ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1341/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D., E. și F., obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON reprezentând daune morale și a cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., art. 252, art. 253 C. civ. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii ca nefondată. Prin sentința nr. 8480/18.12.2018, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2429/05.11.2019, Tribunalul București – secția a III a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata, către fiecare reclamant, a sumei de 15 000 RON cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1075/A/05.07.2021, Curtea de Apel București – secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâților declarat împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4,6,8 C. proc. civ., pârâții D. E., F.. Recurenții-pârâți au învederat că pentru a motiva decizia instanța de apel a reținut că în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptei era esențială soluția instanței cu privire la plângerea contra ordonanței procurorului și nu doar faptul formulării plângerii penale, căci a priori în raport de aceasta se pune problema abuzului de drept. Aceasta reprezintă însă o aplicare greșită a legii, întrucât art. 2528 C. civ. prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Legea nu prevede că dreptul la acțiune se naște abia după ce o instanță recunoaște prin hotărâre caracterul ilicit al faptei, ci atunci când reclamantul cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea. Acțiunea civilă în justiție are tocmai scopul de a stabili existența faptei, caracterul ilicit al acesteia, paguba și legătura de cauzalitate între faptă și paguba suferită, precum și vinovăția pârâtului. Respingerea unei plângeri împotriva Ordonanței Parchetului nu înseamnă sub nicio formă că plângerea respectivă a avut caracter abuziv, acest aspect fiind stabilit numai de instanța investită cu acțiunea în daune morale. Prin urmare, momentul de început al curgerii termenului de prescripție nu este în nici un fel legat de momentul pronunțării hotărârii privitoare la plângerea împotriva ordonanței Parchetului. Inexistența unei astfel de hotărâri nu paralizează exercitarea dreptului la acțiune, astfel că sub nicio formă nu prorogă momentul de început al curgerii termenului de prescripție. Cu această motivare, instanța de apel a adăugat practic la lege, încălcând în mod flagrant textul legii și depășind limitele exercitării puterii judecătorești. Chiar și motivele cuprinse în hotărâre sunt contradictorii, având în vedere că la pag. 14 paragraful 3 din decizie se arată că paguba a fost una succesivă "cunoscută de reclamanți cu ocazia soluționării plângerii penale, în care reclamanții au fost acuzați de pârâți de mărturie mincinoasă". Astfel, presupusa pagubă nu a avut loc în momentul pronunțării încheierii de respingere a plângerii împotriva ordonanței Parchetului, acela fiind momentul în care instanța a considerat că reclamanții nu au săvârșit fapta de mărturie mincinoasă. Ei nu au invocat pretinsa pagubă decât înainte de soluționarea plângerii, când au luat cunoștință despre existența plângerii penale împotriva lor la data de 18.06.2015, respectiv 23.06.2015, anterior pronunțării încheierii din 25.06.2015. Chiar în finalul acțiunii reclamanții solicită daunele morale "ca modalitate de îndreptare a prejudiciului produs reclamanților prin afectarea vieții private și profesionale ale acestora urmare a suportării, până la o soluție definitivă, a acuzațiilor mincinoase formulate la adresa lor". Deci, atunci când motivează pe fond existența pagubei instanța de apel se referă la perioada ulterioară Ordonanței din 05.11.2012, care a culminat cu plângerea penală pentru mărturie mincinoasă (pag. 14 paragraful 4 din decizie), iar când stabilește momentul începerii prescripției, se referă la pronunțarea încheierii din 25.06.2015. Pe fondul cauzei, instanța de apel a aplicat în mod greșit legea și chiar a încălcat legea cu privire la textele de lege care reglementează accesul liber la justiție, răspunderea civilă delictuală și existența relei-credințe și a abuzului de drept. Art. 1353 C. civ. prevede că, chiar și în situația în care se cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu există obligația de a-l repara, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv. În unanimitate s-a apreciat că fapta săvârșită cu prilejul exercitării unui drept subiectiv poate fi o faptă ilicită numai în măsura în care a produs un prejudiciu prin exercitarea abuzivă a dreptului, respectiv cu rea-credință, cu depășirea limitelor sale juridice și deturnarea de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut legal. Art. 14 C. civ. prevede că: "(1) Persoanele fizice și persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară." Aplicând în mod greșit legea, instanțele anterioare au prezumat existența relei-credințe a pârâților în lipsa oricăror dovezi contrare. De altfel, instanța de apel nu face referire în motivarea sa la nicio probă de natură a dovedi reaua-credință a pârâților, ci doar prezumă că pârâții, având pregătire juridică, și-au exercitat cu rea-credință drepturile procesuale. Chiar și aceste prezumții nu conduc la dovedirea relei-credințe fără putință de tăgadă, în condițiile în care instanța de apel reține că "se poate ajunge la constatarea relei-credințe și a intenției de a prejudicia prin deturnarea scopului pentru care a fost recunoscut dreptul de care au uzat pârâții, accesul la instanță în scop de șicană, în condițiile în care demersul nu era destinat să conducă la rezolvarea problemelor care au generat tensiunile, respective cele izvorâte din starea de coproprietate." În consecință, instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (2) C. civ. întrucât nu a prezumat buna-credință a pârâților în lipsa probelor contrare. Ea nu a ajuns la constatarea certă a relei-credințe, ci doar a speculat că se poate ajunge la constatarea relei-credințe. În plus, nu s-a arătat în ce mod ar fi deturnat pârâții scopul pentru care a fost recunoscut dreptul, în condițiile în care a fost pronunțată o hotărâre penală împotriva pârâților tocmai pe baza mărturiei acestor reclamanți. Demersul pârâților nu era destinat să conducă la rezolvarea tensiunilor izvorâte din starea de coproprietate, ci la soluționarea unui litigiu penal, născut în urma plângerii formulate de soțul reclamantei împotriva pârâților. Instanța de apel a aplicat greșit legea și cu privire la existența abuzului de drept. Art. 15 C. civ., care definește abuzul de drept, prevede că: "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe." Instanța de apel nu a arătat în motivarea sa existența vreunuia din aceste elemente care definesc abuzul de drept:scopul de a vătăma sau păgubi pe altul;excesul și nerezonabilitatea demersului pârâților;reaua-credintă. În condițiile în care soțul reclamantei a formulat o plângere penală împotriva pârâților, iar soluționarea acesteia s-a bazat pe mărturia soției sale și a celorlalți doi reclamanți, dacă s-ar fi putut dovedi că aceștia au dat mărturii mincinoase, acesta ar fi fost un aspect esențial, de natură a duce la aflarea adevărului în cauza penală. Având în vedere că practic plângerea pentru mărturie mincinoasă nici nu a fost cercetată cu adevărat, ci doar formal, pe baza hotărârii judecătorești pronunțate, martorii nefiind chemați să dea vreo declarație, era normal să se ceară instanței să cenzureze soluția Parchetului. Din acest motiv, nici instanța de apel nu a putut invoca vreo conduită excesivă sau nerezonabilă a pârâților. Prin urmare, în lipsa susținerii acestor elemente definitorii ale abuzului de drept, instanța de apel nu a putut ajunge la concluzia că a fost un abuz de drept decât prin aplicarea greșită a legii. Având în vedere că în ceea ce privește proba prejudiciului moral este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, trebuie să se dea o foarte mare atenție dovedirii existenței faptei ilicite. În acest sens, recurenții consideră că a fost greșit aplicată și chiar încălcată legea cu privire la dreptul de acces liber la justiție. În cauză nu este vorba de situații precum cele ce au făcut obiectul deciziei nr. 153/27.01.2016 a Înaltei Curți, ci într-o situație în care stabilirea faptului dacă reclamanții au depus mărturii mincinoase era de cea mai mare importanță pentru pârâți, împotriva cărora soțul reclamantei formulase o plângere penală, astfel că aveau un puternic interes legitim în cercetarea acestui aspect. Simpla exercitare a dreptului de a formula o plângere penală, respectând limitele reglementărilor legale, nu poate fi considerată un abuz de drept cu privire la reclamanți, deși instanța de apel a invocat în mod greșit repetabilitatea conduitei pârâților, făcând referire la o plângere formulată anterior împotriva soțului reclamantei, deci nu există repetabilitate față de cei trei reclamanți din prezenta cauză. Iar prin sentința penală nr. 167/F/10.04.2013 a Curții de Apel București, secția I penală plângerea pârâților a fost admisă în parte, deci nu este vorba de un comportament abuziv prin repetabilitate. Încercând să motiveze, fără a reuși, restrângerea dreptului de acces liber la justiție al pârâților, instanța de apel invocă o serie de hotărâri CEDO, care însă nu se referă niciuna la o situație similară. Aceste hotărâri se referă la nemotivarea hotărârilor judecătorești, la dovedirea suferințelor și respectiv la nivelul de gravitate și maniera atacului adus reputației într-un caz ce vizează atacuri susținute în mass media -televiziune, presă. Instanța de apel nu a putut justifica restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale pârâților, între care se încadrează liberul acces la justiție, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar nu a reușit nici să creeze jurisprudența în acest sens, evitând să clarifice argumentele care susțin o astfel de poziție de încălcare a liberului acces la justiție.