TIMCIUC v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Constantin Timciuc, este cetățean român, s-a născut în 1956 și locuiește în Satu Mare.

Prezenta cerere constă în plângeri depuse de către reclamant la date diferite, fiecare plângere vizând proceduri separate interne în privința cărora a sesizat Curtea.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.

De la 31 octombrie 1996, reclamantul a ocupat funcția de director al Administrației Piețelor Satu Mare, organism administrativ aflat sub autoritatea primarului. La momentul respectiv, primarul Municipiului Satu Mare era H.A. Reclamantul deținea totodată funcția de consilier juridic cu jumătate de normă în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare. În urma arestării sale (a se vedea

Începând din 2002, s-au publicat mai multe articole în

La 13 ianuarie 2003, ora 6 a.m., doi ofițeri de poliție au făcut o vizită reclamantului și l-au invitat la secția de poliție pentru a da o declarație. În aceeași zi, acesta a fost dus de la Satu Mare la București împreună cu alte persoane și a fost interogat toată noaptea, cu privire la prezumtive acte de corupție. Primarul era de asemenea cercetat.

La 14 ianuarie 2003, în cursul dimineții, procurorul a emis un mandat de arestare în legătură cu infracțiunile de „luare de mită în formă continuată” și „abuz în serviciu în dauna intereselor publice”.

Pe durata urmăririi penale, în

La 23 și 24 februarie 2005, cotidianul a publicat o „notă” care pretindea că arestarea primarului și a reclamantului constituia rezultatul divulgărilor din ziar.

La 22 septembrie 2003, Parchetul Național Anticorupție a dispus încetarea urmăririi penale în privința anumitor acuzații de mită, continuând totodată ancheta în privința altor capete de acuzare.

La 17 octombrie 2003, procurorul i-a trimis în judecată pe reclamant, fostul primar și alte cinci persoane pentru mai multe fapte de corupție săvârșite în timpul mandatului primarului. Reclamantul a fost acuzat de abuz în serviciu și dare de mită.

Procurorul a luat act de faptul că reclamantul ocupase funcția de director fără îndeplinirea formalităților cerute de lege - concurs pentru post, hotărâre a Consiliului Local de confirmare a numirii. De asemenea, acesta a luat act de faptul că postul de consilier juridic nu figura în organigrama primăriei și că niciun membru al administrației locale nu știa că reclamantul ocupa postul respectiv.

De asemenea, în 1999, reclamantul și primarul au convenit ca primul să obțină licența în drept în 2000 și ca cel din urmă să țină blocat postul de consilier juridic pentru primul până atunci. În schimb, reclamantul i-a promis lui H.A. că îi va convinge pe mama sa și pe unchiul său să îi vândă primarului un teren. La 14 martie 2003, primarul a cumpărat terenul respectiv la preț redus, pe care nu l-a plătit deloc.

Procurorul a mai luat act de faptul că reclamantul închiriase un chioșc din piață unei companii administrate de acesta și deținute de fiul său și încă o persoană, și că a plătit reparația chioșcului din bugetul local.

Tribunalul Alba a examinat cazul și a pronunțat la 28 februarie 2008 o hotărâre având 79 de pagini.

Reclamantul și ceilalți inculpați au fost achitați în privința tuturor capetelor de acuzare.

Hotărârea a fost confirmată prin decizia din 5 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia și prin decizia definitivă din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ultima hotărâre a fost pronunțată în urma unui recurs pe probleme de drept, formulat de reclamant și de ceilalți inculpați).

Articolul din

I.C. a publicat un articol în numărul din 20-26 august 2002 al săptămânalului de satiră

Reclamantul s-a plâns în legătură cu o afirmație din articolul respectiv, conform căreia era „staroste al Administrației piețelor, de unde îi plouă lunar peste case cu carne, ouă, lapte și lână”, iar primarul vânduse un număr de chioșcuri din piață la valoare dublă și împărțise banii cu reclamantul și o altă persoană.

La 15 martie 2004, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe jurnalist și a respins cererea de despăgubire a reclamantului.

Jurnalistul nu a participat la proces, deși poliția i-a înmânat mai multe mandate de aducere.

