ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2477/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 3 iunie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. SPA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și chemata în garanție S.C. C. S.R.L., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - obligarea pârâtei la încetarea oricărei activități cum ar fi, cu titlu exemplificativ și nu limitativ: folosirea, comercializarea, distribuirea, promovarea, orice alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerțului tradițional, cât și online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor care, datorită identității/similarității cu mărcile "A.", întrucât îi încalcă drepturile exclusive asupra acestora; - obligarea pârâtei la furnizarea informațiilor privind originea, cantitățile și prețurile produselor livrate, primite sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice/similare cu mărcile "A."; - obligarea pârâtei la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice/similare cu mărcile "A." și la îndepărtarea acestor semne din cadrul spațiilor comerciale ale acesteia (incluzând, dar fără a fi limitat la hypermarket-uri, puncte de vânzare tip "B. express" etc.) și din alte surse de promovare online și/sau offline; - obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro (zece mii euro), reprezentând prejudiciul material și moral estimat; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa de timbru și onorarii avocațiale. Primul ciclu procesual I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2088 din 20 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea precizată a reclamantei. A obligat pârâta la încetarea folosirii, comercializării, distribuirii, promovării și a oricărui alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerțului tradițional, cât și online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor identice sau similare cu mărcile "A.", precum și la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile "A." și la îndepărtarea acestor semne din cadrul spațiilor comerciale ale acesteia și din alte surse de promovare online și/sau offline. A respins capătul al doilea al cererii privind obligarea pârâtei la furnizarea informațiilor privind originea, cantitățile și prețurile produselor livrate sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice sau similare mărcilor "A.". A respins, ca neîntemeiate, cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale solicitate și cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor morale, cât și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 264A din 20 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul principal formulat de reclamanta A. SPA și apelul provocat declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2088/2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei A. SPA suma de 13.468 euro cu titlu de daune materiale și suma de 2.474 RON și 2000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. A admis cererea de chemare în garanție și a obligat pe S.C. C. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. B. S.A. sumele de 13.468 euro, 2.000 euro cu titlu de despăgubiri și 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat intimata-chemata în garanție să plătească apelantei-pârâte suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 337 din 16 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul principal declarat de chemata în garanție S.C. C. S.R.L. și recursul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 264/A din data de 20 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 658 A din 26 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A.. și apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2088 din 20 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 658 A din 26 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs principal reclamanta A. SPA și recurs provocat pârâta B. S.A. I.6.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. SPA Prin recursul formulat, și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului formulat de aceasta și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată contravine practicii CJUE (hotărârea din 25 ianuarie 2017 din cauza C-367/15 și hotărârea din 17 martie 2016, Liffers, din cauza C-99/15), deoarece deși titularul dreptului încălcat avea dreptul să aleagă varianta de calcul a daunelor bazate pe redevențele ipotetice, instanța de apel a negat acest drept, în mod arbitrar și cu încălcarea principiilor exprimate în Directiva 2004/48/EC, Directivă care impune statelor membre un standard minim în protecția drepturilor de proprietate intelectuală. A susținut că instanța de apel a ignorat faptul că O.U.G nr. 100/2005 a transpus Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, iar jurisprudența constantă a CJUE este în sensul în care instanțele naționale sunt obligate să interpreteze dispozițiile în lumina textului și finalității directivei, prin urmare să se conformeze articolului 288 TFUE. Totodată, a precizat că hotărârea recurată contravine îndrumărilor Înaltei Curți exprimate prin decizia nr. 337/2021, prin aplicarea eronată a acesteia. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind astfel nerespectate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., în sensul în care a înlăturat înscrisurile depuse în susținerea și dovedirea licențelor ipotetice, chiar dacă acestea nu trebuie dovedite, iar cuantumul acestora este apanajul exclusiv al titularului dreptului, înscrisurile care probează această apărare/argument fiind fondate inclusiv pe jurisprudența statelor membre U.E. care au tranșat aceste probleme. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a precizat că hotărârea recurată a fost pronunțată în contradicție cu prevederile Directivei 48/2004 art. 13 (1) (b) a O.U.G. nr. 100/2005, art. 1. În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind relevant considerentul 26 al Directivei 48/2004 potrivit căruia "pentru a repara prejudiciul suferit urmare unei infracțiuni săvârșite de un contravenient care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente să cunoască că poate genera o astfel de infracțiune, valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului, sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient și, dacă este cazul, orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului. Valoarea daunelor-interese ar putea fi calculată și ea, de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate, plecând de la elemente cum ar fi redevențele sau sumele care ar fi fost datorate in cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv". A mai citat ultimul paragraf de la pagina 7a deciziei de îndrumare, prin care s-au statuat următoarele: "instanța de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte și să arate motivele pentru care nu este posibilă repararea prejudiciului suferit... ". Pe cale de consecință, în opinia recurentei-reclamante, era necesar ca în aplicarea art. 14, instanța de apel să aprecieze în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei măsurile de reparație cele mai eficiente pentru a reflecta deplin spiritul Directivei nr. 2004/48/CE, preluate în art. 13 alin. (2) al O.U.G. nr. 100/2005, respectiv să fie efective, proporționale cu drepturile încălcate. Or, instanța de apel, în aplicarea prevederilor Directivei și ale O.U.G. nr. 100/2005, a decis să aplice în mod exclusiv criteriul profitului realizat de contrafacător, însă acesta a existat în cauză, pârâta B. vânzând produsele contrafăcute în pierdere; măsurile luate de instanța de apel fiind în evidentă contradicție cu spiritul, dar și litera Directivei și al O.U.G. nr. 100/2005. A precizat că art. 13 din Directiva 2004/48/CE, art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 și principiile stabilite pe cale jurisprudențială îndreptățesc recurenta, în calitate de titular al mărcilor A., să primească daune-interese forfetare în baza redevențelor ipotetice, fapt confirmat prin decizia de îndrumare. Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, titularului mărcii încălcate, în calitatea sa de reclamant, îi revine alegerea unuia dintre criteriile legale reglementate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, pentru cuantificarea prejudiciului; titularul face această alegere ținând cont de strategia procesuală preconizată, de anticiparea efortului probator și, nu în ultimul rând, de amploarea contrafacerii. În același sens este și jurisprudența CJU. - hotărârea din 25 ianuarie 2017 din cauza C-367/15 și jurisprudența citată - hotărârea din 17 martie 2016, Liffers, C-99/15, pct. 16. - în ceea ce privește calculul daunelor-interese, Curtea a reținut că: "art. 13 din Directiva 2004/48/CE (daune interese) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia titularul unui drept de proprietate intelectuală prejudiciat poate solicita persoanei care a adus atingere acestui drept fie repararea prejudiciului pe care 1-a suferit, ținând seama de toate aspectele pertinente cauzei, fie, fără ca acest titular să trebuiască să dovedească prejudiciul efectiv, plata unei sume corespunzătoare dublului valorii remunerației adecvate care ar fi fost datorată în temeiul unei autorizații de utilizare a operei în cauză." În cadrul deciziei respective, se precizează că: "simpla plată, în ipoteza unei atingeri aduse unui drept de proprietate intelectuală, a redevenței ipotetice nu poate garanta o reparare în integralitate a prejudiciului real suferit, dat fiind că plata acestei redevențe, prin ea însăși, nu ar asigura nici rambursarea unor eventuale cheltuieli legate de cercetarea și identificarea unor posibile acte de contrafecere, nici repararea unui posibil prejudiciu moral." În acest sens este hotărârea CJUE din 17 martie 2016 din cauza C-99/15, paragraful 65 al cererii de recurs incident prevede că: "art. 13 alin. 1 din Directiva 2004/48/CE trebuie să fie interpretat în sensul că permite persoanei prejudiciate printr-o încălcare a dreptului său de proprietate intelectuală care solicită o despăgubire pentru prejudiciul material calculată, în conformitate cu al doilea paragraf lit. b) al alin. (1), pe baza valorii redevențelor, să solicite, în plus despăgubiri pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat." Or, decizia invocată demonstrează nu numai că reclamantul poate alege ab initio calcularea daunelor-interese materiale pe baza redevențelor ipotetice, dar și că acesta are dreptul să solicite în plus și daune-interese morale, în ciuda optării pentru metoda de calcul aleasă. Prin urmare, atât din jurisprudența CJUE cât și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că titularul mărcilor poate să evalueze cuantumul daunelor interese pe baza valorii redevențelor ipotetice, iar acest mod de calcul nu impune reclamantului din acțiunea în daune-interese să stabilească întinderea prejudiciului real. Astfel, trebuie avută în vedere pierderea câștigului suferită de titularul dreptului prin raportare la produsele originale și nu la cele contrafăcute, sens în care a precizat că, potrivit datelor publicate de către D., încă din anul 2010 în majoritatea statelor membre U.E., despăgubirile acordate de instanțele judecătorești pot fi cuantificate prin cuantumul redevențelor unor licențe virtuale și alegerea manierei de calcul al despăgubirilor aparține titularului dreptului încălcat. A susținut că hotărârea recurată nu indică argumentele instanței de apel cu privire la raportarea, sub aspectul daunelor materiale, la unicul criteriu reprezentat de profitul net realizat raportat la valoarea produsului contrafăcut și nu la valoarea unui produs original. Având în vedere circumstanțele cauzei, acordarea daunelor-interese prin fixarea unei sume forfetare era singura variantă aplicabilă în prezenta cauză, criteriul beneficiului injust al pârâtei, în mod evident, neasigurând un nivel minim de protecție al proprietății intelectuale, ci dimpotrivă, este vădit contrar intenției legiuitorului european și român de stabilire a unor măsuri reparatorii eficiente și efective. Raportându-se la valoarea și procentul licențelor ipotetice, confirmate de un specialist în domeniu, dar și de jurisprudența din Italia, a susținut că instanța de apel a ignorat actele care indicau valoarea redevențelor ipotetice fără să motiveze de ce a procedat în acest fel. Deși există o practică a instanțelor din statele membre U.E. de a acorda daunele interese în caz de contrafacere raportate la profit sau chiar la cifra de afaceri a contrafăcătorului, reținând că pârâta a realizat în anul 2017 un profit de peste 47.000.000 euro în România, recurenta a solicitat o reparație minimă raportându-se la un număr de jachete indicat chiar de către contrafacător, pârâta B. S.A., cu toate că numărul jachetelor vândute în 3 ani anterior promovării acțiuni era infinit mai mare - produsele contrafăcute nu pot fi însă departajate de cele generice, deoarece în toate evidențele și facturile aferente jachetelor apar doar coduri. 1.6.2. Recursul provocat declarat de pârâta B. S.A. Fără a se proceda la încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în situația admiterii recursului principal al reclamantei A., admiterea și a recursului provocat, rejudecarea apelului provocat, cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție și obligării chematei în garanție la plata către pârâtă a sumei la care a fost obligată către recurenta A.. A arătat că, în ipoteza în care instanța de recurs va admite recursul formulat de către A., atunci ar trebui să constate că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 72-74 C. proc. civ. și art. 473 din același cod, deoarece aceasta avea obligația să judece apelul provocat și cererea de chemare în garanție pe fondul raporturilor juridice contractuale dintre părți (pârâta și chemata în garanție). Redând din conținutul apelului provocat și al cererii de chemare în garanție, a arătat că în ipoteza în care instanța de recurs ar aprecia recursul reclamantei ca fiind fondat și, rejudecând apelul principal formulat de A., ar obliga pe pârâtă la plata vreunei sume cu titlu de prejudiciu, atunci se impune și admiterea apelului provocat formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 2088 din 20 decembrie 2017, cu consecința angajării răspunderii contractuale a C.. Raportându-se la art. 497 C. proc. civ. și la împrejurarea că instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare în ciclul procesual anterior, în aprecierea recurentei-pârâte, în cel de-al doilea ciclu procesual, aceasta va proceda la judecata pe fond a apelului provocat. În măsura în care instanța de recurs va constata că fondul raporturilor juridice dintre pârâtă și chemata în garanție nu a fost cercetat în faza procesuală anterioară, analiza legalității deciziei din apel nefiind posibilă fără o cercetare prealabilă a fondului, incompatibilă cu structura recursului, atunci va putea dispune trimiterea spre rejudecare doar în vederea rejudecării apelului provocat. I.

Apărările formulate în cauză La data de 04 noiembrie 2022, în termen legal, intimata-chemată în garanție C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul principal promovat de reclamanta A. SPA, prin care a solicitat respingerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ca neîntemeiate, precum și constatarea nulității motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecința menținerii deciziei atacate, ca temeinică și legală, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În susținerea nulității motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 489 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că recurenta-reclamantă nu a indicat normele de procedură, care nu au fost respectate de către instanța de apel în rejudecarea cauzei, ci s-a limitat în a menționa faptul că decizia atacată contravine practicii CJUE, respectiv hotărârii din 17 martie 2006 din cauza C-99/15 și a hotărârii din 25 ianuarie 2017 din cauza C-367/15, însă cele 2 hotărâri sunt decizii de interpretare a unor norme unionale de drept material și nu a unor norme de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. Prin întâmpinarea depusă la data de 04 noiembrie 2022, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. Prin întâmpinarea depusă la data de 22 decembrie 2022, în termen legal, reclamanta A. SPA a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârâta B. S.A., ca nefondat, arătând, cu titlu prealabil, că raportul obligațional din cauza dedusă judecății este între A. SPA și B. S.A., aceasta din urmă fiind vinovată de acte de contrafacere a mărcilor A., iar recursul incident vizează în mod exclusiv raporturile contractuale dintre pârâta B. și chemata în garanție C. S.R.L. În ceea ce privește cererea recurentei-pârâte B. de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului provocat, a apreciat că o astfel de solicitare este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ. La data de 08 decembrie 2022, în termen legal, recurenta-reclamantă A. SPA a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimata-chemată în garanție C. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.A., prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de aceste părți, ca nefondate. I.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile, atât cel principal, cât și pe cel provocat, fiind fixat termen de judecată ședința publică din data de 10 octombrie 2023; prin aceeași încheiere a fost respinsă execpția nulității recursului, având în vedere că din criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă rezultă că este posibilă încadrarea acestora în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar sancțiunea nulității nu poate opera doar parțial. I.

Judecata în ședință publică Prin încheierea din data de 24.10.2023, Înalta Curte a respins cererea recurentei-reclamante A.., având ca obiect sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în legătură cu interpretarea art. 13 alin. (2) lit. a) și b) din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, pentru motivele arătate în respectiva încheiere de ședință. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de reclamanta A. SPA și pârâta B. S.A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Recursul reclamantei A. SPA Cu titlu prealabil, se impune precizarea că în cadrul prezentei căi de atac urmează a se analiza doar legalitatea soluției instanței cu privire la chestiunea îndreptățirii recurentei-reclamante la acordarea daunelor materiale pretinse, în limitele casării dispuse prin decizia nr. 337/16.02.2021 pronunțată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, în privința celorlalte pretenții formulate prin acțiunea introductivă tranșându-se, necontestat, în mod definitiv. Astfel, după cum s-a reținut prin decizia de casare, capătul de cerere privind contrafacerea mărcilor "A." a fost admis încă de la momentul judecății în primă instanță, nefiind formulat apel pe acest aspect și, de asemenea, nu a făcut obiect al învestirii instanței de control judiciar nici constatarea conform căreia încălcarea drepturilor asupra mărcilor constituie o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, care a cauzat un prejudiciu cert titularului. Totodată, dispoziția primei instanțe de respingere a daunelor morale nu a fost atacată cu recurs de către reclamantă, în primul ciclu procesual, astfel că beneficiază de autoritate de lucru judecat. În ceea ce privește motivele de recurs, Înalta Curte reține că, prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că reclamanta, în calitate de titular al mărcilor A., este îndreptățită să primească daune-interese forfetare în baza redevențelor ipotetice, fapt confirmat prin decizia de casare, totodată, că, în circumstanțele speței, acordarea daunelor-interese prin fixarea unei sume forfetare era singura variantă aplicabilă. În egală măsură, recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel faptul că i-ar fi încălcat dreptul recunoscut de practica CJUE, care permite titularului dreptului încălcat de a alege varianta de calcul a daunelor pretinse, prin raportare fie la lit. a), fie) la lit. b) din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005. Raportându-se la valoarea și procentul licențelor ipotetice, confirmate de un specialist în domeniu, dar și de jurisprudența din Italia, a susținut că instanța de apel a ignorat actele care indicau valoarea redevențelor ipotetice fără să motiveze de ce a procedat în acest fel. Motivele de recurs astfel formulate urmează a fi analizate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la pct. 5 și 8 C. proc. civ., din moment ce recurenta susține, pe de o parte, încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea sau aplicarea greșită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, în ceea ce privește neacordarea daunelor-interese pe temeiul lit. b) a acestei norme. Nu este incident cazul de casare descris la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât susținerile subsumate acestei ipoteze, prin încadrarea juridică făcută de către recurenta-reclamantă, au ca finalitate demonstrarea nelegalității soluției instanței de apel tot în ceea ce privește neacordarea daunelor-interese pe temeiul juridic invocat de către reclamantă, astfel încât se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamantei se bazează pe premisa potrivit căreia, prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, s-a stabilit că titularul dreptului încălcat de a alege varianta de calcul a daunelor pretinse, prin raportare fie la lit. a), fie) la lit. b) din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, pentru a reproșa instanței de apel încălcarea dezlegărilor instanței de recurs și a dispozițiilor legale, precum și înlăturarea nemotivată a înscrisurilor depuse la dosar. Criticile astfel formulate nu sunt fondate. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 337 din 16 februarie 2021 pronunțată în prezenta cauză, a admis recursul principal declarat de chemata în garanție S.C. C. S.R.L. și recursul incident formulat de pârâta B. S.A., reținând că raportarea la redevențele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizației de a utiliza dreptul de proprietate în cauză este prevăzută de un criteriu de calcul alternativ față de cel de la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, care are în vedere consecințele economice negative sau prejudiciul moral produs prin fapta de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală. De asemenea, întrucât art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opțiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop. A mai reținut Înalta Curte, prin decizia de casare, că, deși nu se poate impune titularului dreptului obligația de a calcula prejudiciul suferit în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), totuși, modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) poate fi admis, ca alternativă, "doar atunci când este cazul", astfel cum această sintagmă este explicitată prin considerentul 26 al Directivei nr. 2004/48/CE, și anume doar atunci când au fost arătate motivele pentru care nu este posibilă repararea prejudicului real suferit. Prin considerentele deciziei de apel pronunțate în rejudecarea cauzei, s-a apreciat, față de probatoriul administrat, că este posibil un calcul al prejudiciului real suferit, însă pârâta B. S.A. nu a realizat un beneficiu injust din comercializarea produselor contrafăcute. Recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică în legătură cu atare apreciere a instanței de apel, context în care Înalta Curte constată că, din perspectiva raportului dintre lit. a) și b) ale art. 14 alin. (2), nu au fost încălcate dezlegările deciziei de casare, în condițiile în care prin decizia recurată s-a analizat posibilitatea reparării prejudiciului real suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) și s)-a ajuns la concluzia - necontestată prin motivele de recurs - a nedovedirii unui beneficiu injust realizat de către pârâta B. S.A. În ceea ce privește acordarea despăgubirilor pe temeiul lit. b) a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, se constată, în primul rând, că prin decizia de casare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu s-a stabilit în mod efectiv îndreptățirea acesteia la daune-interese forfetare în baza redevențelor ipotetice. Înalta Curte, în ciclul procesual anterior al cauzei, s-a referit, într-adevăr, la modul de calcul ce fusese aplicat în mod efectiv prin decizia de apel, pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, pe care l-a infirmat, însă, în condițiile în care declarația dată pe proprie răspundere de către reprezentantul societății reclamante nu poate fi considerată un "fapt necontestat" în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nu s-a stabilit prin decizia de casare că, în circumstanțele cauzei, reclamantei trebuie să i se acorde în mod obligatoriu daune-interese forfetare pe baza modului de calcul pretins de către reclamantă. O asemenea concluzie relevă exclusiv prerogativele instanțelor de fond, situația de fapt stabilită de către aceasta neputând fi cenzurată de către instanța de recurs, ale cărei atribuții se circumscriu cercetării legalității deciziei de apel, iar nu și a temeiniciei acesteia. În ceea ce privește modul de calcul al sumei forfetare pentru daunele-interese, sumă care se fixează, potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, "pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză", se constată următoarele: Reclamanta a indicat valoarea prejudiciului material la 13.468,8 eur, precizând că aceasta reprezintă suma calculată pentru cele 122 de produse contrafăcute, cu redevența de 12% percepută de A., la care se adaugă taxa de marketing de 4% pe care pârâta B. i-ar fi datorat-o reclamantei, dacă aceasta i-ar fi cerut acordul privind comercializarea produselor. Înalta Curte constată că nu au temei susținerile reclamantei din memoriul de recurs, conform cărora instanța de apel a ignorat în mod nejustificat actele depuse la dosar care indicau valoarea redevențelor ipotetice și, pe cale de consecință, a refuzat în mod arbitrar titularului dreptului reparația minimă solicitată. Din înscrisurile depuse la dosar cu ocazia rejudecării cauzei în apel, respectiv opinia unui specialist în proprietate intelectuală din Italia și o hotărâre a unei instanțe italiene, rezultă doar rata redevenței care se aplică în această țară atunci când este vorba despre mărci notorii, dar în niciun caz nu se confirmă însăși redevența ori valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză, așa cum a fost pretinsă de către reclamantă. Astfel, înscrisurile depuse relevă, într-adevăr, că instanțele din Italia un rețin un procent al redevenței care se poate apropia de 20%, însă aplicat la cifra de afaceri al contrafăcătorului. Or, reclamanta nu a indicat un mod de calcul care să ia în considerare cifra de afaceri de pârâtei B. S.A., acest reper nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părților și nici nu s-a înfățișat vreo dovadă în legătură cu acest reper, reclamanta calculând suma forfetară pretinsă cu titlu de daune-interese prin înmulțirea valorii unui produs original A. cu numărul de produse comercializate de către pârâta B. S.A., așadar, într-o modalitate care nu are în vedere cifra de afaceri a pârâtei. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel neacordarea daunelor-interese pe baza actelor depuse la dosar, în condițiile în care acestea nu susțin modul de calcul pretins de către reclamantă. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport criticile formulate, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantei A. SPA, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. II.2. Recursul pârâtei B. S.A. Prin recursul provocat declarat în cauză, pârâta B. S.A. a tins la rejudecarea apelului provocat, care privea soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție a S.C. C. S.R.L.. Atât prin motivele scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, recurenta-pârâtă a menționat că solicită admiterea recursului provocat doar în ipoteza admiterii recursului principal. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi. În raport cu dispozițiile art. 463 C. proc. civ., având în vedere poziția exprimată în proces de către recurenta-pârâtă cu privire soarta căii de atac pe care a exercitat-o, precum și reținând că, odată respins recursul principal, soluția de respingere și a petitului având ca obiect cererea de acordare de despăgubiri devine definitivă, iar cererea de chemare în garanție rămâne rămasă fără obiect, Înalta Curte urmează să respingă și acest recurs, ca nefondat.