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16.03.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 15.06.2022.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Primul motiv de critică, ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul general de prescripție, de 3 ani. Astfel, recurenții susțin o greșită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ., în sensul că data de la care trebuie să se considere că reclamanții au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu este data soluționării definitive a plângerii penale pe care pârâții au formulat-o împotriva lor (cum au considerat instanțele de fond), ci data formulării plângerii penale respective, despre care se pretinde că a constituit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Din împrejurările faptice reținute de instanțele de fond se reține de instanța de recurs că părțile litigiului locuiesc în imobile ce au o curte comună și că între acestea, respectiv între familia pârâților și familia reclamantei A. – ce îl include și pe soțul reclamantei – există o stare conflictuală prelungită. Ca urmare a participării reclamanților din cauza de față în calitate de martori în cadrul unui dosar penal ce avea ca obiect infracțiunea de lovire și alte violențe săvârșită de pârâți asupra soțului reclamantei A., dosar în cadrul căruia pârâților li s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ, aceștia din urmă au formulat împotriva celor 3 reclamanți plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Această plângere a fost soluționată prin clasare la data de 16.02.2015, iar ordonanța de clasare a fost menținută prin hotărârea din data de 25.06.2015 a Curții de Apel București – secția a II-a Penală, dată în dosarul nr. x/2015. Cum s-a arătat mai sus, contrar opiniei recurenților, instanțele de fond au considerat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru repararea pagubei pretins rezultate din formularea unei plângeri penale cu exercițiul abuziv al acestui drept a început să curgă de la data la care plângerea penală a fost soluționată cu caracter definitiv. Astfel cum a arătat în mod judicios și argumentat instanța de apel, deși existența plângerii penale formulată de pârâți a fost cunoscută reclamanților la un moment anterior, până la momentul la care instanța penală a soluționat acea plângere cu caracter definitiv nu se poate afirma că paguba a fost cunoscută de reclamanți. Astfel, în speță nu s-a reproșat prin acțiune pârâților simpla formulare a unei plângeri penale, ci exercitarea acestui drept (recunoscut de lege) în mod abuziv, astfel încât numai întreg contextul faptic ce caracterizează acest demers este apt a configura existența și dimensiunile abuzului imputat recurenților. De aceea, instanța de recurs apreciază, în mod similar cu instanțele de fond, că anterior soluționării definitive a plângerii penale, reclamanților nu le era cunoscută pe deplin paguba – din perspectiva faptului că statuările organelor de urmărire penală, respectiv ale instanței penale cu privire la circumstanțele concrete ale netemeiniciei plângerii penale formulate erau necesare reclamanților pentru a cunoaște în mod rezonabil existența abuzului de drept și, corelativ, a prejudiciului cauzat de acesta. În susținerea acestor critici referitoare la prescripție s-a mai arătat (motiv ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) că argumentele instanței de apel sunt contradictorii, deoarece aceasta se referă la producerea pagubei în mod succesiv, respectiv cu ocazia soluționării plângerii penale și până la momentul soluționării definitive a acesteia și totuși consideră că termenul de prescripție nu a început să curgă înainte de hotărârea definitivă. Înalta Curte observă însă că nicio contradicție nu se identifică în acest raționament, deoarece textul art. 2528 C. civ. nu se referă la momentul producerii pagubei, ci la momentul cunoașterii acesteia, iar aceste noțiuni nu sunt în mod necesar coincidente, deoarece existența unui prejudiciu este o circumstanță obiectivă, iar cunoașterea sa este un element subiectiv, care depinde de numeroși factori, variabili de la caz la caz. Prin urmare, faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu care s-a prelungit în timp pe durata procedurilor penale amintite nu este incompatibil cu împrejurarea că ei au cunoscut paguba (inclusiv întinderea sa) abia la momentul pronunțării instanței penale cu caracter definitiv. În cadrul motivului de recurs care valorifică o pretinsă încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1353 C. civ. și art. 14 C. civ., recurenții pârâți au susținut că instanța a reținut reaua-credință pe baza unei prezumții și fără dovezi contrare, așa cum cerea art. 14 alin. (2) C. civ. Analizând în acest context nu modul concret de apreciere a probelor administrate de către instanța de apel (pentru că o atare măsură nu este deschisă instanței de recurs în coordonatele prevederilor art. 488 C. proc. civ.), ci mecanismul juridic utilizat în cadrul raționamentului expus de Curtea de apel, instanța de recurs observă că această critică nu poate fi primită. Astfel, deși este adevărat că art. 14 alin. (2) C. civ. prezumă relativ buna-credință, la fel de adevărat este că instanța de apel a reținut că această prezumție este răsturnată de o altă prezumție, aceea rezultată din faptul vecin și conex al existenței pregătirii juridice a pârâților, în sensul că demersul lor a fost conștient deturnat de la scopul legitim al unei plângeri penale; totodată, s-a reținut aceeași prezumție rezultată din conduita procesuală a acestora pe parcursul procesului penal ce s-a desfășurat ca urmare a plângerii în discuție. Prin urmare, reținând că există probe (în speță prezumții) contrare prezumției legale relative mai sus evocate, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile de drept material la care recurenții se referă. În privința susținerii că a fost încălcat și art. 15 C. civ., deoarece instanța de apel a reținut greșit existența abuzului de drept prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte observă că această critică tinde, de fapt, la reevaluarea împrejurărilor faptice relevante ale speței, în scopul înlăturării aplicării în speță a normei menționate, care dădea caracter ilicit conduitei recurenților. Aceasta întrucât, în prezența argumentelor – lămuritor și limpede expuse – pentru care instanța de apel a apreciat că se impune a reține că plângerea penală nu a fost formulată de pârâți în scopul respectării legii și a aflării adevărului, ci în scop de șicană și pentru a prejudicia persoanele vizate de acest demers, instanța de recurs nu este îndreptățită a proceda la verificarea acestor împrejurări din care au fost trase pe cale judecătorească prezumțiile mai sus arătate. Mai mult, contrar celor arătate de recurenți, din considerentele deciziei atacate nu lipsesc reperele necesar a fi existente pentru aplicarea art. 15 C. civ., respectiv exercitarea unui drept prevăzut de lege în alt scop decât cel pentru care a fost edictat. În fine, nefondat se reproșează instanței de apel utilizarea unor argumente din hotărâri ale instanței supreme și ale Curții Europene a Drepturilor Omului ce sunt străine cauzei și care priveau alte probleme de fapt și de drept – critică ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, referirile instanței de apel privesc hotărâri ale Curții EDO prin care au fost analizate încălcări ale unor drepturi nepatrimoniale și au fost destinate fundamentării considerentelor ce au privit întinderea prejudiciului moral suferit de reclamanți ca urmare a încălcării drepturilor lor la viață privată și la demnitate. Chiar dacă împrejurările concrete ce au făcut obiectul acelor cauze nu sunt identice, jurisprudența instanței europene menționate constituie un reper important de apreciere a modalității concrete în care se va dispune repararea prejudiciului într-o cauză aflată pe rolul instanței naționale, mai ales având în vedere dificultățile recunoscute de cuantificare a prejudiciului de natură morală suferit în cazul încălcării unor drepturi de natură nepatrimonială. De aceea, nicio contradicție nu poate fi identificată între considerentele care evocă jurisprudența Curții EDO și împrejurările cauzei, urmând ca și acest motiv de recurs să fie înlăturat ca nefondat. Contrar susținerilor recurenților, hotărârea instanței de apel nu constituie, prin ea însăși, o restrângere nejustificată a dreptului lor de acces la instanță (prin sancționarea demersului de a formula o plângere penală, respectiv de a ataca actul emis de procuror în fața instanței), pentru că tocmai aceasta este esența argumentării instanței de apel: dreptul de acces la instanță este recunoscut, dar și el, ca orice alt drept, trebuie să fie exercitat în mod corect, în limitele sale externe și interne și în scopul urmărit de legiuitor la momentul menționării sale în lege (sau în Constituție). De aceea, sancționarea exercitării abuzive a unui drept nu reprezintă o restrângere nejustificată a acestui drept, ci una justificată, instanța națională fiind ținută de obligația de a asigura și protecția drepturilor fundamentale ale terților, vătămate prin exercițiul abuziv cum este cel pe care ea l-a constatat. Față de toate aceste argumente, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat în consecință.