AFFAIRE BUTUSINA c. ROUMANIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 30818/04) dirigată împotriva României și care a fost introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Mihai Victor Marius Butușină ("reclamantul"), la 16 octombrie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 2 octombrie 2006, președintele a treia secțiuni a decis comunicarea cererii Guvernului. Cum o permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și asupra fondului. PE FAPT I.

La 15 august 1995, reclamantul a fost citat la postul de poliție, pentru a furniza informații cu privire la importarea unei automobile în țară. După o primă declarație dată în fața poliției, în aceeași zi, a fost audiat cu privire la aceleași fapte, în calitate de inculpat, în prezența unui avocat din oficiu. La ora 16:00, reclamantul a fost plasat în arestul poliției.

Printr-un ordin din 16 august 1995, procuratura de pe lângă tribunalul județean din Arad a deschis urmărire penală împotriva reclamantului pentru infracțiunile de escrocherie și fals în acte, acuzândul că a falsificat documente și a introdus în țară automobila sus-amintită fără a fi plătit taxele vamale. Prin același ordin, reclamantul a fost plasat în arest preventiv.

La contestația reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 8 septembrie 1995, tribunalul județean din Arad a dispus eliberarea acestuia. În aceeași zi, reclamantul a fost eliberat.

Printr-o rechizitoriu din 8 ianuarie 1997, procuratura a dispus trimiterea reclamantului în judecată în fața tribunalului de primă instanță.

Printr-o sentință din 6 noiembrie 1997, tribunalul de primă instanță a condamnat reclamantul la un an de închisoare cu executare pentru escrocherie și fals în acte. Interesatul a formulat apel în fața tribunalului județean, susținând că faptele care i se imputau nu erau infracțiuni, ci contravenții.

Printr-o hotărâre din 4 iunie 1998, tribunalul județean din Arad a admis apelul reclamantului și l-a achitat, reținând că faptele pe care le-a comis nu erau prevăzute de legea penală. A apreciat că, în temeiul ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26 din 22 august 1993 ("OUG nr. 26/1993"), în vigoare la data comiterii faptelor, faptele imputate reclamantului trebuie să primească calificarea juridică de contravenții. A estimat că codul vamilor, intrat în vigoare la 9 octombrie 1997 și conform căruia faptele în cauză constituiau infracțiuni, nu era aplicabil în caz de specie.

Procuratura a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că, potrivit probelor administrate în cauză, responsabilitatea penală a reclamantului este dovedită. După ce a constatat că procuratura și-a formulat motivele recursului într-o manieră foarte succintă, referindu-se în mod general la probele administrate, curtea de apel din Timișoara a respins acest recurs ca nefondat printr-o hotărâre definitivă din 22 octombrie 1998. Bazând-se pe prevederile OUG nr. 26/1993, a apreciat că la data comiterii, faptele imputate reclamantului constituiau contravenții și nu infracțiuni. B. Redeschiderea procedurii penale

La 1 septembrie 1999, reclamantul și familia sa s-au mutat într-un alt apartament în același oraș.

La 4 octombrie 1999, procuratura generală a României a formulat recurs în anulare împotriva deciziilor sus-amintite, susținând că instanțele au reținut în mod eronat că faptele imputate nu erau sancționate de legea penală și, prin urmare, au dispus achitarea reclamantului. A invocat o interpretare eronată a prevederilor OUG nr. 26/1993. A estimat că această ordonanță nu a abrogat prevederile legii nr. 30 din 22 decembrie 1978 care sancționau contrabanda. A cerut recaracterizarea juridică a faptelor imputate reclamantului și, prin urmare, condamnarea acestuia pentru contrabandă.

Reclamantul nu a fost informat cu privire la ședința fixată pentru examinarea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție. Nu s-a prezentat la dezbateri în fața Curții Supreme, care i-a desemnat un avocat din oficiu.

Printr-o hotărâre din 20 aprilie 2000, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a schimbat calificarea juridică a faptelor imputate reclamantului și l-a condamnat la doi ani de închisoare cu executare pentru contrabandă. Hotărârea a fost expediată la 5 septembrie 2000. C. Contestația în anulare a reclamantului împotriva hotărârii pronunțate ca urmare a recursului în anulare

La 15 iunie 2000, bazând-se pe art. 386 alineatele a) și b) din codul de procedură penală ("CPP"), reclamantul a formulat o contestație în anulare împotriva acestei hotărâri, susținând că nu a fost citat să se prezinte în procedura recursului în anulare.

Printr-o interlocutorie din 11 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a declarat principial admisibilă contestația în anulare a reclamantului și a amânat cauza pentru 17 ianuarie 2001. Prin același judecată, la cererea reclamantului, a dispus suspendarea executării pedepsei infligată prin hotărârea din 20 aprilie 2000, până la examinarea contestației în anulare.

Printr-un decret din 5 decembrie 2000, președintele României a acordat grația reclamantului.