În decizia definitivă din 11 iunie 2004, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Instanța a confirmat raționamentul judecătoriei și a constatat, în plus, că jurnalistul își bazase articolul pe alte materiale publicate anterior și pe un comunicat de presă al parchetului cu privire la primar și la reclamant.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 20 septembrie 2004.

Articolul publicat la 27 noiembrie 2002

La 27 noiembrie 2002, s-a publicat în

Acesta din urmă a depus o plângere penală împotriva lui V.M., directorul

V.M. nu a participat la proces.

La 13 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea penală și acțiunea civilă în despăgubiri. Aceasta a considerat că deși primarul cumpărase efectiv terenul respectiv de la mama reclamantului, și nu de la însuși reclamantul, așa cum indică dovezile, nu exista niciun element de calomnie în afirmația contestată.

În decizia definitivă din 1 aprilie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat raționamentul judecătoriei și a adăugat că faptul că V.M. nu participase la proces și că refuzase să publice dreptul la replică al reclamantului nu a avut efect asupra cauzei. Acesta a respins și pretențiile reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumția de nevinovăție, garantat la art. 6 § 2 din Convenție, deoarece a luat act de faptul că, în cazul examinat, acesta nu fusese acuzat de nicio faptă penală.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 17 mai 2005.

Articolul publicat la 13 decembrie 2002

La 16 decembrie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva jurnalistului.

La 20 octombrie 2005, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe F.C. și a respins acțiunea civilă în despăgubiri. La 20 ianuarie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea, oferind totuși o interpretare proprie a faptelor și a probelor din dosar. În special, a luat act de faptul că toate afirmațiile factuale făcute în articol au fost demonstrate de probele din dosar și că nici măcar reclamantul nu le-a contestat. Acesta a considerat că s-au emis următoarele judecăți de valoare: că primarul dorise o persoană de încredere de partea sa; și că reclamantul îi răsplătise favoarea vânzând primarului terenul respectiv. Instanța a luat act de faptul că F.C. scrisese un reportaj despre chestiuni de interes public și că o anumită doză de exagerare era acceptabilă. De asemenea, a remarcat că acesta acționase cu bună-credință și nu intenționase să îl calomnieze pe reclamant. În ultimul rând, instanța a subliniat că reclamantul fusese în realitate trimis în judecată pentru acte de corupție referitoare la vânzarea terenului respectiv.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 28 iunie 2006.

Articolul din 9 ianuarie 2003

La 9 ianuarie 2003, a apărut un articol la rubrica „Gura târgului” din

Reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui M.V. și D.C., director și, respectiv, redactor-șef al

La 25 martie 2004, Judecătoria Satu Mare a considerat că informațiile publicate se bazau pe surse solide și se refereau la fapte despre care se pretindea că au fost săvârșite de reclamant; informațiile fuseseră verificate de jurnaliști înainte de publicare, iar investigația lor a fost de natură să îi convingă de veridicitatea acestora. Instanța a mai precizat că, la scurt timp, reclamantul a fost arestat în baza acelorași suspiciuni.

În decizia definitivă din 28 iunie 2004, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat argumentele judecătoriei și a adăugat că faptul că reclamantul a fost ulterior pus în libertate și trimis în judecată numai pentru unele capete de acuzare nu a influențat prezumtiva infracțiune de calomnie săvârșită prin publicarea articolului respectiv.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 20 septembrie 2004.

Articolul publicat la 6 ianuarie 2004

La 6 ianuarie 2004, în

La 13 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a luat act de faptul că reclamantul nu respectase termenul stabilit de Codul de procedură penală pentru depunerea plângerii. În consecință, aceasta a dispus încetarea urmăririi penale.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 17 mai 2005.

Articolul publicat la 3 februarie 2004

La 3 februarie 2004, rubrica

La 13 mai 2005, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea și acțiunea în despăgubiri. Instanța a considerat că nu era necesară audierea pârâtului, care a refuzat să participe la proces. Pe fond, aceasta a constatat că imputările nu erau suficient de grave pentru a-l expune pe reclamant unei sancțiuni penale sau oprobriului public. Aceasta s-a bazat pe jurisprudența Curții referitoare la art. 10, în special pentru a evalua gradul de exagerare permis jurnaliștilor. Întrucât imaginea publică a reclamantului nu fusese prejudiciată, instanța a respins acțiunea civilă în despăgubiri.

În hotărârea definitivă din 7 octombrie 2005, Tribunalul Satu Mare a respins apelul reclamantului.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 28 noiembrie 2005.

Articolul publicat la 24 iulie 2004

La 24 iulie 2004, la rubrica

Reclamantul a depus o plângere penală împotriva directorului și a redactorului-șef ai

La 16 decembrie 2004, Judecătoria Satu Mare a considerat că remarcile din articol nu erau de natură să îl calomnieze pe reclamant și că menționarea arestării sale și a punerii sale ulterioare în libertate nu îl expunea vreunor consecințe penale.

La 26 aprilie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea. Acesta a confirmat raționamentul judecătoriei și a adăugat că simplul fapt că reclamantul nu fusese trimis în judecată pentru unele dintre infracțiunile în legătură cu care a fost arestat era insuficient pentru a dovedi rea-credință din partea jurnaliștilor. Instanța a mai luat act de faptul că

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 15 august 2005.

Plângerile depuse împotriva martorului G.N.

La 14 noiembrie 2005, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui G.N., care declarase, în contextul unui proces penal în care erau implicați primarul și jurnalistul V.M., că auzise că reclamantul ceruse mită de la comercianții din piață. G.N. a repetat afirmațiile respective în presă și la televiziunea națională. Reclamantul a considerat remarcile calomnioase.

La 16 octombrie 2006, Judecătoria Satu Mare a luat act de faptul că infracțiunea de calomnie fusese dezincriminată prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului penal și l-a achitat pe G.N. În consecință, nu s-a pronunțat cu privire la acțiunea civilă în despăgubiri.

La 12 octombrie 2006, reclamantul a trimis o scrisoare președintelui judecătoriei, solicitându-i să dispună luarea unei decizii în privința acțiunii civile. Acesta considera că, prin faptul că a ales să nu examineze acțiunea civilă, instanța îi refuzase accesul la instanță, încălcând art. 6 din Convenție.

La 15 decembrie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea și a luat act de faptul că, deși examinarea acțiunii civile nu era de competența instanței penale, reclamantul putea introduce acțiunea în fața instanțelor civile.

Reiese din documentele aflate la dosar că reclamantul nu a procedat în acest mod. Cu toate acestea, în urma Deciziei nr. 62/2007 a Curții Constituționale (a se vedea

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 8 ianuarie 2007.

La 15 mai 2006, reclamantul a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva aceluiași G.N., pe care l-a acuzat că l-a făcut „tâmpit” în pledoaria sa în fața instanței în cadrul unui proces penal în care G.N. apărea ca martor.

La 13 noiembrie 2006, Judecătoria Satu Mare l-a achitat pe pârât deoarece faptele respective nu se mai pedepseau conform Codului penal. În consecință, instanța nu s-a pronunțat asupra acțiunii civile. Hotărârea a fost confirmată la 26 ianuarie 2007 de către Tribunalul Satu Mare.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 15 februarie 2007.

Altă plângere

Reclamantul a depus plângere în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în

La 16 octombrie 2006, Judecătoria Satu Mare a luat act de dezincriminarea calomniei prin Legea nr. 278/2006 și, în consecință, l-a achitat pe C.D., lăsând acțiunea civilă nesoluționată.

La 15 decembrie 2006, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea și a luat act de faptul că reclamantul ar fi putut continua acțiunea civilă în fața unei instanțe civile, ceea ce a ales să nu facă. Decizia a rămas definitivă.

La 8 ianuarie 2007, reclamantul a introdus cererea în fața Curții.

Plângerea penală împotriva unui expert

La 10 octombrie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva unui expert contabil care fusese numit de instanță în procesul penal împotriva reclamantului pentru a evalua anumite investiții făcute de autoritățile locale.

La o dată nespecificată, procurorul a încetat urmărirea penală. Reclamantul a obiectat, însă instanțele au confirmat ordonanța procurorului. Hotărârea definitivă în cauză a fost cea din 1 octombrie 2004 a Tribunalului Satu Mare.

Reclamantul nu a oferit informații dacă a solicitat sau nu despăgubiri civile în cadrul procedurii.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 17 noiembrie 2004.

Plângerea penală împotriva lui S.T., actualul director al Administrației Piețelor

Reclamantul a depus plângere penală împotriva lui S.T., actualul director al Administrației Piețelor Satu Mare, acuzându-l de mai multe ilegalități comise în cursul activității sale. La 27 februarie 2007, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare a confirmat ordonanța procurorului de neîncepere a urmăririi penale a lui S.T. Reclamantul a depus plângere în fața instanțelor, însă plângerea sa a fost respinsă la 15 iunie 2007 de Judecătoria Satu Mare ca fiind tardivă. Apelul a fost de asemenea respins la 9 august 2007 de către tribunal (decizie definitivă).

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 15 septembrie 2007.

Plângerea împotriva a doi martori privind mărturia mincinoasă

G.N. și S.I. au fost martori în procesul penal împotriva reclamantului. În acțiunile în fața instanțelor, aceștia au retractat declarațiile inițiale pe care le făcuseră în fața procurorului, care erau nefavorabile reclamantului.

Acesta a introdus cererea în fața Curții la 15 ianuarie 2008.

Plângerea penală împotriva judecătorilor

La 10 octombrie 2005, reclamantul a depus plângere penală împotriva a trei judecători din cadrul Judecătoriei Satu Mare. Acesta îi acuza de arestarea sa ilegală și de prelungirea ilegală a detenției sale, precum și de abuzuri săvârșite împotriva sa, conștienți fiind că acesta nu comisese nicio ilegalitate.

La 21 februarie 2008, procurorul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale, considerând că judecătorii nu săvârșiseră niciuna dintre infracțiunile pretinse.

Reclamantul a obiectat și a sesizat instanțele de judecată.

La 19 septembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a confirmat ordonanța procurorului, iar la 12 decembrie 2008 Înalta Curte a confirmat hotărârea (decizie definitivă).

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 11 mai 2009.

Plângerea penală împotriva jurnalistului V.M.

Reclamantul a depus plângere penală împotriva lui V.M., care se pare că îl amenințase cu „corecție fizică” în cursul ședinței din 10 februarie 2005. Reclamantul a declarat că interpretase remarca respectivă ca o amenințare că V.M. îl va bate. Nu reiese din dosar dacă reclamantul a solicitat despăgubiri civile de la V.M.

La 6 mai 2005, Judecătoria Negrești Oaș a respins plângerea, considerând că fapta săvârșită de V.M. nu era suficient de gravă pentru a-i cauza reclamantului o „stare de temere legitimă și serioasă”, element necesar pentru ca fapta să constituie infracțiunea de amenințare. De asemenea, aceasta a luat act de conflictul preexistent dintre reclamant și V.M., cauzat de numeroasele acțiuni penale în care erau implicați amândoi.

În hotărârea definitivă pronunțată la 7 octombrie 2005, Tribunalul Satu Mare a confirmat hotărârea.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 28 noiembrie 2005.

Acțiunea pentru reîncadrare

La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune împotriva primăriei, având ca obiect reîncadrarea în funcțiile sale anterioare: consilier juridic cu jumătate de normă în cadrul primăriei și director al Administrației Piețelor, precum și plata salariilor sale de la 13 ianuarie 2003 până la 30 ianuarie 2006.

La 31 mai 2006, Tribunalul Satu Mare a luat act de faptul că decizia administrativă prin care se dispunea concedierea reclamantului din funcția de consilier juridic era lovită de nulitate absolută pe motiv că nu fusese emisă în conformitate cu normele legale.

Cu toate acestea, instanța a luat act de faptul că, în decursul arestului preventiv, acesta nu avea dreptul să primească un salariu și că pentru daunele prezumtiv suferite în acea perioadă putea introduce o acțiune împotriva statului pentru detenție ilegală. În consecință, acesta nu avea drept la plata salariului în perioada respectivă.

Instanța a considerat totodată că, de la 17 noiembrie 2003, data eliberării sale din detenție, până la 30 ianuarie 2006, data introducerii prezentei acțiuni, reclamantul fusese inactiv și nu revenise în activitate. În consecință, acesta nu avea dreptul la plata salariului în perioada respectivă.

În ultimul rând, instanța a luat act de faptul că reclamantul fusese eliberat din funcția de director prin decizia din 24 aprilie 2003 a Consiliului Local și că, în consecință, era de competența instanței de contencios administrativ să soluționeze capătul de cerere respectiv.

Pe scurt, instanța a obligat primăria să îl reîncadreze pe reclamant în funcția de consilier juridic și să îi plătească salariul de la 30 ianuarie 2006 până la reîncadrarea efectivă și a înaintat plângerea acestuia având ca obiect reîncadrarea sa pe fosta funcție de director către secția de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare.

La 11 octombrie 2006, Curtea de Apel Oradea a confirmat hotărârea, în urma apelurilor formulate de ambele părți.

La 7 noiembrie 2006, reclamantul a fost reîncadrat în funcția de consilier juridic prin decizia primăriei.

La 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a obligat Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului 500

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 8 ianuarie 2007. Acesta nu a prezentat informații suplimentare despre soluționarea cauzei în fața instanțelor de contencios administrativ.

Plângerea penală împotriva primarului pentru presupusul refuz de reîncadrare a reclamantului

La 20 iulie 2007, reclamantul a depus plângere penală împotriva lui I.I., actualul primar al Municipiului Satu Mare, pentru abuz în serviciu, acuzându-l de neexecutarea hotărârilor privind reîncadrarea reclamantului și plata salariului acestuia.

La 14 martie 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare a dispus neînceperea urmăririi penale, luând act de faptul că primarul a introdus apel împotriva hotărârii din 31

La 27 aprilie 2007, prim-procurorul a confirmat rezoluția parchetului. Rezoluția parchetului a fost confirmată de judecătorie la 16 noiembrie 2007 și de tribunal în decizia definitivă din 11 ianuarie 2008, cu același raționament ca cel prezentat în rezoluția inițială a parchetului. De asemenea, tribunalul a luat act de faptul că, la 7 noiembrie 2006, în urma soluționării apelului, reclamantul fusese repus în funcție.

Reclamantul a introdus cererea în fața Curții la 15 ianuarie 2008.

Dispozițiile relevante din Codul civil și din Codul penal privind insulta și calomnia, precum și răspunderea delictuală, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea

Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta și calomnia au fost abrogate (Legea nr. 278/2006; pentru detalii, a se vedea

Cu toate acestea, în Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională abrogarea din Codul penal a articolelor privind insulta și calomnia.

La 1 iunie 2005, reclamantul a adresat Curții mai multe plângeri referitoare la procedura penală împotriva sa. În special, acesta a reclamat, în temeiul art. 5 din Convenție, arestarea sa ilegală și abuzivă. Acesta a considerat că procurorul nu era echivalentul „unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, în sensul art. 5 § 3 din Convenție.

Reclamantul a declarat de asemenea, invocând art. 13 din Convenție, că nu a dispus de niciun recurs efectiv prin care să poată depune plângere împotriva abuzului comis de procuror prin dispunerea arestării lui.

Reclamantul a pretins că procurorul îl informase că era arestat și ținut în detenție exclusiv pentru a obține informații despre primar. Pentru acest motiv, a invocat încălcarea art. 14 din Convenție.

În temeiul art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că instanțele au prelungit arestarea sa preventivă doar ca urmare a presiunii create de campania mediatică împotriva lui. În consecință, acesta avea îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea acestora.

Mai mult, reclamantul a considerat că prelungirea detenției sale îi încălcase dreptul la prezumția de nevinovăție, garantat la art. 6 § 2 din Convenție.

În ultimul rând, reclamantul s-a plâns de faptul că procedura penală împotriva sa fusese inechitabilă și avusese o durată nerezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, că acțiunea referitoare la calomnie, introdusă de el, nu fusese echitabilă.

Referitor la articolul publicat la 6 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns, în temeiul art.

În baza aceleiași dispoziții, acesta a reclamat că instanțele se temeau de

Reclamantul a considerat, de asemenea, că acțiunea referitoare la calomnie în raport cu articolul publicat la 13 decembrie 2002 nu a avut o durată rezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenție.

În legătură cu cele două tipuri de acțiuni îndreptate împotriva martorului G.N. și referitor la cealaltă plângere depusă în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la prezumția de nevinovăție, contrar art.

În temeiul art. 6 și/sau al art. 10 § 2 din Convenție, reclamantul s-a plâns de calomniile la care l-au supus jurnaliștii în toate articolele prezentate instanțelor.

În ceea ce privește articolele publicate la 27 noiembrie 2002 și la 24 iulie 2004, reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenție, în măsura în care se referea la dreptul său la respectarea vieții private și de familie. În special, acesta a reclamat menționarea, în rechizitoriu, a faptului că mama sa îi vânduse primarului un teren. Acesta a mai invocat o încălcare a art. 8 în legătură cu articolul publicat la 3

Reclamantul a considerat că nu avusese parte de un proces echitabil din partea unei instanțe independente și imparțiale, în legătură cu plângerile penale intentate împotriva unui expert, a actualului director al Administrației Piețelor, a doi martori, a unor judecători și a jurnalistului V.M. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenție. În special, acesta s-a plâns de faptul că instanțele refuzaseră să dispună parchetului să prezinte dovezile solicitate de reclamant în acțiunea introdusă împotriva expertului și de faptul că pârâtul V.M. nu participase la proces. Acesta s-a plâns din nou de faptul că instanțele se temeau de jurnaliști (a se vedea

Acesta a reclamat și durata acțiunii împotriva celor doi martori.

În temeiul art. 14, acesta a reclamat discriminarea sa în măsura în care, deși el și noul director își îndepliniseră funcțiile în mod identic, noului director nu i s-au adus acuzații în materie penală.

Reclamantul a pretins că nu a avut parte de un proces echitabil în acțiunea referitoare la desfacerea contractelor sale de muncă ori în acțiunea aferentă plângerii penale pe care o depusese împotriva noului primar.

În ultimul rând, reclamantul a pretins că a fost discriminat, în măsura în care o altă persoană care a fost investigată în aceeași cauză a primit compensații pentru salariul neplătit.

La 1 iunie 2005, reclamantul a formulat mai multe plângeri în temeiul art. 5, 6 § 1 și al art.

Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul s-a plâns totodată de faptul că acțiunea penală introdusă împotriva sa fusese inechitabilă și avusese o durată nerezonabilă, contrar art. 6 § 1 din Convenție.

Cu titlu preliminar, Curtea observă că reclamantul a fost informat de acuzațiile aduse împotriva sa la 13/14 ianuarie 2003 și că decizia definitivă a fost adoptată în cauza respectivă la 19 noiembrie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Rezultă că acțiunile au durat aproape șapte ani; în acest interval, cauza a fost cercetată de procuror și judecată în trei grade de jurisdicție. Având în vedere complexitatea cauzei (mai multe prezumtive acte de corupție din partea unor oficiali înalți din administrația locală) și implicațiile acesteia, Curtea este mulțumită că durata acțiunilor a respectat condiția prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție.

În ceea ce privește plângerile privind lipsa unui proces echitabil, în lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Cu privire la capetele de cerere privind articolul publicat la 6 ianuarie 2004

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, de faptul că plângerea pe care o depusese cu privire la articolul publicat la 6 ianuarie 2004 fusese respinsă; acesta a considerat, în special, că instanțele nu calculaseră corect termenul.

Curtea ia act de faptul că acțiunea introdusă de reclamant a fost respinsă pentru nerespectarea termenului prevăzut de Codul de procedură penală pentru a introduce o astfel de acțiune. După examinarea dispozițiilor relevante din cod și având în vedere principiul subsidiarității care guvernează examinarea pe care o face asupra hotărârilor interne, Curtea nu are niciun motiv să nu țină seama de concluziile instanțelor interne în speță.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la capetele de cerere privind aplicabilitatea Legii nr. 278/2006

În legătură cu cele două acțiuni introduse împotriva martorului G.N. și cealaltă plângere depusă în 2004 cu privire la mai multe articole publicate în

Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat copii ale hotărârilor relevante pronunțate de instanțe. În consecință, aceasta nu poate aprecia, în baza dovezilor disponibile, temeinicia plângerilor formulate.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cu privire la celelalte capete de cerere

Reclamantul s-a plâns de caracterul echitabil al acțiunii privind calomnia pe care a intentat-o împotriva jurnaliștilor.

Cu toate acestea, Curtea reiterează că admisibilitatea și evaluarea probelor reprezintă în principal chestiuni reglementate de legislația națională și de către instanțele naționale și, prin urmare, nu este de datoria sa să cerceteze erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin Convenție [a se vedea

Ținând seama de argumentele de mai sus și având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

În continuare, reclamantul a afirmat că instanțele sesizate cu privire la acțiunile sale privind calomnia nu aveau caracterul independent și imparțial prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reiterează că existența imparțialității, în sensul art. 6 § 1, trebuie stabilită în funcție de un test subiectiv, și anume, pe baza convingerii personale a unui anumit judecător dintr-o anumită cauză, precum și în funcție de un test obiectiv, adică prin care se stabilește dacă judecătorul a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice dubiu legitim în acest sens (

Cu toate acestea, niciunul dintre elementele de la dosarul examinat de Curte nu indică faptul că vreunul dintre judecătorii care s

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul s-a plâns de durata acțiunilor privind articolul publicat la 13 decembrie 2002 în

Curtea observă că reclamantul a depus plângere în fața instanțelor interne la 16

În ultimul rând, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său de a fi prezumat nevinovat. Cu toate acestea, Curtea ia act de faptul că, atâta timp cât reclamantul nu era sub nicio acuzație penală în cadrul acțiunii privind calomnia în curs de examinare, iar acțiunea respectivă nu a influențat acțiunea penală declanșată împotriva sa, garanțiile consacrate la art. 6 § 2 din Convenție nu sunt relevante. De asemenea, Curtea nu a putut identifica nicio declarație a autorităților în cursul proceselor pentru calomnie care să poată constitui o problemă în temeiul art. 6 § 2 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 și al art. 10 § 2 din Convenție, că a fost calomniat în articolele incriminate. Curtea observă că acest capăt de cerere intră sub incidența art. 8 din Convenție. Aceasta reiterează că este competentă în ceea ce privește încadrarea în drept a faptelor [a se vedea

Art. 8 din Convenție este redactat după cum urmează:

Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că acea concluzie la care a ajuns mai sus, în temeiul art. 6 § 1, nu o împiedică să țină cont de interesele protejate la art. 6 în cadrul exercițiului de echilibrare desfășurat mai jos în temeiul art. 8, fără a substitui, însă, propria sa evaluare cu cea făcută de instanțele interne (a se vedea

Plângerea reclamantului ridică o problemă de protecție a reputației. Curtea face referire la principiile pe care le-a stabilit de curând în jurisprudența sa privind protecția asigurată la art. 8 în ceea ce privește dreptul la o reputație bună (a se vedea

Cu privire la cazurile în care se invocă o încălcare a drepturilor garantate la art. 8, iar prezumtiva ingerință în drepturile respective rezultă dintr-o exprimare rostită sau publicată, Curtea subliniază că, la apărarea drepturilor garantate în temeiul art. 8, statul are obligația de a ține seama în mod corespunzător de drepturile protejate în temeiul art. 10. În asemenea cazuri, Curtea va trebui, în consecință, să pună în balanță dreptul reclamantului la „respectarea vieții sale private” și interesul public față de libertatea de exprimare, interes în care jurnaliștii joacă un rol esențial de gardian public. Astfel, Curtea va avea în vedere faptul că nu există o ierarhie între drepturile garantate de cele două articole.

Curtea reamintește că, în cazuri precum cel de față, a subliniat întotdeauna contribuția adusă de fotografii sau de articole din presă unei dezbateri de interes general (a se vedea, în special,

De asemenea, Curtea reiterează că există o recunoaștere generală a faptului că instanțele nu pot funcționa în mod izolat. Deși instanțele constituie forumul necesar pentru stabilirea vinovăției sau a nevinovăției unei persoane în cazul unei acuzații penale, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o discuție anterioară sau contemporană cu privire la obiectul unor procese penale în altă parte, fie în jurnale de specialitate, în presa generală sau în rândul publicului larg. Cu toate acestea, limitele comentariilor admisibile cu privire la procesele penale pendinte nu pot include declarații care sunt în măsură să prejudicieze, cu sau fără intenție, șansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să slăbească încrederea publicului în rolul instanțelor de administrare a justiției (a se vedea

În prezenta cauză, Curtea observă că articolele în cauză făceau parte dintr-o serie de relatări apărute în ziarul local și în revista națională de satiră

După cum au subliniat instanțele interne în cadrul tuturor acțiunilor privind calomnia, articolele se refereau la acuzații de corupție din partea reprezentanților locali și a funcționarilor publici (cazul reclamantului) și abordau chestiuni de interes public (a se vedea,

În plus, prin intermediul unui proces care îndeplinea cerințele art. 6, instanțele interne au examinat conținutul articolelor și au concluzionat că jurnaliștii le scriseseră cu bună

Curtea observă și că, în calitate de înalt funcționar public local, reclamantul era o persoană publică, fiind astfel expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activității sale. În orice caz, Curtea nu observă nicio consecință negativă care l

Curtea este de acord cu motivarea instanțelor interne, conform căreia libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare [a se vedea

În ultimul rând, Curtea reiterează că documentele prezentate de părți în acțiunile pendinte în fața sa sunt publice și constată că remarcile jignitoare ale reclamantului la adresa doamnei procuror, a președintelui instanței și a unui martor nu îndeplinesc în mod evident standardele rezonabile privind formularea plângerilor în temeiul Convenției, nici măcar admițând în mod corespunzător o sinceritate legitimă a criticilor formulate și sentimentele puternice pe care o situație personală le poate genera [a se vedea, de exemplu,

Având în vedere cele menționate mai sus, Curtea concluzionează că instanțele interne au păstrat un echilibru just între libertatea de exprimare a jurnaliștilor, în temeiul art. 10, și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația și intimitatea, în temeiul art. 8.

Reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenție, în măsura în care se referea la dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. În special, acesta a reclamat menționarea, în rechizitoriu, a faptului că mama sa îi vânduse primarului un teren. De asemenea, acesta a invocat o încălcare a art. 8 în legătură cu articolul publicat la 3

Curtea observă că plângerea reclamantului referitoare la faptul că procurorul l-a acuzat de vânzarea terenului a fost examinată de instanțele interne în cadrul acțiunii penale îndreptate împotriva reclamantului. Mai mult, în procedura referitoare la articolul publicat la 13 decembrie 2002, instanțele interne au constatat că vânzarea terenului avusese loc și că reclamantul fusese trimis în judecată pentru aceasta.

În ultimul rând, Curtea observă că nici reclamantul, nici mama acestuia nu au invocat presupusa încălcare a dreptului lor la respectarea vieții private în fața instanțelor interne.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, Curtea observă că reclamantul nu a făcut trimitere la elemente concrete în sprijinul afirmațiilor sale privind încălcarea drepturilor sale în temeiul art. 8.

Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Reclamantul a depus mai multe plângeri în temeiul art. 6 § 1 din Convenție cu privire la celelalte plângeri penale intentate de el în fața instanțelor interne.

Cu titlu introductiv, Curtea ia act de faptul că se pare că reclamantul nu a solicitat despăgubiri în cadrul procedurilor interne și nici nu și-a manifestat intenția de a obține despăgubiri după adoptarea hotărârilor definitive de către instanțele penale. În consecință, Curtea consideră că procedurile nu au fost decisive pentru drepturile civile ale reclamantului și, prin urmare, art. 6 nu este aplicabil faptelor respective [a se vedea

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

În ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție, Curtea consideră că reclamantul nu a formulat o pretenție întemeiată.

Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, incompatibil

Curtea a examinat celelalte capete de cerere.

Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.