CASE OF ȚEHANCIUC v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a treia

DECIZIE

Cererea nr. 20286/08 prezentată de Marcel ȚEHANCIUC

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 22 noiembrie 2011 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos,

judecători,

și Marialena Tsirli,

grefier adjunct de secție

,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 7 aprilie 2008,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

1.

Reclamantul, domnul Marcel Țehanciuc, este resortisant român, s-a născut în 1966 și locuiește în Suceava.

A. Circumstanțele cauzei

3.

La 8 decembrie 2003 reclamantul, care era agent vamal la Biroul Vamal de Frontieră Siret, a fost acuzat și trimis în fața instanțelor penale pentru luarea de mită, fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni prevăzute la art. 254 alin. (2), art. 248 și art. 289 C. pen. și art. 7 alin (1) și art. 17 lit. c) și d) din Legea nr.

78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Rechizitoriul cuprindea referințe detaliate la urmărirea penală începută în 2002 și realizată cu privire la un anumit domn E. Indica că, în 2002, poliția a descoperit că dl. E a importat ilegal bunuri în România fără să plătească taxele datorate, se presupune cu ajutorul unor agenți vamali și polițiști de frontieră cărora le-ar fi oferit diverse sume de bani. Bunurile, care au fost declarate ca fiind pentru uz personal, au fost de fapt introduse ulterior pe piață și vândute, nefiind așadar scutite de drepturile vamale.

Pe lângă dl E. și reclamant, alți opt agenți vamali au fost trimiși în judecată în fața Tribunalului Suceava. Agenții vamali, inclusiv reclamantul, au fost acuzați de infracțiunea de luare de mită și că au avut o conduită inadecvată în exercitarea sarcinilor lor profesionale, în special în aplicarea reglementărilor vamale privind importurile de bunuri în țară.

Câțiva agenți vamali și membri ai poliției de frontieră nu au fost trimiși în judecată pe motiv că actele comise de ei erau fără intenție sau că au comis doar unele greșeli profesionale, unii dintre ei primind câte o amendă administrativă.

Mijloacele de probă invocate de parchet au inclus declarațiile dlui E. acuzându

‑

i pe agenții vamali de luare de mită, declarații pe care apoi le-a retras parțial în fața instanțelor, declarații ale martorilor despre faptul că E. a declarat ca bunuri personale marfa aparținând societății sale, un carnet de-al lui cu înscrisuri ale datelor de intrare în țară, inițiale ale unor persoane (presupuse ca fiind inițialele agenților vamali), cifre trecute în dreptul acelor inițiale (presupuse ca fiind sumele de bani acordate acelor agenți vamali), formularele vamale semnate de agenții vamali la fiecare intrare a lui E. în România, precum și o listă de apeluri telefonice acordată parchetului de companiile de telefonie ce indica numerele formate de E. și durata apelurilor în perioada respectivă.

4.

După trimiterea sa în judecată, reclamantul a fost suspendat din funcția publică până la soluționarea urmăririi penale. Autoritatea Națională a Vămilor, angajatorul reclamantului, și-a pronunțat decizia în conformitate cu dispozițiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

5.

La 9, 10 și 11 decembrie 2003 mai multe ziare locale au publicat articole cu privire la cazul reclamantului. Articolele au inclus lista tuturor agenților vamali trimiși în judecată. Ziarele nu au dezvăluit sursa informațiilor lor și nicio autoritate publică nu a fost citată în articole; nu s-a făcut nicio referință directă la documente din dosarul de urmărire penală.

6.

În timpul acțiunii cu care a fost sesizat, Tribunalul Suceava a încuviințat suplimentarea mijloacelor de probă, în special înscrisuri și alte mărturii. Reclamantul și-a susținut nevinovăția, declarând că nu a primit nicio sumă de bani, că a completat formularele vamale conform reglementărilor vamale adecvate și că normele interne aplicate activității sale prevedeau că, pentru a se evita comiterea de erori de către agenții vamali, sunt necesare controale prin sondare ale automobilelor ce intră în țară de către un superior ierarhic sau de poliția de frontieră, ceea ce s-a făcut în cazul lui E. De asemenea, acesta a susținut că nu poate fi condamnat pentru luare de mită în lipsa probelor că ar fi primit sume necuvenite de bani și că ar fi făcut acest lucru intenționat.

În apărarea sa, reclamantul a solicitat, printre altele, să se întocmească un raport contabil și vamal pentru a dovedi că el a condus operațiunile vamale conform reglementărilor vamale. Parchetul nu a fost de acord cu întocmirea unui raport de expertiză. Tribunalul a respins cererea ca fiind irelevantă, în măsura în care dosarul cuprindea documente întocmite în investigația preliminară ce stabilește cuantumul daunelor.

La 1 iulie 2005 Tribunalul Suceava a hotărât că reclamantul este vinovat de toate infracțiunile de care a fost acuzat și l-a condamnat la un an închisoare. Executarea pedepsei a fost suspendată și acestuia i-a fost acordată liberarea condiționată pe o perioadă de trei ani. Acțiunea civilă a Direcției Generale a Finanțelor Publice Suceava și Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași cu privire la daunele pecuniare a fost respinsă ca tardivă.

7.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. A pretins că instanța de prim grad s-a întemeiat pe mijloace de probă neconvingătoare și insuficiente pentru a dovedi acuzațiile ce i-au fost aduse, în special ținând cont de faptul că dl. E și-a retras declarațiile conform cărora a mituit agenții vamali. De asemenea, reclamantul a susținut că încadrarea juridică a infracțiunilor invocate era incorectă.

Părțile care au introdus acțiunile civile, în special Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, au contestat de asemenea hotărârea cu privire la cererile lor referitoare la daune pecuniare.

La 13 februarie 2006 Curtea de Apel Suceava a confirmat hotărârea din prima instanță cu privire la condamnarea reclamantului și la acțiunile civile ale instituțiilor publice.

8.

În urma recursului reclamantului, la 9 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a pretins că faptele și legea aplicabilă cauzei au fost corect stabilite atât de prima instanță cât și instanța de apel și că acea condamnare a reclamantului s-a întemeiat pe suficiente mijloace de probă și s-a pronunțat conform legii.

În ceea ce privește acțiunile civile din procesul penal și considerând recursul formulat exclusiv de Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, Înalta Curte a casat hotărârile anterioare și a decis să trimită cauza instanței de prim grad spre rejudecare, în măsura în care respingerea lor ca tardive în ceea ce privește reclamantul nu a fost legală.

9.

Această acțiune s-a terminat la 21 mai 2008, când Tribunalul Suceava și-a pronunțat hotărârea, susținând că această cauză a rămas fără obiect în măsura în care dl. E. a plătit toate sumele datorate bugetului de stat. Această hotărâre nu a fost apelată și a rămas definitivă la 16 iunie 2008.

B. Dreptul și practica interne relevante

10.

Art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în vigoare la 11 decembrie 2003, prevede următoarele:

Art. 79

„(1) Răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

(2) În cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorității sau instituției publice va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publica pe care o deține.

(3) Suspendarea din funcție operează și în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcționarului public care a săvârșit o infracțiune de natura sa îl facă incompatibil cu funcția publica pe care o ocupa.

(4) Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3), precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează..”

11.

Dispozițiile relevante din Codul penal român, în vigoare la momentul comiterii faptelor, sunt următoarele:

Art. 254

„(1) Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 las 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost comisă de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.”

Art. 248

„Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

Art. 289

„(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepsește.”

12.

În 2004, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului; dispozițiile, astfel cum au fost prevăzute la acea vreme, prevedeau că în cazul în care un polițist era acuzat de infracțiuni presupuse ca fiind comise în legătură cu funcția sa, acesta urma să fie suspendat din funcție până la pronunțarea unei hotărâri definitive în procesul penal.

În Decizia din 27 mai 2004, Curtea Constituțională a susținut că suspendarea din funcție a unui polițist, astfel cum s-a prevăzut la acea vreme, nu încălca prezumția de nevinovăție în măsura în care:

„măsurile de siguranță, reținerea sau arestarea preventivă, precum și suspendarea din funcție, deși restrâng exercitarea unor drepturi sau a unor libertăți, nu pot fi considerate ca fiind contrare prezumției de nevinovăție. Toate aceste măsuri, deci și suspendarea din funcție, sunt necesare pentru apărarea ordinii publice și pentru desfășurarea instrucției penale.

Suspendarea din funcție a polițistului se dispune atunci când săvârșirea de către acesta a unei infracțiuni intenționate l-ar face incompatibil cu exercitarea funcției, aceasta fiind o măsură de protejare a intereselor instituției în care este încadrat față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale faptei penale, prin prevenirea săvârșirii de noi fapte similare, și, pe cale de consecință, pentru păstrarea prestigiului instituției.”

Mai multe informații despre legislația internă privind Statutul polițistului și despre decizia Curții Constituționale sunt prezentate în cauza

Calmanovici împotriva României

(nr. 42250/02, pct. 50-51, 1 iulie 2008), în care problema suspendării din funcție a unui polițist din cauza arestării sau trimiterii sale în judecată pentru presupuse infracțiuni comise a fost examinată de Curte în temeiul art. 8 din convenție (pct. 134 – 139).

Capete de cerere

13.

În cererea depusă la 7 aprilie 2008, reclamantul a formulat următoarele capete de cerere:

În temeiul art. 6 § 2 din convenție, a pretins că dreptul său la prezumția de nevinovăție până când o instanță dovedește contrariul a fost încălcat prin suspendarea sa din funcție.

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 §§ 1 și 3 lit. (d) de mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil. A pretins că instanțele au făcut o evaluare distorsionată a cauzei, ignorând dovezile aduse în apărarea sa și aplicând incorect dreptul penal. S-a plâns, de asemenea, de respingerea cererii sale privind un raport de expertiză. A invocat, de asemenea, încălcarea art. 6 și 14 din cauza faptului că unii colegi, chiar dacă au fost investigați, nu au fost trimiși în judecată, fiind sancționați cu amendă administrativă, în vreme ce polițiștii de frontieră nu au fost nici trimiși în judecată, nici sancționați în vreun fel.

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de durata totală a procedurii, care a fost de aproximativ patru ani de la începutul urmăririi până la pronunțarea deciziei definitive.

În temeiul art. 34 din convenție, reclamantul s-a plâns că i s-a încălcat dreptul de a depune o cerere în fața Curții, pretinzând că nu i-au fost furnizate copiile deciziilor oficiale de către autoritățile naționale și că oficiul poștal i-a reținut corespondența adresată grefei Curții.

14.

În scrisoarea trimisă Curții la 24 iulie 2008, reclamantul a făcut o nouă cerere în temeiul art. 6 § 2 cu privire la articolele din ziar care au fost publicate în acea perioadă pe tema procesului. A pretins că informațiile folosite de presă au fost dezvăluite de autoritățile naționale, în special de Direcția Națională Anticorupție, care se ocupa de anchetă.

15.

De asemenea, în scrisoarea trimisă Curții la 12 august 2008 reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 8 din convenție, pretinzând că i-a fost încălcat dreptul la viață privată deoarece în timpul investigației autoritățile i-au monitorizat telefonul personal.

În drept

A. Suspendarea reclamantului din funcția publică

16.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 2, că decizia de a-l suspenda din funcția publică, în măsura în care a fost învinuit și trimis în judecată în fața unei instanțe penale, i-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție până când o hotărâre definitivă îl declară vinovat, având în vedere,

inter alia

, că suspendarea a durat aproape patru ani, când a fost în cele din urmă condamnat.

Dispoziția relevantă este redactată după cum urmează:

„2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

17.

Curtea reiterează că prezumția de nevinovăție stabilită la art. 6 § 2 este relevantă nu numai în acțiunea penală, dar și în alte cauze în care instanțele naționale nu au trebuit să stabilească problema vinovăției, scopul său esențial fiind să prevină orice autoritate națională să reflecte opinia că reclamantul este vinovat înainte ca acesta să fie găsit vinovat conform legii (

Allenet de Ribemont împotriva Franței

, 10

februarie 1995, pct.

35-36, Seria A nr. 308). Este suficient, chiar în absența unei constatări oficiale, să existe un argument care să sugereze că autoritatea publică îl consideră pe acuzat vinovat (a se vedea

Minelli împotriva Elveției

, 25

martie 1983, pct.

37, Seria A nr. 62).

18.

În ceea ce privește faptele aflate la originea cauzei, Curtea notează că imediat ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a fost automat suspendat din funcție în temeiul unei decizii a angajatorului său, Autoritatea Națională a Vămilor (a se vedea supra, pct. 4). Prin urmare, Curtea trebuie să aprecieze dacă decizia administrativă luată de autoritatea publică implica în vreun fel vinovăția reclamantului sau exprimă vreo îndoială cu privire nevinovăția acestuia, mergând atât de departe până la depășirea limitelor stabilite la art. 6 § 2 [a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Y

împotriva

Norvegiei

,

nr. 56568/00, pct. 46, CEDO 2003

‑

II (extrase), și

Allenet

de

Ribemont

împotriva

Franței

, citată anterior, pct. 41].

19.

Curtea notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal și nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunțare a vinovăției reclamantului cu privire la acuzațiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea

Dubos

împotriva

Franței

(dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-adevăr, suspendarea sa era obligatorie și automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauție și provizoriu [a se vedea,

mutatis mutandis, Escoubet

împotriva

Belgiei

(MC), nr. 26780/95, pct.

37, CEDO 1999-VII], în măsura în care privește apărarea interesului public prin suspendarea din funcție a unei persoane acuzată de comiterea unei infracțiuni de serviciu, și astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecințe ale unor asemenea acte.

Acest scop preventiv a fost prevăzut și de Curtea Constituțională a României în Decizia din 27 mai 2004 (a se vedea supra, pct. 12), în care a hotărât că dispozițiile ce permit suspendarea din funcție în cazul polițiștilor trimiși în judecată în fața instanțelor penale nu erau neconstituționale, în măsura în care măsura de suspendare nu încălca prezumția de nevinovăție.

20.

În ceea ce privește argumentul reclamantului conform căruia susținerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă

per

se

prezumția de nevinovăție, Curtea este de acord că, chiar și în absența unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenție. În mod special, trebuie să se țină seama de garanțiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens.

În această privință, Curtea notează că dispozițiile relevante din Statutul funcționarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcție dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării.

Mai mult, Curtea consideră că, indiferent de problemele ce pot apărea dacă o măsură de precauție se extinde pe o perioadă lungă de timp (a se vedea

Escoubet

, citată anterior, pct. 38), în cazul reclamantului, durata procesului și, prin urmare, a suspendării a fost influențată și de propria conduită a reclamantului, care s-a folosit de toate căile de atac disponibile, formulând apel și apoi recurs. Măsura atacată a fost astfel menținută până ce hotărârile pronunțate în prima instanță și în apel au fost susținute de hotărârea definitivă din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

21.

Prin urmare, în lumina considerațiilor precedente, Curtea consideră că această cerere a reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumția la nevinovăție din cauza suspendării din funcția sa publică este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din convenție.

B. Alte încălcări invocate

22.

De asemenea, reclamantul a formulat alte capete de cerere în temeiul art. 6, art. 8, art. 14 și art. 34 din convenție (a se vedea supra, pct. 13-15).

23.

După examinarea celorlalte capete de cerere ale reclamantului, Curtea consideră că, în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio încălcare aparentă a drepturilor și a libertăților stabilite în convenție sau în protocoalele sale.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

35 §

3 lit. a) și §

4 din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte