CASE OF PAPAIANOPOL v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 17590/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Florin Papaianopol („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 martie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”) .

Reclamantul este reprezentat de Bogdan Adrian Papaianopol, avocat în Brașov. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan ‑ Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul pretinde, în special, o încălcare nejustificată a dreptului său la libertatea de exprimare din cauza obligării sale la plata de daune-interese ca urmare a publicării unui articol într-un ziar național.

La 6 septembrie 2005, președintele secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT

În martie 1999, în calitatea sa de ziarist colaborator la ziarul „ Școala românească ”, o publicație națională specializată în materie de învățământ, reclamantul, care era și lider al unui sindicat din învățământ, a publicat un articol intitulat „Teroare la liceul D. din Câmpulung Muscel”. Articolul era redactat după cum urmează: „De mai mulți ani, directorul G.V. al liceului D. din Câmpulung Muscel întreține o stare de tensiune în cadrul acestui liceu, prin efectuarea unor anchete interminabile, ceea ce influențează în mod negativ activitatea liceului și îi scade prestigiul. În urma acestei stări de lucruri, chiar și directorul adjunct al liceului și-a prezentat demisia; în pofida acestei situații, Inspectoratul Școlar al județului Argeș amână luarea unei decizii ferme, deși dispune de motive suficiente (plângerile profesorilor, articolele de presă, procesele pendinte). În memoriile profesorilor liceului, G.V. este acuzat de conducerea dictatorială a liceului, de adoptarea de măsuri în interes propriu, de frânarea punerii în aplicare a reformei, de faptul că îi amenință pe aceștia și că recurge la agresiunea fizică, că este arogant și incompetent din punct de vedere managerial etc. G.V. a devenit profesor titular la liceul D. înainte de 1989, printr-un ordin al secretarului Partidului Comunist Român, luând locul unui alt profesor, care reușise prin concurs, dar care nu corespundea criteriilor politice ale epocii. După 1989, acesta a aderat la PDSR și a fost numit director. Atunci când, în cele din urmă, a fost scos la concurs postul de director pe care îl ocupa, G.V. a contestat procedura de examinare, pentru motivul - neîntemeiat - că termenul de 30 de zile nu fusese respectat, ceea ce era fals ținând seama de faptul că scrisoarea de convocare a fost trimisă de Inspectoratul Școlar al județului Argeș aproximativ la 16 decembrie 1998 și că respectivul concurs era prevăzut pentru 22 ianuarie 1999. Potențialii candidați pentru postul de director sunt amenințați că vor primi calificativul „insuficient” în cazul în care își prezintă candidatura. Să sperăm că în ziua în care va apărea acest articol, G.V. nu va mai fi director, iar cererea profesorilor pentru ca acesta să fie transferat într-o altă instituție, și anume în cea din care a venit în mod neregulamentar, susținut de comuniști, va fi admisă. Regretăm că, din lipsa de fermitate pe care o dovedește Inspectoratul Școlar al județului Argeș, asemenea directori de liceu, care nu au nimic în comun cu o modalitate democratică de a conduce o asemenea instituție, sunt menținuți în posturi, situația înregistrată la liceul D. din Câmpulung nefiind un caz izolat.” [1] 2. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului

La 12 mai 1999, G.V., director la liceul D., a introdus la Judecătoria Câmpulung o plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantului în urma articolului intitulat „Teroare la Liceul D. din Câmpulung Muscel” pe care acesta din urmă îl publicase în revista „ Școala româneascǎ ”. El sublinia că reclamantul îl acuzase pe nedrept că își conducea liceul în mod dictatorial, că împiedicase reforma sistemului de învățământ, că a devenit director în urma afilierii sale la partidul politic majoritar de la guvernare, afirmații pe care le considera neîntemeiate și contrare realității.

La o dată neprecizată, G.V. s-a constituit parte civilă și a solicitat 50 000 000 ROL (lei vechi românești) cu titlu de prejudiciu moral pentru atingerea gravă adusă de către reclamant imaginii sale publice.

Au avut loc mai multe ședințe publice în fața instanței sesizate, în cursul cărora reclamantul sau avocatul său au fost prezenți. Instanța a audiat reclamantul, precum și mai mulți martori, care au fost interogați la solicitarea fiecărei părți. Toți martorii erau profesori de la liceul D.

În cursul ședințelor din 5 iulie și 15 noiembrie 1999, reclamantul a declarat că articolul său reproducea, de fapt, informațiile conținute în memoriile și comunicările pe care le trimiseseră profesori de la liceul D. nu numai la redacția revistei, ci și la Ministerul Educației, la Federația Educației Naționale și la Federația Sindicatelor din Învățământ. Acesta a indicat că verificase informațiile respective înainte de a le face publice în articolul său. A precizat că putea să își dovedească afirmațiile, prezentând memoriile și comunicările în cauză.

Martorii audiați la cererea reclamantului au confirmat realitatea afirmațiilor exprimate de acesta în articolul în litigiu, susținând că G.V., în calitatea sa de director, avusese o conduită abuzivă față de ei, acordându-le în mod nejustificat calificativul profesional „nesatisfăcător”, deoarece îndrăzniseră să își exprime opiniile. Aceștia au confirmat că ei sunt semnatarii memoriilor la care făcea trimitere reclamantul în articolul său și din care se depusese o copie la dosarul cauzei și au precizat că ei fuseseră cei care le trimiseseră și Inspectoratului Școlar, și reclamantului, în calitatea sa de lider de sindicat. Au precizat că toate afirmațiile făcute de reclamant în articolul în litigiu se regăseau în memoriile lor și au confirmat că directorul G.V. luase locul altui profesor care reușise prin concurs și care a fost obligat să plece din liceu, situație care era, conform acestora, foarte cunoscută în liceu. Martorii audiați la cererea lui G.V. au contestat că ar fi existat o situație conflictuală în cadrul liceului în perioada în care G.V. deținea această funcție; potrivit acestora, calificativele profesionale fuseseră acordate de G.V. diferiților profesori pe baza unor criterii obiective, legate de conduita profesională a fiecărui profesor. Ei au confirmat că G.V. contestase procedura de concurs pentru postul de director, dar au negat că acesta ar fi avut o conduită dictatorială sau că ar fi luat locul altui profesor la sosirea sa în liceu.

La ședința din 15 noiembrie 1999, reprezentantul reclamantului a invocat o excepție întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor legale în legătură cu constituirea lui G.V. ca parte civilă, excepție care a fost respinsă în ziua respectivă de către instanță. Deoarece încheierea din 15 noiembrie 1999 nu făcea referire la acest lucru, avocatul reclamantului a solicitat instanței rectificarea acesteia. Cererea sa a fost admisă la 13 decembrie 1999, fapt consemnat în încheierea redactată la data respectivă.

Prin hotărârea din 2 martie 2000, instanța a achitat reclamantul pentru calomnie și a respins cererea de despăgubire formulată de partea vătămată. Aceasta a constatat că reclamantul, în calitatea sa de ziarist și de lider sindical în învățământ, nu făcuse decât să reproducă memoriile care îi fuseseră trimise de către diverși profesori din liceu. A subliniat că reclamantul precizase în mod explicit, în articolul său, că afirmațiile în litigiu aparțineau semnatarilor diferitelor memorii, și a indicat că existau, în speță, circumstanțe care ar fi permis reclamantului să creadă în veridicitatea lor. În continuare, a apreciat că, deși presa are obligația de a nu aduce atingere în mod nejustificat reputației terților, aceasta trebuie totuși să transmită informații și idei privind chestiunile de interes public, inclusiv cele care ar putea șoca sau deranja, fără de care nu ar exista cu adevărat o societate democratică. Or, a observat că limitele criticii admisibile erau mai mari în ceea ce privește persoanele care ocupă, precum G.V., o funcție publică și care ar trebui să fie mai tolerante față de persoanele fizice. Instanța a concluzionat că faptele reclamantului nu puteau fi calificate drept calomnioase din moment ce acesta se limitase să reproducă afirmațiile profesorilor și indicase sursa în mod corespunzător.

G.V. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. La ședința din 4 septembrie 2000 a Tribunalului Argeș, competent pentru judecarea cauzei, reprezentantul parchetului a solicitat completului de judecată să confirme decizia pronunțată de prima instanță, pe care a considerat-o întemeiată. Reclamantul și avocatul său au fost prezenți la această ședință. Reclamantul nu a fost audiat de completul de judecată. Ca răspuns la solicitarea instanței, avocatul reclamantului a precizat că nu avea de făcut nicio solicitare și a cerut instanței să confirme hotărârea pronunțată de prima instanță, pe care a considerat-o corectă și conformă legii. Potrivit reclamantului, partea vătămată ar fi depus la dosar, la sfârșitul dezbaterilor, noi documente, fără să îi dea o copie a acestora. Încheierea din 4 septembrie 2000 nu conține nicio precizare în acest sens.

Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2000, Tribunalul Argeș a admis parțial recursul introdus de G.V. împotriva hotărârii din 2 martie 2000, pe care a confirmat-o în partea privind achitarea reclamantului pentru calomnie. Acesta a apreciat că faptele săvârșite de reclamant nu întruneau elementul subiectiv al infracțiunii de calomnie, incriminată la art. 206 C. pen., din moment ce publicând informații conținute în memoriile diverșilor profesori, acesta nu avusese intenția de a calomnia partea vătămată. Instanța a considerat că, prin criticile aduse lui G.V., profesor și director de liceu, într-o revistă distribuită la scară națională, reclamantul cauzase totuși un prejudiciu moral părții vătămate. Prin urmare, aceasta a admis parțial cererea de despăgubire a lui V.G. și a obligat reclamantul la plata sumei de 15 000 000 ROL către acesta.

La 30 august 2001, un executor de la Judecătoria Câmpulung a somat reclamantul să îi plătească lui G.V. suma la care fusese obligat prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2000. Acesta a precizat că în cazul în care reclamantul ar refuza să se supună, urma să recurgă la vânzarea prin licitație publică a apartamentului al cărui proprietar era reclamantul. El a dispus înscrierea acestei somații la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Câmpulung.

La 29 noiembrie 2001, executorul a solicitat radierea somației de plată din cartea funciară pe motiv că reclamantul fusese de acord să plătească în întregime suma la care fusese obligat prin hotărârea definitivă citată anterior.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Guvernul nu contestă că obligația reclamantului de plată a daunelor reprezintă o încălcare a libertății sale de exprimare, dar consideră că aceasta era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protecției reputației altora și era necesar într-o societate democratică.

Acesta subliniază că obligația reclamantului de a plăti daune se referea la reparația prejudiciului cauzat lui G.V. prin declarațiile reclamantului, a căror veridicitate fusese contestată de judecătorie. În ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii, Guvernul reamintește că, în alte cauze în care Curtea a constatat o încălcare a art. 10 citat anterior, reclamanții fuseseră obligați la plata unor daune în valoare mult mai mare decât în cazul reclamantului din prezenta speță.

Reclamantul susține în continuare că obligația sa de a plăti daune, dispusă prin hotărârea definitivă a Tribunalului Argeș, a reprezentat o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Acesta precizează că era datoria sa, în calitate de lider de sindicat și ziarist, de a informa opinia publică despre o temă de interes general legată de funcționarea sistemului românesc de învățământ.

El subliniază că suma pe care a fost obligat să o plătească reprezintă echivalentul salariului său pe cinci luni consecutive și că nicio încălcare a obligațiilor care îi reveneau în calitate de ziarist nu a fost constatată de către instanța care s-a pronunțat în recurs. Precizează că a verificat informațiile publicate, care proveneau din memoriile profesorilor, și că semnatarii acestora s-au prezentat, la cererea sa, în fața judecătoriei, pentru a confirma propriile declarații împotriva directorului G.V. 2. Motivarea Curții

Curtea observă că nu se contestă faptul că hotărârea de condamnare în litigiu constituia „o ingerință a unei autorități publice” în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” și că urmărea un scop legitim, „protecția reputației altora”. Părțile au opinii diferite cu privire la „caracterul necesar într-o societate democratică” al ingerinței în litigiu. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice respectarea în speță a acestei condiții impuse de art. 10 § 2 citat anterior, nu fără să reamintească în prealabil principiile care se degajă din jurisprudența sa în materie. a) Principii generale

Condiția caracterului necesar „într-o societate democratică” impune Curții să stabilească dacă ingerința în litigiu corespundea unei „necesități sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunța cu privire la existența unei asemenea necesități, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat în același timp pe lege și pe deciziile care o aplică, chiar și atunci când acestea emană dintr-o jurisdicție independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o „restricție” este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10 [a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei (GC), nr. 48898/99, pct. 39, CEDO 2003-V; Asociația Ekin împotriva Franței , nr. 39288/98, pct. 56, CEDO 2001-VIII].

În exercitarea puterii sale de control, rolul Curții nu este sub nicio formă de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pronunțate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere [ Fressoz și Roire împotriva Franței (GC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999-I]. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de puterea respectivă cu bună-credință, cu grijă și în mod rezonabil; ingerința în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv declarațiile reproșate reclamanților și contextul în care acestea au fost făcute ( News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei , nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I).

În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința sunt „relevante și suficiente” și dacă măsura incriminată era „proporțională scopurilor legitime urmărite” ( Chauvy și alții împotriva Franța , nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004 ‑ VI). Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante, autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Zana împotriva Turciei , 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, p. 2547­2548, pct. 51).

În afară de aceasta, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un echilibru just între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor în cauză, care, ca element al vieții private, este protejat la art. 8 din Convenție ( Chauvy și alții citată anterior, pct. 70 in fine) . Această ultimă dispoziție poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieții private chiar și în relațiile dintre persoane ( Von Hannover împotriva Germaniei , nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit , 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1507, pct. 61-62). b) Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior

În speță, trebuie să se constate că instanțele naționale care s-au pronunțat cu privire la cauză au admis că aceasta se referea la un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamantului, în calitatea sa de ziarist și lider de sindicat în învățământ, de a comunica fapte și idei, și, pe de altă parte, dreptul lui G.V., director al unui liceu și, mai general, funcționar public, la protecția reputației și demnității sale. Prin hotărârea din 2 martie 2000, Judecătoria Câmpulung a interpretat și a aplicat principiile care decurg din jurisprudența dezvoltată de Curte din perspectiva art. 10 (pct. 28 și 29 citate anterior). Subliniind în special că afirmațiile reclamantului aveau o bază factuală credibilă, și anume memoriile profesorilor, instanța și-a clădit argumentația pornind de la premisa că limitele criticii admisibile erau mai mari în privința persoanelor care ocupau funcții publice, precum G.V., și ținând seama de faptul că libertatea de exprimare includea, printre altele, libertatea de a transmite informații și idei despre chestiuni de interes public care ar fi putut șoca sau deranja, fără de care nu ar exista cu adevărat o societate democratică.

În urma recursului părții vătămate, după ce a admis, asemenea judecătoriei, că reclamantul reprodusese informațiile conținute în memoriile profesorilor și că nu erau întrunite toate elementele care constituiau infracțiunea de calomnie, în hotărârea din 25 septembrie 2000, Tribunalul Argeș a obligat totuși reclamantul la plata unor daune. Deși statele contractante au posibilitatea și chiar îndatorirea, în conformitate cu obligațiile lor pozitive în temeiul art. 8 din Convenție (supra, pct. 29 in fine ), de a asigura o protecție adecvată a reputației persoanelor împotriva oricărei încălcări neîntemeiate care s-ar putea datora presei, Curtea reamintește că necesitatea oricărei restricții a dreptului la libertatea de exprimare trebuie stabilită în mod convingător având în vedere importanța libertății în cauză (a se vedea, printre altele, hotărârea Informationsverein Lentia și alții împotriva Austriei din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, pct. 35). Or, situația pare să fi fost diferită în cauza de față: hotărârea pronunțată de Tribunalul Argeș nu indică în mod clar motivele pentru care această instanță a apreciat că, în speță, reclamantul își depășise îndatoririle de ziarist, ci pare că a vrut să justifice condamnarea acestuia prin prejudiciul moral cauzat părții vătămate în urma publicării articolului în litigiu.

Dintr-un astfel de raționament reiese în mod obligatoriu că orice articol care ar putea provoca o oarecare neliniște poate să conducă la o condamnare, ceea ce este, în mod evident, contrar rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele fraude ale funcționarilor sau disfuncționalități ale instituțiilor publice [ Goodwin împotriva Regatului Unit , 27 martie 1996, Culegere 1996 ‑ II, p. 500, pct. 39, și Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21980/93, pct. 59, CEDO 1999-III]. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc statul sau un segment oarecare al populației. Acest lucru se datorează pluralismului, toleranței și mentalității deschise fără de care societatea democratică nu poate exista (a se vedea, în special, hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pct. 49).

Desigur, astfel cum confirmă chiar conținutul art. 10 § 2, exercitarea libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități, garanția pe care art. 10 o oferă ziariștilor fiind supusă condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință, astfel încât să transmită informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice [ Radio France și alții împotriva Franței, nr. 53984/00, pct. 37, CEDO 2004-II ; Colombani și alții, citată anterior , pct. 65 , Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003; McVicar împotriva Regatului Unit , nr. 46311/99, pct. 83 ‑ 86, CEDO 2002-III]. Faptul că s-a referit în mod direct la anumite persoane indicând numele și funcțiile acestora, după cum era cazul în speță, impunea reclamantului obligația de a preciza o bază factuală suficientă ( Lešník împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, pct. 57 in fine , CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei , nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004).

Or, trebuie să se constate, în speță, că reclamantul a dovedit în fața instanțelor interne că afirmațiile sale care puneau la îndoială competențele de conducere ale lui G.V. nu erau nici lipsite de elemente factuale, nici formulate cu rea-credință din moment ce reproduceau fapte relatate de profesorii din același liceu în care partea vătămată își exercita funcțiile și care le ‑ au reiterat în fața Judecătoriei Câmpulung la audierea lor în calitate de martori (supra, pct. 11). În plus, afirmațiile reclamantului nu se refereau la aspecte privind viața privată a lui G.V., ci la comportamentele și atitudinile care implicau calitatea sa de funcționar [ Sabou și Pircalab împotriva României , nr. 46572/99, pct. 38-39, 28 septembrie 2004, Nikula împotriva Finlandei , nr. 31611/96, pct. 51, CEDO 2002 ‑ II; și Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999]. Or, după cum remarcase în mod întemeiat judecătoria, limitele criticii admisibile sunt mai mari în privința unui funcționar decât în privința unei simple persoane particulare. De asemenea, Curtea observă că termenii folosiți de reclamant în memoriile sale nu au fost considerați de către partea vătămată sau de către instanțele interne ca fiind deosebit de jignitori (a se vedea a contrario , Cuc Pascu împotriva României , nr. 36157/02, pct. 34 și Mamère împotriva Franței , nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006). În cele din urmă, Curtea subliniază că reclamantul s-a implicat activ în procesul său, a fost prezent la ședințele publice și s-a oferit mereu să dovedească adevărul afirmațiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acționat cu bună-credință, convins că informează publicul cu privire la o dezbatere de interes general [a se vedea, a contrario , Cumpănă și Mazăre , citată anterior, pct. 104; Stângu și Scutelnicu împotriva României , 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, pct. 51; Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 și Titei împotriva României (dec.), nr. 1691/03, 23 mai 2006].

În pofida marjei de apreciere de care dispun statele contractante în asemenea cazuri, Curtea nu observă, în speță, existența unor motive relevante și suficiente pentru justificarea condamnării reclamantului.

În afară de aceasta, Curtea nu poate ignora valoarea relativ mare a sancțiunii impuse reclamantului. Impunerea unor asemenea sancțiuni ziariștilor de investigație fără să se fi demonstrat că și ‑ au încălcat îndatoririle și responsabilitățile este de natură să îi descurajeze pe aceștia să se exprime cu privire la chestiuni care prezintă un interes general, precum presupusele nereguli în modul de conducere a unei instituții publice. Efectul disuasiv pe care îl are teama de asemenea sancțiuni pentru exercitarea de către acești ziariști a libertății lor de exprimare este evident [ mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtensteinului (GC), nr. 28396/95, pct. 50, CEDO 1999-VII; Nikula citată anterior, pct. 54, CEDO 2002-II; Goodwin citată anterior, p. 500, pct. 39; Elci și alții împotriva Turciei, nr. 23145/93 și 25091/94, pct. 714, 13 noiembrie 2003].

Având în vedere ansamblul elementelor de mai sus, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului nu răspundea unei necesități imperioase și că a implicat, în speță, încălcarea art. 10 din Convenție.

Guvernul susține că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate. În special, acesta subliniază că documentele depuse de partea vătămată la dosar la 4 septembrie 2000 nu erau altceva decât note scrise, și anume concluzii privind elementele care făcuseră obiectul dezbaterilor contradictorii, și că reclamantul putea să ia cunoștință despre acestea și să le comenteze după caz fie cu ocazia ședinței din 4 septembrie 2000, la care atât reclamantul, cât și avocatul său au fost prezenți, fie în intervalul de timp cuprins între 4 și 25 septembrie 2000, dată la care tribunalul a pronunțat hotărârea.

Curtea subliniază că respectivele capete de cerere ale reclamantului privind art. 6 din Convenție se referă la nerespectarea caracterului public al pronunțării deciziilor naționale, la constituirea lui G.V. ca parte civilă, considerată de persoana în cauză în afara termenului, și la nerespectarea principiului contradictorialității în procedura din fața instanței de recurs. Reclamantul nu pretinde, cel puțin în esență, că Tribunalul Argeș, instanța care era competentă să se pronunțe cu privire la cauză în fapt și în drept și să analizeze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției sale în ansamblul său, a decis cu privire la aceste chestiuni fără aprecierea directă a mărturiei sale ( mutatis mutandis , Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, seria A nr. 134, pct. 32 și Constantinescu împotriva României , nr. 28871/95, CEDO 2000 ‑ VIII, pct. 55).

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea caracterului public al pronunțării deciziilor naționale, Curtea s-a pronunțat deja cu privire la practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei ( Băcanu și SC „R” SA împotriva României , nr. 4411/04, pct. 99 ‑ 102). Curtea a subliniat că numeroase state membre ale Consiliului Europei folosesc de multă vreme, pe lângă citirea în ședință publică, și alte mijloace de a face publice hotărârile instanțelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului, ceea ce nu era incompatibil cu art. 6 § 1 din Convenție. Aceeași concluzie se impune în prezenta cauză. Prin urmare, chiar dacă hotărârea în litigiu nu a fost pronunțată în ședință publică, ci numai depusă la grefă, unde reclamantul a avut acces, Curtea apreciază că scopul urmărit de art. 6 § 1, și anume asigurarea controlului puterii judecătorești de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură (a se vedea, Pretto și alții împotriva Italiei , 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, pct. 27; Axen împotriva Germaniei , 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, pct. 30 și Ernst și alții împotriva Belgiei , nr. 33400/96, pct. 69, 15 iulie 2003).

În ceea ce privește constituirea lui G.V. ca parte civilă, considerată de reclamant în afara termenului, Curtea reamintește că, în temeiul unei jurisprudențe constante, este de competența instanțelor naționale să interpreteze și să aplice dispozițiile dreptului intern [ Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos , 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri si decizii 1997 ‑ III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004]. Or, sesizată cu privire la o excepție preliminară privind aceeași chestiune ca cea pe care o invocă în procedura în fața Curții, judecătoria a respins-o (supra, pct. 12). Indiferent de acest lucru, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, care sunt disponibile și efective, în temeiul art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, reclamantul trebuia să facă apel la toate mijloacele de procedură care puteau împiedica o încălcare a Convenției (a se vedea, printre altele, Cardot împotriva Franței , nr. 11069/84, 19 martie 1991, pct. 34; Michalak împotriva Poloniei , nr. 24549/03, 1 martie 2005; Charzynski împotriva Poloniei , nr. 15212/03, 1 martie 2005). Or, din probele prezentate nu reiese că reclamantul a invocat în fața instanței care s-a pronunțat în recurs chestiunea neregulii privind constituirea lui G.V. ca parte civilă.

Deși reclamantul se plânge, în cele din urmă, că nu a luat cunoștință de anumite probe aflate la dosar, din elementele pe care le deține Curtea nu reiese că, la ședința publică din 4 septembrie 2000, ar fi fost prezentate documente instanței de recurs sau că aceasta ar fi depus la dosar noi elemente. În orice caz, și ținând seama de faptul că Guvernul admite că putea fi vorba despre concluziile scrise depuse de partea adversă, nimic nu dovedește că reclamantul ar fi fost împiedicat să ia cunoștință cu privire la acestea: persoana în cauză nici nu a solicitat rectificarea încheierii din 4 septembrie 2000 pentru a i se înregistra cererea sa eventuală de consultare a acestora, nici nu a solicitat să fie înștiințat cu privire la acestea între 4 septembrie 2000, data eventualei depuneri la dosar a documentelor respective, și 25 septembrie 2000, dată la care tribunalul a pronunțat hotărârea.

În ceea ce privește amenințarea ca bunurile imobiliare ale reclamantului să fie vândute prin licitație publică pentru a asigura plata creanței pe care G.V. o avea în privința sa, Curtea reamintește că art. 34 din Convenție prevede ca un reclamant să fie efectiv vătămat prin încălcarea pe care o invocă [ Segi și Gestoras Pro-Amnistía și alții împotriva Germaniei, Austriei, Belgiei, Danemarcei, Spaniei, Finlandei, Franței, Greciei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei, Regatului Unit și Suediei (dec.), nr. 6422/02 și 9916/02, CEDO 2002 ‑ V]. Exercitarea dreptului de recurs individual nu poate avea ca obiect prevenirea unei încălcări a Convenției: în principiu, Curtea nu poate să examineze și, după caz, să constate o încălcare decât a posteriori , atunci când aceasta a avut deja loc. Cu toate acestea, riscul unei viitoare încălcări poate conferi unui reclamant calitatea de victimă a unei încălcări a Convenției numai în circumstanțe cu adevărat excepționale [ Noël Narvii Tauira și alți 18 împotriva Franței , cererea nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 83-A, p. 130]. Pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă într-o asemenea situație, trebuie totuși să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității realizării unei asemenea încălcări, simple suspiciuni sau conjuncturi fiind insuficiente ( Noël Narvii Tauira și alți 18, citată anterior, p. 131). În speță, Curtea nu observă nicio circumstanță care să confere reclamantului calitatea de victimă a unei încălcări a Convenției din perspectiva art. 8: afirmațiile sale din perspectiva acestei dispoziții se referă la o simplă amenințare care nu s ‑ a concretizat și care, în plus, a devenit caducă în urma plății integrale, de către reclamant, a sumei la care fusese obligat (supra, pct. 17).

Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu constată, printre capetele de cerere invocate de reclamant din perspectiva art. 6 și 8 din Convenție, nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 713 euro (EUR) reprezentând suma despăgubirilor civile plătite lui G.V. El solicită, de asemenea, 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de condamnarea sa.

Guvernul subliniază că, în speță, nicio sancțiune penală sau interdicție de exercitare a profesiei de ziarist nu a fost impusă reclamantului. Acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă și că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea reprezenta, în sine, o reparație suficientă pentru eventualul prejudiciu cauzat reclamantului.

Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a art. 10 și obligația impusă reclamantului de a plăti 15 000 000 de lei vechi românești (ROL), și anume aproximativ 713 EUR, ca reparație a prejudiciului cauzat lui G.V. în urma publicării articolului în litigiu. Prin urmare, Curtea admite cererea reclamantului.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea apreciază că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea consideră că trebuie să se acorde reclamantului 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții și 150 EUR pentru cele suportate în fața instanțelor interne.

Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă și subliniază că nu este în întregime susținută prin documente justificative.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele care se află în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 1 500 EUR. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 10 din Convenție; 3. Hotărăște: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție: 713 EUR (șapte sute treisprezece euro) pentru prejudiciul material, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral și 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuielile de judecată, sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall GrefierPreședinte [1] Întrucât nu a fost disponibilă varianta originală în limba română a articolului, aceasta a fost tradus în limba română de IER.