Procedura contestației în anulare a fost amânată de mai multe ori. La 4 aprilie 2001, reclamantul a informat Curtea Supremă de intenția sa de a retrage contestația în anulare. Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Curtea Supremă a luat act de retragerea contestației în anulare de către reclamant. II.

Prevederile CPP privind recursul în anulare au fost abrogate prin legea nr. 576/2004, publicată în Monitorul Oficial la 20 decembrie 2004. 22. art. 386 din CPP reglementând contestația în anulare este, de asemenea, relevant în caz de specie: art. 386 "Deciziile penale definitive pot fi anulate prin contestația în anulare în cazurile următoare: a) când citația de comparație a interesatului la ședință în fața instanței de recurs a fost neregulată; b) când partea interesată dovedește că în timp ce se desfășurau dezbaterile în fața instanței de recurs, se afla în imposibilitate de a se prezenta și de a informa instanța despre această imposibilitate (...)" PE DREPT I.

Guvernul se opune invocând neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a continuat procedura contestației în anulare, cale extraordinară prevăzută de art. 386 din codul de procedură penală. Observă că în dreptul intern, atunci când o persoană a fost condamnată în violarea normelor relative la notificarea citațiilor de comparație, dispune de o cale de atac extraordinară, și anume contestația în anulare care, dacă este declarată admisibilă, atrage anularea hotărârii definitive de condamnare și reexaminarea recursului. Or, în caz de specie, deși contestația în anulare formulată de reclamant a fost declarată principial admisibilă, acesta s-a retras din acest recurs.

Reclamantul nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează să dea statelor contractante posibilitatea de a preveni sau remedia pretenusele violări înainte ca acestea să i se pună în fața (a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franței [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, obligația derivând din art. 35 se limitează la aceea de a utiliza în mod normal căile de atac probabil eficace, suficiente și accesibile. În principiu, căile procedurale extraordinare nu satisfac criteriile de "accesibilitate" și "eficacitate" (a se vedea, mutatis mutandis, Kiiskinen împotriva Finlandei (decizie), nr. 26323/95, CEDO 1999-V și Moyá Alvarez împotriva Spaniei (decizie), nr. 44677/98, CEDO 1999-VIII). În plus, anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne care îi stau la dispoziție (Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, § 52, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-VI).

Cât privește eficacitatea căii de atac invocate de Guvern cu privire la admisibilitatea recursului în anulare în sine, Curtea observă că la data comiterii faptelor, legislația română în materie de procedură penală nu prevedea nicio posibilitate de recurs obișnuit sau extraordinar împotriva unei decizii adoptate în cadrul unui recurs în anulare de către procurorul general (mutatis mutandis Fischer împotriva României, nr. 28400/04, § 57, 11 octombrie 2007). Prin urmare, calea de atac invocată de Guvern nu ar putea fi considerată eficace pentru a contesta în sine admisibilitatea recursului în anulare (Anișoara și Mihai Olteanu împotriva României, nr. 37425/03, § 24, 13 octombrie 2009).

Cu toate acestea, cât privește defatul de citație al reclamantului în procedura incriminată, Curtea observă că art. 386 alineatele a) și b) din codul de procedură penală permitea anularea unei decizii definitive pentru defatul de citație a uneia din părți. Deși este adevărat că reclamanții nu sunt în principiu obligați să epuizeze căile de atac extraordinare prevăzute de dreptul intern (Anghel împotriva României, nr. 28183/03, § 72, 4 octombrie 2007), rămâne că în circumstanțele cauzei de specie, contestația în anulare formulată de interesatul a fost declarată principial admisibilă de Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că acesta nu a fost citat să se prezinte în procedura recursului (§17 mai sus și a contrario, Gheorghe Gaga împotriva României, nr. 1562/02, §§ 33-40, 25 martie 2008). Or, reclamantul s-a retras din contestația sa, lipsind astfel Curtea Supremă de posibilitatea de a remedia la nivel intern defatul pretensusat de echitate procedurală al procedurii în cauză. Prin urmare, în circumstanțele cauzei de specie, trebuie acceptată excepția Guvernului pe acest punct și respinge această parte a pretenției pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curtea constată, în plus, că partea cererii privind nerespectarea principiului securității raporturilor juridice și durata procedurii penale nu este în mod clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, în plus, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Asupra fondului 1. Privind securitatea raporturilor juridice în materie penală

Reclamantul se plânge că, admițând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a afectat securitatea juridică. Subliniază că procurorul general era superiorul ierarhic al procurorului care a condus urmărirea penală împotriva sa și că, în hotărând să formuleze cererea de recurs în anulare, a favorizat poziția procuraturii. Adaugă că în ciuda grației care i s-a acordat, condamnarea sa penală figurează în continuare în antecedentele penale.

Guvernul susține că admiterea recursului în anulare, formulat de procurorul general pe baza prevederilor codului de procedură penală în vigoare la data comiterii faptelor, nu a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Estimează că intervenția procurorului general era necesară pentru a asigura o calificare juridică corectă a faptelor comise de reclamant, care nu constituiau contravenții ci infracțiuni. Adaugă că procuratura a formulat apel și recurs în cadrul procedurii obișnuite. Observă că termenul pentru introducerea recursului în anulare era doar de un an de la data deciziei definitive și că acest termen a fost respectat în caz de specie. Remarcă că reclamantul nu a executat pedeapsa infligată în urma recursului în anulare. În plus, observă că recursul în anulare a fost eliminat din codul de procedură penală prin legea nr. 576 din 14 decembrie 2004.

Curtea reamintește mai întâi că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice impune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite supraveghearea unei decizii definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie cu privire la aceasta. În special, supravegherea nu trebuie să devină un apel mascat și pur și simplu faptul că ar putea exista două puncte de vedere asupra problemei nu este motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperative o cer (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Exigența securității juridice nu este, cu toate acestea, absolută: posibilitatea simplă de a redeschide o procedură penală este, la prima vedere, compatibilă cu Convenția. Cu toate acestea, faptul de a ști dacă utilizarea acestei facultăți de către autorități a afectat substanța însăși a procesului echitabil depinde de circumstanțele cauzei de specie. În special, trebuie, în acest context, să se țină seama: de consecințele pe care redeschiderea și procedura ulterioară le-au avut asupra situației interesatului și de faptul că acesta a sau nu a solicitat el însuși un asemenea reexamen; de motivele pentru care tribunalele au anulat hotărârea definitivă; de conformitatea procedurii cu legislația internă; de existența în reglementarea internă și de utilizarea care s-a făcut din ea, a garanțiilor care permit evitarea abuzului de procedură de către autoritățile interne; și de orice alt circumstanță relevantă în cauza în cauză (Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, §§ 24-26, 28 februarie 2006, și Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 44, 24 mai 2007).

În caz de specie, Curtea observă mai întâi că deciziile luate de instanțele ordinare nu par arbitrare, toate acuzațiile aduse de procurator împotriva reclamantului fiind examinate în lumina elementelor de probă furnizate. Observă, în continuare, că hotărârea de achitare pronunțată în apel în favoarea reclamantului a fost confirmată de instanța de recurs. Or, deși procuratura a utilizat calea recursului obișnuit pentru a critica soluția adoptată în apel, nu a indicat cu precizie, după cum a constatat, de altfel, curtea de apel din Timișoara, motivele pentru care estimă că responsabilitatea penală a reclamantului trebuie angajată. Într-adevăr, doar în recursul în anulare a indicat cu precizie de ce estimă că o calificare juridică diferită a faptelor se impune în caz de specie. Or, era obligația procurorului de a corecta aceste pretinse erori înainte și nu după pronunțarea hotărârii definitive (mutatis mutandis, Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50178/99, § 58, CEDO 2004-VIII). În această privință, trebuie reamintit că este sarcina statului să suporte erorile comise de procurator sau de o curte și că aceste erori nu trebuie corectate în detrimentul persoanei interesate de procedura în cauză (Radchikov, precitat, § 50).

În plus, Curtea observă că procurorul general este superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura în fața instanțelor ordinare și că calea aleasă de autorități pentru a corecta hotărârea definitivă nu era direct deschisă părților, acestea fiind obligate să adreseze o cerere în acest sens procurorului general. Prin urmare, Curtea estimează că apare o problemă privind respectarea egalității armelor (Ștefan împotriva României, nr. 28319/03, § 19, 6 aprilie 2010). Și aceasta, cu atât mai mult cu cât motivul pe care se baza recursul în anulare nu privea descoperirea unor fapte noi relevante sau încălcarea unei garanții esențiale de procedură penală, care nu ar fi putut fi ridicate anterior de procurator, ci era tras din aprecierea de către tribunalele interne a faptelor și probelor din dosar și a calificării juridice a acestora, reflectând punctul de vedere diferit al procuraturii pe problema în cauză (mutatis mutandis, Precup împotriva României, nr. 17771/03, § 23, 27 ianuarie 2009).

În plus, contrar Guvernului, Curtea consideră că limitarea adusă posibilității de a introduce un recurs în anulare, care constă în supunerea introducerii unei asemenea acțiuni unui termen de un an, nu schimbă nimic situația în caz de specie și nici defauturile acestei căi particulare de recurs așa cum au fost identificate mai sus (Radchikov, precitat, § 46, și Bota împotriva României, nr. 16382/03, § 39, 4 noiembrie 2008). Faptul că reclamantul nu a executat pedeapsa infligată este doar consecința unei grații prezidențiale, fără efect asupra deciziei de condamnare, care continuă să figureze în antecedentele penale ale reclamantului.

Curtea concluzionează, prin urmare, că în circumstanțele cauzei de specie, anularea hotărârii definitive nu este justificată și că utilizarea recursului extraordinar nu reprezintă decât un apel mascat care a rupt echilibrul corect între interesele în joc (Radchikov, §§ 48 și 52, și Savinski, § 25, hotărâri precitate). Anularea sentinței definitive din 22 octombrie 1998 a afectat, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în această privință. 2. Privind durata procedurii penale

Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale dirijate împotriva sa, pe care o consideră nerezoenabilă.

Guvernul observă că durata procedurii este de trei ani, zece luni și douăzeci și trei de zile, având în vedere că perioada care s-a scurs între finalizarea procedurii și redeschiderea acesteia în urma unui recurs extraordinar nu trebuie luată în considerare. Adaugă că această perioadă a fost justificată de complexitatea cauzei și de comportamentul reclamantului și nu este deloc imputabilă autoritățile judiciare.

Curtea reamintește că în materie penală "termenul rezonabil" din art. 6 § 1 din Convenție începe de îndată ce o persoană se află "acuzată", adică din momentul în care suspiciunile care o privesc au consecințe importante asupra situației sale (Reinhardt și Slimane-Kaïd împotriva Franței, 31 martie 1998, § 93, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-II și Pantea împotriva României, nr. 33343/96, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)). Cu toate acestea, Curtea ține seama doar de perioadele în care cauza a fost efectiv pendintă în fața instanțelor naționale care aveau obligația de a pronunța o decizie (Rudan împotriva Croației (decizie), nr. 45943/99, 13 septembrie 2001 și Markin împotriva Rusiei (decizie), nr. 59502/00, 16 septembrie 2004).

În caz de specie, perioada care trebuie analizată a început la 15 august 1995, data audierii reclamantului de către poliție și s-a încheiat la 22 octombrie 1998 cu hotărârea definitivă de condamnare pronunțată de curtea de apel din Timișoara. Perioada care merge de la această ultim hotărâre la 20 aprilie 2000, data la care Curtea Supremă a admis recursul în anulare al procurorului general, nu va fi luată în considerare, în măsura în care doar perioadele în care fondurile cauzei au fost efectiv pendinte în fața tribunalelor vor fi luate în considerare (Aliuță împotriva României, nr. 73502/01, § 16, 11 iulie 2006 și Bota împotriva României (decizie), nr. 16382/03, 13 septembrie 2007).

Curtea observă că procedura a durat, prin urmare, aproximativ trei ani și două luni pentru trei grade de judecată. În plus, nu constată nicio perioadă de inactivitate imputabilă autoritățile judiciare. Având în vedere considerațiile de mai sus și ținând cont de jurisprudența sa în această materie (a se vedea, printre altele, Bota precitată și Reiner și alții împotriva României, nr. 1505/02, § 60, 27 septembrie 2007), Curtea nu consideră nerezoenabilă durata procedurii.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cât privește durata procedurii penale. II.

Având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției în cauză. Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul solicită 2.000 de euro ("EUR") pentru prejudiciul material, reprezentând salariul neperceput în perioada în care a fost plasat în arest preventiv. Cere, de asemenea, 136.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul estimează că nu există niciun liant de cauzalitate între o încălcare a articolului 6 § 1 și prejudiciul material pretensusat invocat de reclamant. Consideră că suma cerută pentru prejudiciul moral este excesivă, ținând cont de jurisprudența Curții.

Curtea observă că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile în caz de specie constă în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din motiv de nerespectare a principiului securității raporturilor juridice. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretensusat și respinge această cerere. În schimb, consideră că interesatul a suferit un prejudiciu moral clar. Pronunțând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 4.000 de dolari americani ("USD") și 6.000 de lei români ("RON") pentru cheltuielile și costurile angajate în fața instanțelor interne și 66 USD și 291 RON pentru cele angajate în fața Curții. Aceste din urmă sume reprezintă cheltuielile de corespondență cu Curtea și sunt justificate prin chitanțele poștale ale expedierii corespondenței. Reclamantul a depus la dosar un justificativ pentru suma de 1.000 RON, reprezentând un contract de asistență judiciară pentru procedura contestației în anulare.

Guvernul observă că reclamantul ar fi putut cere rambursarea cheltuielilor suportate în procedura internă în fața instanțelor naționale în cursul procedurii penale, ceea ce nu a făcut. Adaugă că interesatul nu a furnizat justificative relevante pentru ansamblul sumelor solicitate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În caz de specie și ținând cont de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 150 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază ca potrivit să stabilească rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii ついての facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește argumentele bazate pe art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește nerespectarea principiului securității raporturilor juridice și durata procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din motiv de nerespectare a principiului securității raporturilor juridice; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din motiv de durata procedurii penale; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral și 150 EUR (o sută cincizeci de euro) pentru cheltuieli și costuri, de convertit în monedă națională la cursul aplicabil la data plății, plus orice sumă putând fi datorată de reclamant la titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la virament, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 februarie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 30818/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Mihai Victor Marius Butușină (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 octobre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 15 août 1995, le requérant fut convoqué au commissariat de police, afin de donner des renseignements sur l'importation d'une automobile dans le pays. Après une première déclaration faite devant la police, le même jour, il fut entendu sur les mêmes faits, en tant que prévenu, en présence d'un avocat commis d'office. A 16 h, le requérant fut placé en garde à vue.

Par une ordonnance du 16 août 1995, le parquet près le tribunal départemental d'Arad ouvrit des poursuites pénales contre le requérant des chefs d'escroquerie et faux en écritures, en l'accusant d'avoir contrefait des documents et d'avoir introduit dans le pays l'automobile susmentionnée sans avoir payé les taxes douanières. Par la même ordonnance, le requérant fut placé en détention provisoire.

Sur contestation du requérant, par un arrêt définitif du 8 septembre 1995, le tribunal départemental d'Arad ordonna sa remise en liberté. Le même jour, le requérant fut remis en liberté.

Par un réquisitoire du 8 janvier 1997, le parquet renvoya le requérant en jugement devant le tribunal de première instance.

Par un jugement du 6 novembre 1997, le tribunal de première instance condamna le requérant à un an de prison ferme pour escroquerie et faux en écritures. L'intéressé forma un appel devant le tribunal départemental, en alléguant que les faits qui lui étaient imputés n'étaient pas des délits, mais des contraventions.

Par un arrêt du 4 juin 1998, le tribunal départemental d'Arad fit droit à l'appel du requérant et le relaxa, en retenant que les faits qu'il avait commis n'étaient pas prévus par la loi pénale. Il jugea qu'en vertu de l'ordonnance du gouvernement n o 26 du 22 août 1993 (« l'OUG n o 26/1993 »), en vigueur à l'époque des faits, les faits reprochés au requérant devaient recevoir la qualification juridique de contraventions. Il estima que le code des douanes, entré en vigueur le 9 octobre 1997 et selon lequel les faits en cause constituaient des infractions, n'était pas applicable en l'espèce.

Le parquet forma un recours contre cet arrêt, en faisant valoir que, d'après les preuves instruites dans l'affaire, la responsabilité pénale du requérant était prouvée. Après avoir noté que le parquet avait formulé ses motifs de recours de manière très succincte, en se référant de manière générale aux preuves instruites, la cour d'appel de Timișoara rejeta ce recours comme mal fondé par un arrêt définitif du 22 octobre 1998. Se fondant sur les dispositions de l'OUG n o 26/1993, elle jugea qu'à la date de leur accomplissement, les faits reprochés au requérant constituaient des contraventions et non pas des délits. B. La réouverture de la procédure pénale

Le 1 er septembre 1999, le requérant et sa famille déménagèrent dans un autre appartement dans la même ville.

Le 4 octobre 1999, le parquet général de la Roumanie forma un recours en annulation contre les décisions susmentionnées, en faisant valoir que les juridictions avaient retenu à tort que les faits reprochés n'étaient pas sanctionnés par la loi pénale et par conséquent, avaient ordonné la relaxe du requérant. Il invoqua une interprétation erronée des dispositions de l'OUG n o 26/1993. Il estimait que cette ordonnance n'avait pas abrogé les dispositions de la loi n o 30 du 22 décembre 1978 qui sanctionnaient la contrebande. Il demanda la requalification juridique des faits imputés au requérant et, par conséquent, sa condamnation pour contrebande.

Le requérant ne fut pas informé de l'audience fixée en vue de l'examen du recours en annulation par la Cour suprême de justice. Il ne se présenta pas aux débats devant la Cour suprême, qui lui désigna un avocat commis d'office.

Par un arrêt du 20 avril 2000, la Cour suprême fit droit au recours en annulation, modifia la qualification juridique des faits imputés au requérant et le condamna à deux ans de prison ferme pour contrebande. L'arrêt fut mis au net le 5 septembre 2000. C. La contestation en annulation du requérant contre l'arrêt rendu à la suite du recours en annulation

Le 15 juin 2000, se fondant sur l'article 386 alinéas a) et b) du code de procédure pénale (« CPP »), le requérant forma une contestation en annulation contre cet arrêt, en faisant valoir qu'il n'avait pas été cité à comparaître dans la procédure de recours en annulation.

Par un jugement interlocutoire du 11 octobre 2000, la Cour suprême de justice déclara en principe recevable la contestation en annulation du requérant et ajourna l'affaire au 17 janvier 2001. Par le même jugement, sur demande du requérant, elle ordonna la suspension de l'exécution de la peine infligée par l'arrêt du 20 avril 2000, jusqu'à l'examen de la contestation en annulation.

Par un décret du 5 décembre 2000, le président de la Roumanie accorda sa grâce au requérant.

La procédure de contestation en annulation fut ajournée plusieurs fois. Le 4 avril 2001, le requérant informa la Cour suprême de son intention de retirer sa contestation en annulation. Par un arrêt rendu le même jour, la Cour suprême prit acte du désistement du requérant de la contestation en annulation. II.

Les dispositions du CPP concernant le recours en annulation ont été abrogées par la loi n o 576/2004, publiée au Journal officiel le 20 décembre 2004.

L'article 386 du CPP régissant la contestation en annulation est également pertinent en l'espèce : Article 386 « Les décisions pénales définitives peuvent être annulées par la voie de la contestation en annulation dans les cas suivants : a) quand la citation à comparaître de l'intéressé à l'audience devant la juridiction de recours a été irrégulière ; b) quant la partie intéressé prouve que lors des débats devant la juridiction de recours, elle était dans l'impossibilité de se présenter et d'informer la juridiction de cette impossibilité (...) » EN DROIT I.

Le requérant allègue que son droit à un procès équitable et le principe de la sécurité des rapports juridiques ont été méconnus par la Cour suprême de justice, au motif que celle-ci, sur un recours en annulation formé par le procureur général, a cassé l'arrêt définitif de relaxe rendu en sa faveur et l'a condamné pénalement à une peine de prison. Il se plaint également de ce que dans la procédure de recours en annulation, la Cour suprême de justice a procédé à la requalification juridique des faits reprochés en son absence et de ce que la durée de la procédure pénale a été trop longue. Le requérant invoque l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que le requérant n'a pas poursuivi la procédure de contestation en annulation, recours extraordinaire prévu par l'article 386 du code de procédure pénale. Il relève qu'en droit interne, lorsqu'une personne a été condamnée en violation des règles relatives à la notification des citations à comparaître, elle a à sa disposition une voie de recours extraordinaire, à savoir la contestation en annulation qui, si elle est déclarée recevable, entraîne l'annulation de l'arrêt définitif de condamnation et le réexamen du recours. Or, en l'espèce, bien que la contestation en annulation formée par le requérant ait été déclarée en principe recevable, celui-ci se désista de ce recours.

Le requérant n'a pas présenté d'observations sur ce point.

La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées avant que les griefs en question ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d'autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cependant, l'obligation découlant de l'article 35 se limite à celle de faire un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles. En principe, les voies procédurales extraordinaires ne satisfont pas aux critères d'« accessibilité » et d'« efficacité » (voir, mutatis mutandis , Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999-V et Moyá Alvarez c. Espagne (déc.), n o 44677/98, CEDH 1999-VIII). De plus, certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes qui s'offrent à lui ( Aksoy c. Turquie , 18 décembre 1996, § 52, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ VI).

Pour ce qui est de l'efficacité du recours invoqué par le Gouvernement quant à l'admission du recours en annulation en tant que telle, la Cour note qu'à l'époque des faits, la législation roumaine en matière de procédure pénale ne prévoyait aucune possibilité de recours ordinaire ou extraordinaire contre une décision adoptée dans le cadre d'un recours en annulation par le procureur général ( mutatis mutandis Fischer c. Roumanie , n o 28400/04, § 57, 11 octobre 2007). Dès lors, la voie de recours invoquée par le Gouvernement ne pourrait passer pour être efficace pour contester en soi l'admission du recours en annulation ( Anișoara et Mihai Olteanu c. Roumanie , n o 37425/03, § 24, 13octobre 2009).

Cependant, pour ce qui est du défaut de citation du requérant dans la procédure incriminée, la Cour note que l'article 386 alinéas a) et b) du code de procédure pénale permettait l'annulation d'une décision définitive pour défaut de citation de l'une des parties. S'il est vrai que les requérants ne sont pas tenus d'épuiser en principe les voies de recours extraordinaires prévues par le droit interne ( Anghel c. Roumanie , n o 28183/03, § 72, 4 octobre 2007), il n'en reste pas moins que, dans les circonstances de l'espèce, la contestation en annulation formée par l'intéressé a été déclarée en principe recevable par la Cour suprême de justice, au motif que ce dernier n'avait pas été cité à comparaître dans la procédure (paragraphe 17 ci-dessus et a contrario , Gheorghe Gaga c. Roumanie , n o 1562/02, §§ 33-40, 25 mars 2008). Or, le requérant s'est désisté de sa contestation, ôtant ainsi à la Cour suprême la possibilité de remédier au niveau interne au défaut allégué d'équité de la procédure en question. Par conséquent, dans les circonstances de l'espèce, il convient d'accueillir l'exception du Gouvernement sur ce point et de rejeter cette partie du grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour constate par ailleurs que la partie de la requête portant sur le non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et sur la durée de la procédure pénale n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur la sécurité des rapports juridiques en matière pénale

Le requérant se plaint de ce qu'en accueillant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a porté atteinte à la sécurité juridique. Il souligne que le procureur général était le supérieur du procureur qui avait mené l'enquête pénale contre lui et qu'en décidant de former la demande de recours en annulation, il a favorisé la position du parquet. Il ajoute qu'en dépit de la grâce qui lui fut accordée, sa condamnation pénale est toujours inscrite dans son casier judiciaire.

Le Gouvernement soutient que l'accueil du recours en annulation, formé par le procureur général sur le fondement des dispositions du code de procédure pénale en vigueur à l'époque des faits, n'a pas enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques. Il estime que l'intervention du procureur général était nécessaire pour assurer une qualification juridique correcte des faits commis par le requérant, lesquels ne constituaient pas des contraventions mais des délits. Il ajoute que le parquet a interjeté appel et a formé recours dans le cadre de la procédure ordinaire. Il note que le délai d'introduction du recours en annulation n'était que d'un an à compter de la date de la décision définitive et que ce délai a été respecté en l'espèce. Il remarque que le requérant n'a pas exécuté la peine infligée à la suite du recours en annulation. Par ailleurs, il fait observer que le recours en annulation a été retiré du code de procédure pénale par la loi n o 576 du 14 décembre 2004.

La Cour rappelle d'abord que le respect du droit à un procès équitable et du principe de la sécurité des rapports juridiques requiert qu'aucune partie ne soit habilitée à solliciter la supervision d'une décision définitive et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. En particulier, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

L'exigence de sécurité juridique n'est cependant pas absolue : la simple possibilité de rouvrir une procédure pénale est à première vue compatible avec la Convention. Toutefois, le fait de savoir si l'usage de cette faculté par les autorités a porté atteinte à la substance même du procès équitable dépend des circonstances de l'espèce. En particulier, il faut, dans ce contexte, tenir compte : des conséquences que la réouverture et la procédure subséquente ont eues pour la situation de l'intéressé et du fait que celui-ci a ou non demandé lui-même un tel réexamen ; des motifs pour lesquels les tribunaux ont annulé la décision judiciaire définitive ; de la conformité de la procédure avec la législation interne ; de l'existence dans la réglementation interne, et de l'emploi qui en a été fait, de garde-fous permettant d'éviter que les autorités internes n'abusent de cette procédure ; et de toute autre circonstance pertinente dans l'affaire en cause ( Savinski c. Ukraine , n o 6965/02, §§ 24-26, 28 février 2006, et Radchikov c. Russie , n o 65582/01, § 44, 24 mai 2007).

En l'espèce, la Cour note d'abord que les décisions prises par les juridictions ordinaires ne semblent pas arbitraires, toutes les accusations portées par le procureur contre le requérant ayant été examinées à la lumière des éléments de preuve fournis. Elle relève ensuite que l'arrêt de relaxe prononcé en appel en faveur du requérant a été confirmé par la juridiction de recours. Or, bien que le procureur ait utilisé la voie du recours ordinaire pour critiquer la solution adoptée en appel, il n'a pas indiqué avec précision, comme l'a constaté d'ailleurs la cour d'appel de Timișoara, les motifs pour lesquels il estimait que la responsabilité pénale du requérant devait être engagée. En effet, ce n'est que dans le recours en annulation qu'il a indiqué avec précision pourquoi il estimait qu'une qualification juridique différente des faits s'imposait en l'espèce. Or, il appartenait au procureur de rectifier ces prétendues erreurs avant, et non après, le prononcé de la décision définitive ( mutatis mutandis , Nikitine c. Russie , n o 50178/99, § 58, CEDH 2004 ‑ VIII). A cet égard, il convient de rappeler que c'est à l'État d'assumer la charge des erreurs commises par le parquet ou une cour, et que ces erreurs ne doivent pas être redressées au détriment de la personne concernée par la procédure en cause ( Radchikov , précité, § 50).

En outre, la Cour note que le procureur général est le supérieur hiérarchique du procureur ayant participé à la procédure devant les juridictions ordinaires et que la voie choisie par les autorités pour rectifier la décision définitive n'était pas directement ouverte aux parties, ces dernières étant obligées d'adresser une demande en ce sens au procureur général. Dès lors, la Cour estime qu'un problème se pose quant au respect de l'égalité des armes ( Ștefan c. Roumanie , n o 28319/03, § 19, 6 avril 2010). Et cela, d'autant plus que le moyen sur lequel se fondait le recours en annulation ne concernait pas la découverte de nouveaux faits pertinents ou la méconnaissance d'une garantie essentielle de procédure pénale, qui n'auraient pas pu être soulevées antérieurement par le parquet, mais était tiré de l'appréciation par les tribunaux internes des faits et des preuves du dossier et de leur qualification juridique, témoignant du point de vue différent du parquet sur la question ( mutatis mutandis , Precup c. Roumanie , n o 17771/03, § 23, 27 janvier 2009).

Par ailleurs, contrairement au Gouvernement, la Cour considère que la limitation apportée à la possibilité d'introduire un recours en annulation, qui consiste à soumettre l'introduction d'une telle action à un délai d'un an, ne change en rien la situation en l'espèce ni les défauts de cette voie particulière de recours tels qu'identifiés ci-dessus ( Radchikov , précité, § 46, et Bota c. Roumanie , n o 16382/03, § 39, 4 novembre 2008). Le fait que le requérant n'a pas exécuté la peine infligée n'est que la conséquence d'une grâce présidentielle, sans effet sur la décision de condamnation, laquelle continue de figurer au casier judiciaire du requérant.

La Cour conclut dès lors que, dans les circonstances de l'espèce, l'annulation de la décision définitive n'est pas justifiée et que l'utilisation du recours extraordinaire ne représente qu'un appel déguisé qui a rompu le juste équilibre entre les intérêts en jeu ( Radchikov , §§ 48 et 52, et Savinski , § 25, arrêts précités). L'annulation du jugement définitif du 22 octobre 1998 a ainsi porté atteinte au droit du requérant à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention à cet égard. 2. Sur la durée de la procédure pénale

Le requérant se plaint également de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui, qu'il estime déraisonnable.

Le Gouvernement note que la durée de la procédure est de trois ans, dix mois et vingt-trois jours, étant donné que la période qui s'est écoulée entre la fin de la procédure et sa réouverture à la suite d'un recours extraordinaire ne serait être prise en compte. Il ajoute que cette période a été justifiée par la complexité de l'affaire et le comportement du requérant et n'est aucunement imputable aux autorités judiciaires.

La Cour rappelle qu'en matière pénale le « délai raisonnable » de l'article 6 § 1 de la Convention débute dès l'instant où une personne se trouve « accusée », c'est-à-dire dès l'instant où les soupçons pesant sur elle ont des répercussions importantes sur sa situation ( Reinhardt et Slimane­Kaïd c. France , 31 mars 1998, § 93, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II et Pantea c. Roumanie , n o 33343/96, § 275, CEDH 2003 ‑ VI (extraits)). Cependant, la Cour ne prend en compte que les périodes où l'affaire a été effectivement pendante devant les juridictions nationales qui étaient dans l'obligation de rendre une décision ( Rudan c. Croatie (déc.), n o 45943/99, 13 septembre 2001 et Markin c. Russie (déc.), n o 59502/00, 16 septembre 2004).

En l'espèce, la période à considérer a débuté le 15 août 1995, date de l'interrogatoire du requérant par la police et s'est terminée le 22 octobre 1998 avec l'arrêt définitif de condamnation rendu par la cour d'appel de Timisoara. La période allant de ce dernier arrêt au 20 avril 2000, date à laquelle la Cour suprême a fait droit au recours en annulation du procureur général, ne sera pas prise en considération, dans la mesure où seules les périodes pendant lesquelles le bien-fondé de l'affaire a été effectivement pendant devant les tribunaux seront prises en compte ( Aliuță c. Roumanie , n o 73502/01, § 16, 11 juillet 2006 et Bota c. Roumanie (déc), n o 16382/03, 13 septembre 2007).

La Cour note que la procédure a duré, dès lors, trois ans et deux mois environ pour trois degrés de juridiction. Par ailleurs, elle ne relève pas de période d'inactivité imputable aux autorités judiciaires. Au vu des considérations qui précèdent et compte tenu de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi d'autres, Bota précitée et Reiner et autres c. Roumanie , n o 1505/02, § 60, 27 septembre 2007), la Cour n'estime pas déraisonnable la durée de la procédure.

Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de la durée de la procédure pénale. II.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 2 000 euros (« EUR ») au titre du préjudice matériel, représentant le salaire non perçu pendant la période où il a été placé en détention provisoire. Il demande également 136 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement estime qu'il n'y a aucun lien de causalité entre une violation de l'article 6 § 1 et le prétendu préjudice matériel invoqué par le requérant. Il considère que la somme réclamée pour préjudice moral est excessive, compte tenu de la jurisprudence de la Cour.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans la violation de l'article 6 § 1 de la Convention à raison du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques. Dès lors, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère que l'intéressé a subi un préjudice moral certain. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 3 000 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 4 000 dollars américains (« USD ») et 6 000 lei roumains (« RON ») pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 66 USD et 291 RON pour ceux engagés devant la Cour. Ces dernières sommes représentent les frais de correspondance avec la Cour et elles sont justifiées par des reçus postaux de l'envoi du courrier. Le requérant a versé au dossier un justificatif pour la somme de 1 000 RON, représentant un contrat d'assistance judiciaire pour la procédure de contestation en annulation.

Le Gouvernement note que le requérant aurait pu demander le remboursement des frais encourus dans la procédure interne devant les juridictions nationales pendant la procédure pénale, ce qu'il n'a pas fait. Il ajoute que l'intéressé n'a pas fourni de justificatifs pertinents pour l'ensemble des sommes sollicitées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI).

En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 150 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et de la durée de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure pénale ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 150 EUR (cent cinquante euros) pour frais et dépens, à convertir en monnaie nationale au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabet Fura Greffier Présidente