele pe care să le soluționeze, cu scopul de a elabora o jurisprudență a drepturilor fundamentale, în loc să protejeze și să garanteze drepturile persoanelor particulare, astfel cum prevede Constituția.

De asemenea, în opinia reclamantului, interpretarea Curții Constituționale a noului art. 50 din LCC se bazează pe considerații referitoare la organizarea Curții Constituționale și nu pe drepturile și libertățile fundamentale care ar fi protejate prin Constituție.

Revenind la faptele cauzei, reclamantul consideră că respectiva cauză are cu siguranță importanță constituțională. Acesta susține că Curtea Constituțională ar fi trebuit să stabilească principiile aplicabile în cazul a ceea ce consideră a fi o lipsă de coerență a deciziilor și a autorității de lucru judecat, precum și consecințelor acestora. Astfel, în opinia sa, recursul amparo are importanță constituțională, atât subiectivă cât și obiectivă. În plus, reclamantul susține că, deși nu și-a prezentat argumentele sub un titlu separat și specific, a depus eforturi pentru a demonstra importanța constituțională pe care a avut-o recursul său. Într-adevăr, în opinia sa, este suficient ca încălcarea formală a dreptului să fi produs efecte practice pentru individ pentru ca importanța constituțională să fie, fără îndoială, justificată prin expunerea faptelor și argumentelor juridice conținute în recursul amparo .

În consecință, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul său de acces la Curtea Constituțională, în ciuda importanței constituționale, în opinia acestuia, incontestabile a recursului amparo . Concluzionează că reforma recursului amparo ar putea fi interpretată în acord cu Constituția, dar că devine neconstituțională ca urmare a interpretării făcute de către Curtea Constituțională a Legii organice nr. 6/2007 și a criteriului referitor la importanța constituțională specială. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește, de la început, că „dreptul la o instanță”, al cărui drept de acces reprezintă un aspect, nu este absolut și se pretează unor limitări admise în mod implicit, mai ales în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece îl denumește prin însuși natura sa o reglementare a statului, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere ( García Manibardo împotriva Spaniei , nr. 38695/97, pct. 36, CEDO 2000-II, și Mortier împotriva Franței , nr. 42195/98, pct. 33, 31 iulie 2001). Totuși, aceste limitări nu pot restrânge accesul liber al unui individ, într-o asemenea măsură sau până în punctul în care să fie afectată însăși esența acestui drept. În plus, aceste limitări sunt conforme cu art. 6 § 1 din Convenție numai în cazul în care au un scop legitim și în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit ( Guérin împotriva Franței , 29 iulie 1998, pct. 37, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V, și Běleš și alții împotriva Republicii Cehe , nr. 47273/99, pct. 61, CEDO 2002 ‑ IX).

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să înființeze instanțe de apel sau de recurs și, cu atât mai puțin, instanțe competente în materie de amparo . Cu toate acestea, un stat care înființează instanțe de această natură are obligația să se asigure că justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Khalfaoui împotriva Franței , nr. 34791/97, pct. 37, CEDO 1999-IX). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță, recunoscut prin această dispoziție, depinde de particularitățile procedurii în cauză. Curtea a concluzionat, în mai multe rânduri, că aplicarea de către instanțele interne a formalităților de respectat pentru a formula un recurs poate încălca dreptul de acces la o instanță. Este cazul atunci când interpretarea prea formală a legalității ordinare de către o instanță împiedică, prin urmare, examinarea pe fond a recursului introdus de persoana în cauză ( Běleš și alții , citată anterior , pct. 69, Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr . 46129/99, pct. 55, CEDO 2002 ‑ IX, și Ferré Gisbert împotriva Spaniei, nr. 39590/05, pct. 28, 13 octombrie 2009). Este necesar să se ia în considerare întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și rolul Curții Constituționale, condițiile de admisibilitate ale recursului amparo putând fi mai riguroase decât în cazul unei căi de apel ordinare (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei , pct. 37, 19 decembrie 1997, Culegere 1997 ‑ VIII, și Běleš și alții , citată anterior, pct. 62).

Curtea consideră că principiile respective sunt aplicabile în speță. Aceasta constată că decizia Curții Constituționale era bazată pe absența mijloacelor de natură să permită admisibilitatea recursului amparo , în sensul art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică privind Curtea Constituțională, astfel cum a fost modificată prin Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007.

Mai reține că reclamantul susține că a fost privat de dreptul său de acces la Curtea Constituțională din cauza unui motiv de inadmisibilitate introdus prin art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică nr. 6/2007 din 24 mai 2007, în ceea ce privește obligația ce revine autorului unui recurs amparo de a demonstra că acesta are importanță constituțională specială, motiv pe care persoana în cauză îl consideră excesiv de formal.

Curtea arată că reclamantul a introdus recursul său amparo la 9 iulie 2010, după ce Curtea Constituțională a pronunțat deciziile nr. 188/2008 din 21 iulie 2008 și nr. 289/2008 din 22 septembrie 2008 și după hotărârea Curții Constituționale nr. 155/2009 din 25 iunie 2009 ( supra , pct. 20 și urm.) Deciziile și hotărârea în cauză nu au făcut decât să precizeze termenii noilor articole nr. 49 alin. (1) și 50 alin. (1) lit. b) din Legea organică nr. 6/207 din 24 mai 2007, a cărei expunere de motive făcea aceleași precizări în această privință, deoarece era precizat că autorul recursului trebuia „să pretindă și să demonstreze că respectivul recurs (necesita) o decizie pe fond pronunțată de Curtea Constituțională, ca urmare a importanței constituționale speciale pe care recursul în cauză o are în interpretarea, aplicarea și eficiența generală a Constituției” ( supra , pct. 20). După această modificare legislativă, pentru ca un recurs amparo să fie declarat admisibil, autorul trebuie să îndeplinească criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 41-46 și 49 din LCC și, în principal, să respecte obligația imperativă enunțată la art. 49 alin. (1) in fine , constând în a demonstra că recursul are o importanță constituțională specială.

În această privință, Curtea reamintește că nu îi revine sarcina de a aprecia oportunitatea alegerilor de politică jurisprudențială operate de către instanțele interne și că rolul său se limitează la a verifica conformitatea consecințelor acestor alegeri cu Convenția. Curtea mai reamintește și că nu are rolul de a se substitui instanțelor interne și că în primul rând le revine autorităților naționale, în special instanțele superioare, obligația de a interpreta legislația internă ( Brualla Gómez de la Torre, citată anterior , pct. 31, ș i Edificaciones March Gallego S.A împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998 ‑ I). Acest lucru este adevărat în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, precum termenele de respectat – sau, așa cum este cazul în prezenta cauză, a condițiilor de admisibilitate – pentru depunerea documentelor sau introducerea căilor de atac (a se vedea, mutatis mutandis, Tejedor García împotriva Spaniei , 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). Legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs urmărește, în special, respectarea principiului securității juridice. Pe de o parte, acest principiu impune ca Curtea Constituțională să definească conținutul și domeniul de aplicare a criteriului privind importanța constituțională specială, ceea ce se angajează să facă de la modificarea din 2007 a Legii organice ( supra , pct. 20 și urm.) și, pe de altă parte, să expliciteze aplicarea acestuia în cauzele declarate admisibile cu scopul de a asigura o bună administrare a justiției. Persoanele în cauză se pot aștepta ca deciziile pronunțate în această privință de către Curtea Constituțională să fie aplicate ( Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, pct. 33, CEDO 2000 ‑ I). În speță, Curtea constată că reclamantul se limitează la a își exprima dezacordul față de noile modalități privind recursul amparo și că îi reproșează Curții Constituționale că a comis o eroare din exces de formalism.

În această privință, Curtea reamintește că nu este contrar Convenției faptul că o instanță superioară respinge un recurs limitându-se la citarea dispozițiilor legale care prevăd o astfel de procedură dacă problemele ridicate de recurs nu au o importanță constituțională specială sau dacă recursul nu prezintă suficiente perspective de succes [a se vedea, mutatis mutandis, deciziile următoare privind deciziile de inadmisibilitate referitoare la recursurile constituționale ( Verfassungsbeschwerden ) ale Curții Constituționale federale germane: Simon împotriva Germaniei (dec.), nr. 33681/96, 6 iulie 1999, Teuschler împotriva Germaniei (dec.), nr. 47636/99, 4 octombrie 2001, Greenpeace E.V. și alții împotriva Germaniei (dec.), nr. 18215/06, 12 mai 2009, și John împotriva Germaniei (dec.), nr. 15073/03, 13 februarie 2007].

În ceea ce privește pretinsa lipsă a motivării Curții Constituționale în deciziile privind inadmisibilitatea recursului amparo , Curtea reamintește că a considerat că respingerea unui recurs motivat doar prin referința la dispoziția Legii organice privind Curtea Constituțională aplicabilă în cauză îndeplinea cerințele art. 6 din Convenție și era lipsită de arbitrar [ Almenara Alvarez împotriva Spaniei , nr. 16096/08, pct. 27, 25 octombrie 2011, Varela Geis împotriva Spaniei (dec.), nr. 61005/09, pct. 38, 20 septembrie 2011, și Rupprecht împotriva Spaniei (dec.), nr. 38471/10, pct. 17, 19 februarie 2013].

Curtea consideră scopul urmărit prin schimbarea legislativă din 2007 este legitim: într-adevăr, după cum menționează și Guvernul, schimbarea respectivă urmărește îmbunătățirea funcționării Curții Constituționale și consolidarea apărării drepturilor fundamentale, pentru a se evita aglomerarea rolului Curții Constituționale cu cauze de importanță redusă. Este necesar ca admisibilitatea unui recurs amparo să nu aducă atingere în esență dreptului reclamantului la o „instanță”, în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Având în vedere specificitatea rolului Curții Constituționale, în calitate de instanță de ultimă protecție a drepturilor fundamentale ( Ferré Gisbert, citată anterior, pct. 39), Curtea consideră că se poate admite ca procedura urmată în fața instanței respective să fie însoțită de mai mult formalism. De altfel, aceasta susține că faptul de a subordona admisibilitatea unui recurs amparo de existența de circumstanțe obiective și justificarea acestora de către autorul recursului, criterii prevăzute de lege și interpretate de jurisprudența constituțională – precum importanța cauzei în interpretarea, aplicarea sau eficiența generală a Constituției sau în stabilirea conținutului și domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale (supra, pct. 29) ‒, nu este, în sine, disproporționat sau contrar cu dreptul de acces la Curtea Constituțională. Curtea constată că Curtea Constituțională aplică respectivele criterii dând dovadă de flexibilitate ( supra , pct. 23): într-adevăr, aceasta ține cont de data introducerii recursului amparo, în raport cu pronunțarea hotărârii nr. 155/2009 ( supra , pct. 22), care enumera de manieră exhaustivă situațiile care pot fi considerate ca având o importanță constituțională specială. Curtea subliniază că criteriile obiective, criterii pe care Curtea Constituțională trebuie să le precizeze și să le aplice în jurisprudența sa, erau, cu toate acestea, deja menționate în expunerea de motive la Legea organică nr. 6/2007, intrată în vigoare începând cu 25 mai 2007 ( supra , pct. 20). De altfel, constată că, în speță, procedura în fața Curții Constituționale a urmat după ce cauza reclamantului a fost examinată de către două instanțe judecătorești în fața cărora acesta a putut să se apere și care s-au pronunțat prin decizii motivate și lipsite de arbitrar, și anume instanța de contencios administrativ din Bilbao în primă instanță și Tribunalul Superior de Justiție din Țara Bascilor, ca instanță de recurs.

Curtea reamintește că rolul acesteia nu este sub nicio formă de a se substitui autorităților naționale competente pentru definirea celei mai bune politici în materia reglementării accesului la o cale de atac, ci de a aprecia, din perspectiva Convenției, deciziile pronunțate de acestea în exercitarea puterii de evaluare. Așadar, rolul său nu constă în a controla in abstracto legea și practica relevante, ci de a examina dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a încălcat Convenția. În consecință, ține să sublinieze că faptul că Curtea Constituțională a declarat inadmisibil un recurs amparo pe motiv că nu avea importanța constituțională specială necesară sau, dacă este cazul, pe motiv că autorul recursului nu a demonstrat existența unei astfel de importanțe, nu împiedică Curtea să se pronunțe asupra admisibilității și fondului unei cereri cu care a fost sesizată în această privință [a se vedea, printre altele, Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, CEDO 2013, Varela Geis împotriva Spaniei , nr. 61005/09, 5 martie 2013, Manzanas Martín împotriva Spaniei , nr. 17966/10, 3 aprilie 2012, și R.M.S. împotriva Spaniei , nr. 28775/12, 18 iunie 2013, hotărâri pronunțate de Curte în urma deciziilor de inadmisibilitate a recursurilor amparo pronunțate de Curtea Constituțională spaniolă].

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a fost privat de dreptul de acces la o instanță. În plus, limitările aplicate urmăreau un scop legitim. Aplicarea limitărilor în cauză nu a adus atingere caracterului rezonabil al raportului dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamantul nu a întâmpinat un obstacol disproporționat față de dreptul său de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu a fost încălcată această dispoziție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenție (caracterul efectiv al recursului amparo )

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul pretinde că i-a fost încălcat dreptul la o cale de atac efectivă din cauza inadmisibilității recursului amparo .

Guvernul contestă acest argument.

Curtea arată că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

Aceasta constată că, în general, art. 13 din Convenție nu se aplică atunci când se pretinde încălcarea unui act judiciar ( Pizzetti împotriva Italiei, nr. 12444/86, pct. 41, raportul Comisiei din 10 decembrie 1991, și Ferré Gisbert, citată anterior, pct. 39), doar în cazul în care capetele de cerere întemeiate pe art. 13 privesc încălcarea cerinței privind „termenul rezonabil” ( Menecheva împotriva Rusiei , nr. 59261/00, pct. 105, CEDO 2006-III), ceea ce, în speță, nu este cazul. Curtea constată oricum că capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 13 privește aceleași fapte ca cele deja examinate din punct de vedere al art. 6 § 1 din Convenție. Aceasta reamintește, în această privință, că, în materie de drepturi cu caracter civil, cerințele art. 13 – care reprezintă lex generalis – sunt mai puțin stricte decât cele de la art. 6 – care reprezintă lex specialis – și, în speță, sunt absorbite de acestea din urmă ( Kamasinski împotriva Austriei , 19 decembrie 1989, pct. 110, seria A nr. 168).

Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție ( supra , pct. 52), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în speță, a fost încălcat art. 13 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis , Teuschler, decizie citată anterior ) . III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (fondul cauzei)

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că Tribunalul Superior de Justiție din Țara Bascilor s-a pronunțat extra petita în hotărârea din 31 martie 2005, în măsura în care acesta s-ar fi pronunțat asupra unui aspect care nu a fost cerut de părți, și anume anularea hotărârii instanței de contencios administrativ și reluarea procedurii din cauza unui viciu de procedură survenit în cadrul procedurii administrative disciplinare.

În lumina principiilor ce decurg din jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic din ceea ce a fost depus la dosar nu arată că instanțele spaniole au încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din Convenție.

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA: 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe lipsa accesului la un recurs amparo și pe pretinsa lipsă de eficacitate a acestuia din urmă (art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție) și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște că nu este necesar să se examineze dacă, în speță, a fost încălcat art. 13 din Convenție. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte