ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 337/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 3.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Moncler SpA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. România S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei la încetarea oricărei activități, cum ar fi: folosirea, comercializarea, distribuirea, promovarea, orice alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerțului tradițional, cât și online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor care, datorită identității/similarității cu mărcile "Moncler", întrucât îi încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra acestora; - obligarea pârâtei la furnizarea informațiilor privind originea, cantitățile și prețurile produselor livrate, primite sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice/similare cu mărcile "Moncler"; - obligarea pârâtei la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice/similare cu mărcile "Moncler" și la îndepărtarea acestor semne din cadrul spațiilor comerciale ale acesteia (incluzând, dar fără a fi limitat la hypermarket-uri, puncte de vânzare tip "A. express" etc.) și din alte surse de promovare online și/sau offline; - obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro (zece mii euro), reprezentând prejudiciul material și moral estimat; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa de timbru și onorarii avocațiale. Pârâta A. România S.A. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea capetelor 1, 2 și 3 de cerere ca lipsite de obiect, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în ipoteza în care instanța ar admite cererea de chemare în judecată, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a B. S.R.L., în sensul de a obliga chemata în garanție să plătească pârâtei suma la care ar fi obligată A. România către reclamantă, sumă estimată la acest moment la valoarea de 10.000 Euro, cu obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 2088/20.12.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea precizată a reclamantei și, în consecință: A obligat pe pârâtă la încetarea folosirii, comercializării, distribuirii, promovării și a oricărui alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerțului tradițional, cât și online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor identice sau similare cu mărcile "Moncler", precum și la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile "Moncler" și la îndepărtarea acestor semne din cadrul spațiilor comerciale ale acesteia și din alte surse de promovare online și/sau offline, cu cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON. A respins capătul al doilea al cererii privind obligarea pârâtei la furnizarea informațiilor privind originea, cantitățile și prețurile produselor livrate sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice sau similare mărcilor "Moncler", precum și cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale, ca neîntemeiate. A respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 264/20.02.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul principal formulat de reclamantă Moncler SpA și apelul provocat declarat de pârâta A. România S.A. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A obligat pe pârâta A. România S.A. să plătească reclamantei Moncler SpA suma de 13.468 euro cu titlu de daune materiale și suma de 2.474 RON și 2000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. A admis cererea de chemare în garanție și a obligat pe chemata în garanție S.C. B. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. A. România S.A. sumele de 13.468 euro, 2.000 euro cu titlu de despăgubiri și 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Intimata chemată în garanție a fost obligată să plătească apelantei-pârâte suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Căile de atac formulate în cauză Împotriva deciziei menționate, intervenienta chemată în garanție B. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta A. România S.A. a declarat recurs incident. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intervenienta chemată în garanție B. S.R.L. a susținut următoarele: - Instanța de apel a apreciat în mod eronat că, în cauză, a intervenit diluția mărcii "Moncler", deoarece societățile nu sunt concurente directe pe piață: în timp ce A. România S.A. și intervenienta vând produse diverse de calitate medie și la prețuri accesibile, mărcile "Moncler" ale reclamantei se adresează unei categorii mult mai restrânse de produse încadrate în categorii superioare din punct de vedere al calității și prețului; totodată, publicul țintă este diferit, iar rețelele de comercializare sunt diferite. Prin urmare, nu se poate reține că, prin produsele vândute de către intervenientă către A. România S.A., ar fi fost în vreun fel afectat segmentul de piață pe care sunt distribuite produsele purtând mărcile reclamantei, fiind exclus ca publicul consumator de produse "Moncler" de o anumită calitate să le caute în magazine cu profilul celor aparținând A. România S.A. și să fie indus în eroare. În acest sens, este edificator și profitul minim obținut de către intervenientă în urma vânzării produselor. - Instanța de apel a considerat, în mod neîntemeiat, că în prezenta cauză există riscul unei confuzii indirecte, întrucât nu poate fi reținut riscul de confuzie și nici măcar riscul de asociere între semn și marcă. Mărcile "Moncler" sunt mărci de lux, adresându-se unui anumit segment de consumatori, cu putere de cumpărare ridicată, așa încât nu se poate concluziona că există legături între Moncler SpA, A. România S.A. și intervenientă, deoarece Moncler SpA nu vinde o geacă la prețul de 79 RON + TVA. De asemenea, este relevant faptul că produsele vândute sub denumirea Jachetă DM S/XL MC001 aveau scris de producător pe ele denumirea "M KING" și nu cea de "Moncler", fiind practic imposibil de observat că aceste produse ar putea încălca drepturile de proprietate intelectuală ale altei persoane. Mai mult decât atât, intervenienta se ocupă de achiziționarea și vânzarea unor produse cu o valoare redusă, care se adresează cumpărătorilor cu venituri mici și medii, neavând niciodată în portofoliu produse aparținând unor mărci consacrate și cu atât mai puțin produse aparținând unor companii de top cum se pare că este societatea Moncler. Dat fiind această situație, personalul societății este total nepregătit în materia produselor protejate de legislația în materia drepturilor de proprietate intelectuală, fapt ce a făcut imposibilă constatarea unor posibile similitudini între desenul existent pe jachetele vândute de intervenientă și marca "Moncler". - Instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, iar acordarea de despăgubiri materiale nu este justificată. Nu s-a probat că faptele de vânzare ale gecilor au avut un impact negativ asupra Moncler SpA, dat fiind că produsul "Moncler" este un produs de lux care este de peste 50 de ori mai scump decât produsele vândute de A. România S.A., iar beneficiul nerealizat apare în situația în care consumatorii optează pentru produsul contrafăcut datorită prețului mai mic al acestuia. În speță însă, pe lângă diferența uriașă de preț dintre produsele părților, categoriile de consumatori avute în vedere de cele două produse sunt total diferite. În ceea ce privește contravaloarea prejudiciului material, prin punerea în vânzare de către intervenientă prin intermediul A. România S.A. a produselor nu a fost afectată imaginea mărcilor "Moncler", întrucât riscul realizării vreunei asocieri între rețelele de distribuție ale produselor și magazinele Moncler SpA nu a fost susținut cu niciun fel de mijloc de probă, iar riscul ca persoanele care au cumpărat geci din A. să considere că au cumpărat un produs autentic Moncler este foarte greu a fi reținut. - Instanța a încălcat prevederile art. 1349 C. civ. și ale art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, apreciind în mod greșit că în prezenta cauză ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, intervenienta nu a săvârșit nicio fapta culpabilă, nefiind producătorul sau importatorul produselor respective, iar ca urmare a notificării Moncler SpA, fără a aștepta pronunțarea unei hotărâri judecătorești, dând dovada de bună - credință, A. România S.A. a stopat deîndată vânzarea produselor. Nu este îndeplinită condiția existenței vinovăției, chiar sub forma cea mai ușoară. Dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu există intenția, ca atitudine psihică a persoanei despre care se afirmă că ar fi săvârșit o faptă culpabilă. Nu s-a făcut dovada că intervenienta a prevăzut și urmărit rezultatul faptei (intenție directă) sau că deși l-a prevăzut, nu l-a urmărit, acceptând însă că se poate produce (intenție indirectă). Intervenienta nu a acționat nici măcar din culpă (atitudinea psihică a celui care prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, considerând fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă), întrucât nu a produs sau importat gecile în cauză, ci le-a achiziționat de pe piața internă. Intervenienta și A. România S.A. au acționat cu diligență și totodată A. România S.A. a scos produsele de la vânzare imediat ce a aflat despre existența unui posibil conflict cu mărcile. De asemenea, lipsa oricărei intenții sau a unei eventuale culpe a subscrisei rezultă și din faptul că marca Moncler era total necunoscută intervenientei, deoarece se ocupă de achiziționarea și vânzarea unor produse care se adresează unor cumpărători cu venituri mici sau medii, care nu ar avea posibilitățile financiare de a achiziționa produse Moncler. Totodată, nu se poate considera că produsele Moncler sunt notorii în România pentru că un număr foarte mic de persoane își poate permite să le achiziționeze, lucru care transformă această marcă în una de lux, necunoscută pentru cumpărătorii cu venituri mici sau medii cărora se adresează intervenienta. În ce privește existența prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale, reclamanta nu a prezentat nicio modalitate de calcul a daunelor materiale. Criteriul propus de către reclamantă, de stabilire a prejudiciului în raport de cuantumul unei remunerații pentru obținerea unei licențe, nu poate fi aplicat, cât timp intervenienta nu vinde produse aflate sub sfera de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală și nici nu face parte din rețelele directe sau conexe de distribuire a unor asemenea produse, având alt public țintă. Cu privire la buna-credință, s-a subliniat faptul că în întreaga colaborare cu A. România S.A. nu a mai existat un incident de această natură, astfel cum se poate observa și din fotografiile existente pe CD-ul depus la prima instanță, ale tuturor produselor prezentate spre achiziție. - Instanța de apel a încălcat art. 451 și 453 C. proc. civ., acordând cu titlu de cheltuieli de judecată un cuantum exagerat de mare raportat la complexitatea dosarului și activitatea efectivă a avocatului. Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta A. România S.A. a susținut următoarele: - Instanța de apel a reținut în mod nelegal că dreptul de a pretinde despăgubiri conform art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 ar fi recunoscut și în situația în care autorul a acționat din culpă, astfel încât pârâta poate fi obligată să plătească despăgubiri către reclamanta Moncler pentru actele de contrafacere, chiar în cazul în care acestea nu au fost săvârșite cu intenție. Raționamentul instanței de apel prin care a ajuns la această concluzie nu are temei, deoarece o directivă europeană nu produce efect direct orizontal, neputând fi invocată de către particulari împotriva altor particulari, în lipsa unei transpuneri a acesteia în legislația națională. Chiar dacă în speță directiva a fost transpusă printr-o lege națională (O.U.G. nr. 100/2005), aceasta poate fi invocată direct între particulari numai în măsura în care a fost corect transpusă prin legislația românească, neputându-se institui obligații în sarcina persoanelor private care să nu fi fost instituite prin legislația românească. Nici prin obligația instanțelor naționale de a interpreta legislația națională conform directivelor UE nu se poate merge atât de departe încât să se impună unor particulari obligații care să nu fi fost transpuse. Acest lucru rezultă din jurisprudența și doctrina dreptului Uniunii Europene: "Construirea interpretării în spiritul directivei este limitat la caracteristicile esențiale și structurale ale directivei și scopul valabilității sale. În absenta unei transpuneri conforme a directivei în legea națională, interpretarea consistentă nu poate conduce la impunerea sau la extinderea obligațiilor sau sancțiunilor aplicate particularilor. În consecință, statul membru care a încălcat obligația de implementare a directivei nu are dreptul de a aplica directiva în temeiul interpretării pro-directivă a legii naționale, dacă ar conduce la impunerea sau extinderea obligațiilor impuse particularilor" (cauzele CJUE C-456/98, C-74/95, C-80/96, C-192/94). Or, exact aceeași este și situația în prezenta cauză, deoarece prin aplicarea prioritară a directivei, instanța de apel a impus A. obligații extinse față de cele prevăzute de legea română, respectiv obligația de a plăti daune-interese în cazul unei contrafaceri din culpă. De asemenea, încălcarea de către instanța de apel a art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă și din faptul că interpretarea conformă a dreptului național, realizată de instanța de apel, nu este posibilă contra legii naționale. Acest lucru a fost reținut de CJUE chiar în cauza Maribel citată de Curtea de Apel București în cuprinsul deciziei recurate: "Desigur, acest principiu al interpretării conforme a dreptului național are anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept si nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național". Dealtfel, faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-interese decât în situația în care a acționat cu intenție rezultă inclusiv din doctrină. Or, în speță nu ar fi vorba despre o carență a legii naționale care ar fi înlăturată prin interpretarea ei de către instanța de judecată conform directivei, instanța de apel realizând o veritabilă interpretare contra O.U.G. nr. 100/2005, în condițiile în care aceasta din urmă stabilește fără echivoc faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-interese decât dacă acționează cu intenție. Prin urmare, directiva invocată nu ar putea fi aplicată cu prioritate de către instanța de judecată, deoarece a decide astfel ar însemna a aplica o prevedere a dreptului Uniunii Europene, netranspusă corect de către legislația românească, în contra O.U.G. nr. 100/2005 și prin impunerea unor obligații suplimentare neprevăzute de legea națională, lucru nepermis judecătorului național într-un litigiu între particulari. În măsura în care prevederile O.U.G. nr. 100/2005 ar contraveni art. 13 din directivă, atunci Moncler ar putea cel mult solicita în fața CJUE angajarea răspunderii statului român pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene. - Instanța de apel a reținut în mod nelegal că fapta pârâtei ar fi fost săvârșită cu intenție indirectă. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel, în esență, a avut în vedere următoarele argumente: vinovăția trebuie apreciată prin raportare la persoana juridică A. și nu la atitudinea subiectivă a persoanelor fizice angajate; persoana juridică trebuie să se doteze cu un sistem verificare operațional și eficient care, în toate cazurile, să excludă comercializarea unor mărfuri în privința cărora o verificare minimal avizată ar releva că sunt contrafăcute; mărcile Moncler sunt larg cunoscute pe piața europeană și românească; pârâta nu a răsturnat prezumția conform căreia marca Moncler era cunoscută angajaților A.. Procedând de această manieră, instanța de apel a încălcat numeroase dispoziții legale. A. nu a negat în niciun moment că vinovăția se apreciază in general prin raportare la atitudinea persoanei juridice (cum tendențios a concluzionat instanța de apel) și nu neagă nici că instanța de judecată trebuie să verifice daca în general persoana juridică A. a pus la punct un control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea mărcilor Moncler. Instanța de apel, însă, nici măcar nu a făcut această verificare, ci a avut în vedere două prezumții: marca Moncler este larg cunoscută pe piața românească/europeană; A. nu a răsturnat prezumția cunoașterii mărcii Moncler. Concluzia la care a ajuns instanța de apel în sensul cunoașterii mărcii Moncler pe piața românească se bazează pe un raționament nelegal, deoarece extrasele de presă și facturile depuse la dosar nu pot face dovada unei largi cunoașteri a mărcii Moncler pe piața românească, ci dovedesc tot simpla exploatare a acestei mărci. Există nenumărate mărci înregistrate la OSIM în legătură cu care titularii ar putea să furnizeze facturi de vânzare a produselor pentru care sunt înregistrate mărcile și câteva extrase de presă privind acele produse. Or, dacă am admite acest raționament, ar însemna că marea majoritate a mărcilor înregistrate la OSIM să fie larg cunoscute publicului. Pentru dovedirea unei largi cunoașteri de către public a unei mărci este necesară tot depunerea unor sondaje de opinie din care să rezulte această cunoaștere, chiar dacă, astfel cum a arătat instanța de apel, cunoașterea largă ar fi un stadiu inferior notorietății. Faptul că și pentru cunoașterea largă a unei mărci titularul trebuie să depună la dosar sondaje de opinie rezultă și din practica judiciară. O decizie din anul 2014 chiar a Curții de Apel București contrazice expres raționamentul instanței de apel, arătând că o cunoaștere largă de către public se dovedește prin sondaje de opinie, iar această cunoaștere nu echivalează cu notorietatea. Prin urmare, în mod nelegal a apreciat instanța de apel că marca Moncler ar fi fost larg cunoscută pe piața românească, și, pe cale de consecință, cunoscută societății A., atâta vreme cât la dosarul cauzei nu s-a depus un probatoriu adecvat, cum ar fi sondaje de opinie, din care să rezulte această cunoaștere, ci doar 2-3 facturi care probează o relație comercială dintre reclamanți și un singur comerciant care are un singur magazin în București pe Calea x, acestea fiind singurele dovezi ale exploatării mărcii în România. În consecință, nu se poate reține că ar fi existat nici măcar o prezumție judiciară cu privire la cunoașterea mărcii Moncler pe piața din România. Prin urmare, se impune casarea hotărârii pentru ca instanța de apel să verifice dacă la dosarul cauzei există un probatoriu adecvat, care să demonstreze larga cunoaștere de către public a mărcii Moncler pe piața din România. Construind întregul raționament în sensul intenției indirecte a A. în legătură cu contrafacerea plecând de la concluzia nelegală arătată anterior, fără a verifica premisa, instanța de apel a încălcat inclusiv art. 14 alin. (2) C. civ., potrivit căruia buna-credință se prezumă, până la proba contrară. Nici argumentul instanței de apel conform căruia pârâta este un comerciant consacrat pe piață nu poate conduce la reținerea intenției indirecte, fără a fi verificat în concret sistemul de protecție pus în practică de A.. Daca am admite un asemenea argument ar însemna ca toți comercianții consacrați pe piață să acționeze întotdeauna cu intenție și s-ar încălca din nou prevederile art. 14 alin. (2) C. civ. Or, din dovezile depuse la dosar rezultă tocmai că pârâta a pus în practică un sistem care care să excludă comercializarea unor mărfuri în privința cărora o verificare minimal avizată ar releva dacă sunt contrafăcute. În cadrul activității de comercializare a produselor, A. solicită întotdeauna furnizorilor săi să garanteze că produsele livrate îndeplinesc condițiile de comercializare și că nu aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale terților. Acest lucru rezultă și din Carta Etică a A. care prevede în art. 9.3 "Asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală ale celeilalte părți precum și ale terților". Pentru a realiza aceste obiective, pe lângă faptul că obligă pe furnizorii săi să garanteze respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale terților, pârâta îi obligă și la îndeplinirea unor obligații strict încadrate privind etichetarea produselor furnizate, tocmai pentru a preîntâmpina încălcarea vreunor astfel de drepturi ale terților. În acest sens, în Contractul de Furnizare încheiat cu Furnizorul, există anexă nr. 8A, denumită "Caiet de sarcini pentru furnizorii de textile", în care, la pct. 7, se prevede că "Furnizorul se angajează să livreze mărfurile comandate [...] respectând următoarele clauze: produsul va fi însoțit de o etichetă, care va prezenta următoarele elemente: denumirea produsului, marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia, denumirea importatorului, producătorului sau distribuitorului, [...] compoziția fibroasă a țesăturii [...], măsura [...]. Eticheta va fi atașată produsului - agățată, lipită sau stanțată, într-o manieră cât mai vizibilă pentru client și de lungă durată pe tot parcursul vânzării". Aceste obligații sunt impuse de către A. tocmai cu scopul de a verifica, în momentul în care primește un produs nou de la furnizori, că acesta este în acord cu dispozițiile legale, inclusiv cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, lucru care rezultă din obligația de a preciza marca produsului pe eticheta respecivă. În raport cu obligațiile enunțate anterior, pârât a arătat că din toate imaginile pe care le-a prezentat reclamanta în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, imagini susceptibile de a reprezenta etichete ale produselor, singurul care corespunde obligației asumate de B. prin contractul de furnizare este eticheta, care indică: o marcă înregistrată a produsului, distribuitorul, compoziția și măsura produsului. Nicio altă etichetă din cele prezentate de către Moncler nu conține aceste elemente, de unde rezultă că aceasta era eticheta la care s-au raportat angajații A. în momentul în care au introdus produsul spre comercializare. Pârâta nu neagă faptul că pe lângă mențiunea "M-King", pe această etichetă apare și un semn similar cu una din mărcile figurative ale reclamantei, însă orice persoană care se va uita la această etichetă, își va concentra atenția asupra denumirii "M-King", element dominant al acestei etichete, și nu asupra figurii aflate superior acestei denumiri. Prin urmare, rezultă că angajații A., în momentul în care au verificat eticheta produsului, au perceput cele două semne ca pe un tot și și-au îndreptat atenția asupra denumirii "M-King", și nu asupra semnului figurativ în mod separat. Obligația asumată de Furnizor prin Contract prevedea că eticheta va fi atașată produsului într-o manieră cât mai vizibilă pentru client. Or, eticheta invocată de apelantă din interiorul produsului care purta într-adevăr denumirea Moncler nu era vizibilă. Prin urmare, instanța de apel trebuia să verifice dacă pe baza acestui sistem de protecție al drepturilor de proprietate intelectuală un utilizator avizat ar fi putut, în toate cazurile, în urma unei verificări minimale, să observe că produsele sunt contrafăcute. Or, pârâta a pus în practică un astfel de sistem de protecție tocmai pentru că orice produs introdus la raft conținea o denumire a mărcii care urma a fi verificată de angajați ai A.. iar dacă marca respectivă era reprodusă, în urma unei verificări minimal avizate, produsul nu urma a fi comercializat. Motivul pentru care jachetele reproducând marca Moncler au fost introduse la raft a fost reprezentat de faptul că furnizorul a prezentat produsul sub marca M-Kinq, marcă ce nu reproduce marca Moncler. Dacă jachetele ar fi fost furnizate sub marca Moncler sau sub o marcă similară, atunci sistemul pus în practică de către A., în urma unei verificări minimale ar fi putut împiedica comercializarea mărcilor contrafăcute. Având în vedere toate aceste motive, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București pentru ca aceasta: să aprecieze dacă marca Moncler este larg cunoscută prin raportare la un probatoriu care să releve sau nu cunoașterea mărcii (cum ar fi sondaje de opinie), cu exceptarea extraselor de presă și a facturilor care nu dovedesc un astfel de fapt; să stabilească atitudinea subiectivă a A. cu respectarea art. 14 alin. (2) C. civ., plecând de la prezumția conform căreia A. a acționat din culpă și nu cu intenție; să stabilească atitudinea subiectivă a A. după ce va verifica în concret și nu iluzoriu dacă obligațiile impuse de A. furnizorilor în legătură cu etichetarea produselor era de natură să excludă comercializarea unor mărfuri_în privința cărora o verificare minimală ar releva dacă sunt contrafăcute. - Instanța de apel a apreciat în mod nelegal că reclamanta Moncler ar fi în drept să primească daune-interese prin fixarea unei sume forfetare, potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, în ciuda faptului că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, era posibilă aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005. Din acest text de lege rezultă că, deși fixarea unei sume forfetare pe baza unor elemente cum ar fi valoarea unei licențe este prevăzută alternativ de O.U.G. nr. 100/2005, aceasta poate fi acordată, astfel cum spune textul, doar atunci când este cazul. Prin urmare, această modalitate de evaluare a prejudiciului a fost prevăzută de legiuitor, subsidiar, pentru situația în care evaluarea nu poate fi realizată în baza art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005. Acest lucru poate fi foarte ușor explicat prin faptul că prima modalitate de evaluare a prejudiciului este mult mai exactă decât a doua. Faptul că aplicarea lit. b) este subsidiară aplicării lit. a) din art. 14 alin. (2) rezultă și din jurisprudența CJUE (hotărârea din 17.03.2016 din cauza C-99/15, par. 19-20), interpretarea CJUE fiind în sensul că lit. b) este incidentă numai în situația în care daunele-interese nu pot fi stabilite în conformitate cu lit. a) sau acest lucru ar fi extrem de dificil. Or, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu era deloc dificil pentru instanța de apel să stabilească cu ușurință aceste daune pe baza lit. a), respectiv calculând beneficiul injust al pârâtei A.. Din înscrisurile existente la dosar rezultă numărul de produse vândute (122) care a și fost avut în vedere de către instanța de apel la pronunțarea hotărârii, beneficiul realizat de A. calculându-se prin scăderea din prețul de vânzare a prețului de achiziție a produsului și înmulțirea acestei sume cu numărul de produse (122). Relevant pentru un astfel de mod de calcul al prejudiciului este și considerentul (17) din Directiva 2004/48/CE care prevede că "măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz, în special de caracteristicile specifice fiecărui drept de proprietate intelectuală și, atunci când este cazul, de caracterul intenționat sau neintenționat al infracțiunii săvârșite". Or această prevedere obliga instanța de apel să țină cont de atitudinea subiectivă a A. la momentul comercializării produselor chiar în determinarea daunelor-interese la care ar fi avut dreptul Moncler. Instanța de apel însă a ignorat în totalitate această prevedere stabilind daunele-interese la suma maximă solicitată de Moncler prin cererea de chemare în judecată (ca și cum A. ar fi acționat cu intenție directă) pe baza unei simple declarații a reprezentantului reclamantei. - În mod nelegal a fixat instanța de apel despăgubirea reprezentând valoarea unei licențe prin raportare la o declarație pe proprie răspundere a reprezentantului Moncler, contestată de pârâta A.. Trebuie precizat că declarația reprezentantului Moncler a fost contestată de către pârâtă, fiind chiar specioasă concluzia instanței de apel conform căreia aceasta ar reprezenta un fapt necontestat. În acest sens, prin întâmpinarea la apelul Moncler, A. a afirmat următoarele: "Declarația reprezentantului legal al Moncler nu poate fi avută în vedere de instanța de apel la determinarea unui astfel de prejudiciu tocmai pentru că provine de la o persoană direct interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare. În plus, reprezentantul legal al apelantei precizează că daunele-interese ar fi de 12% din vânzări care ar reprezenta valoarea unei licențe fără să ne arate în ce mod a determinat această valoare". Rezultă că, în primul rând, instanța de apel a încălcat art. 255 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că nu mai este necesară dovedirea unui fapt care a fost contestat de către A. în etapa apelului. Nelegală este și aplicarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ. indicat de instanță potrivit căruia "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință". Acest articol a fost aplicat în completarea unui fapt contestat, pe care instanța nu trebuie să-l aibă în vedere, astfel cum s-a arătat anterior. În al doilea rând, în mod nelegal a apreciat instanța de apel că ar putea face aplicarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., deoarece nu ar fi fost posibilă administrarea unui probatoriu independent. Un astfel de probatoriu putea fi efectuat, profitul necuvenit putând fi determinat pe baza înscrisurilor existente la dosar și chiar și stabilirea unei sume forfetare ar fi fost posibilă prin prezentarea de către reclamantă a unor dovezi (contracte) care să arate valoarea unei licențe și care ar fi făcut posibilă stabilirea sumei forfetare chiar și într-un procent din valoarea unei licențe. Instanța de apel a ignorat, însă, în totalitate aceste posibilități de calculare a prejudiciului, preferând să statueze în echitate în temeiul art. 22 alin. (7) C. proc. civ. și pe baza unui înscris emanând de la reprezentantul reclamantei, nesusținut de nicio probă și care a fost contestat de către A. în fața instanței de apel. Mai mult decât atât, "înscrisul" avut în vedere de instanța de apel la stabilirea prejudiciului este o simplă declarație a părții adverse, parte direct interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare în acest dosar, astfel încât nu putea fi avut în vedere de instanță fără a fi coroborat cu alte probe existente la dosar. Legea nu stabilește nici un fel de putere doveditoare a acestui "înscris", dacă nu este însoțit de alte probe din dosar. Prin această modalitate de stabilire a prejudiciului, instanța a încălcat și art. 264 C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat probele administrate în ansamblul lor, ci și-a bazat hotărârea doar pe un fapt contestat de A., cu încălcarea art. 255 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, instanța a ignorat înscrisurile depuse de A. care făceau posibilă calcularea prejudiciului și avea de asemenea posibilitatea să pună în vedere părților să depună alte dovezi în dovedirea prejudiciului, înainte să aprecieze că "nu era posibil un probatoriu independent".

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15.09.2020, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de chemata în garanție B. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâta A. România S.A. și a fixat termen de judecată la data de 3.11.2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, prin recursul principal declarat de intervenienta B. S.R.L., s-a solicitat în mod explicit casarea deciziei, rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință, în principal, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor în cuantum de 13.468 euro, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate. Cu toate acestea, este necesar să se constate că finalitatea reală a recursului principal rezidă în casarea deciziei recurate sub aspectul cererii de chemare în garanție formulate împotriva acestei interveniente de către pârâta A. România S.A., în sensul respingerii apelului provocat declarat de pârâtă, care a avut drept obiect soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție. Chiar dacă motivele de recurs conțin critici referitoare și la raportul obligațional vizat de cererea de chemare în judecată, eventualul caracter fondat al acestora nu ar putea conduce la o soluție asupra apelului principal declarat de reclamanta Moncler SpA, atât timp cât intervenienta nu este parte în raportul obligațional principal, ci la rejudecarea apelului provocat, ținându-se cont inclusiv de susținerile intervenientei privind apelul principal, care interesează, în egală măsură, soluționarea cererii de chemare în garanție. Pe de altă parte, recursul incident declarat de pârâta A. România S.A. vizează modul de soluționare chiar a apelului principal declarat de reclamanta Moncler SpA, a cărui admitere a condus la admiterea cererii reclamantei Moncler SpA de obligare a pârâtei A. la despăgubiri materiale în sumă de 13.468 euro. Nu în ultimul rând, se observă că recursul principal, respectiv recursul incident, vizează aspecte diferite, cu o singură excepție, după cum se va arăta în analiza acestora, astfel încât criticile formulate urmează a fi evaluate separat. În acest context, în pofida ordinii firești de soluționare pe care ar impune-o raportul dintre recursul principal și recursul incident, urmează ca recursul incident să fie analizat cu prioritate, dată fiind relația de dependență, pe de o parte, dintre apelul provocat și cel principal, iar, pe de altă parte, dintre cererea de chemare în garanție și cererea principală. Mai mult decât atât, eventuala admitere a recursului incident va conduce și la admiterea celui principal, întrucât rejudecarea apelului principal va atrage, în aceleași limite, rejudecarea apelului provocat. În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că pârâta A. România S.A. a criticat soluția instanței de apel de obligare a sa la plata de despăgubiri materiale către reclamantă, atât sub aspectul temeiului juridic al unei asemenea obligații, cât și în privința modului de cuantificare a despăgubirilor stabilite în sarcina sa. Astfel, prin primul motiv de recurs, s-a reproșat instanței de apel modul de interpretare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în sensul că dreptul de a pretinde despăgubiri este recunoscut doar în situația în care autorul încălcării unui drept de proprietate intelectuală a acționat cu intenție, nu și din culpă. Din perspectiva acestei critici, se observă că instanța de apel, deși, într-adevăr, a stabilit că nu numai faptele săvârșite cu intenție, directă sau indirectă, ci și faptele săvârșite din culpă, intră în domeniul de aplicare al normei în discuție, atunci când a analizat în mod efectiv vinovăția pârâtei, a concluzionat că aceasta a îmbrăcat forma intenției indirecte. În aceste condiții, cercetarea modului de interpretare a normei în legătură cu forma de vinovăție a culpei prezintă interes doar în măsura în care este fondat cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează tocmai aprecierea instanței de apel în sensul săvârșirii cu intenție a faptei pârâtei, deoarece, în acest caz, s-ar pune problema dacă săvârșirea din culpă a faptei de încălcare legitimează acordarea de despăgubiri titularului mărcii încălcate. Sub acest aspect, este de reținut că instanța de apel a pornit, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, de la premisa că admiterea cererii de chemare în judecată în privința capătului de cerere privind contrafacerea mărcilor "Moncler" beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât soluția nu a fost apelată. Pârâta nu a contestat această apreciere în recurs, astfel încât nu constituie obiect al învestirii instanței de control judiciar premisa reținută de către instanța de apel și nici constatarea conform căreia încălcarea drepturilor asupra unei mărci constituie o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, care a cauzat un prejudiciu cert titularului mărcii. În schimb, pârâta a criticat, prin cel de-al doilea motiv de recurs, forma de vinovăție reținută de către instanța de apel, cea a intenției indirecte, care presupune, conform art. 16 alin. (2) C. civ., că "autorul prevede rezultatul faptei sale și (...) deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat". Recurenta a arătat că nu a negat niciun moment că vinovăția se raportează la atitudinea persoanei juridice și nici faptul că instanța trebuie să verifice dacă în general persoana juridică A. a pus la punct un mecanism de control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea mărcilor "Moncler". Instanța de apel nu a verificat, însă, în mod efectiv acest lucru, ci s-a bazat pe prezumția unei largi cunoașteri a mărcilor "Moncler" pe piața românească, care nu ar fi fost răsturnată de către recurenta-pârâtă, cu toate că prezumția a fost formulată nelegal, pe temeiul unor probe ce nu aveau aptitudinea de demonstra faptul pretins, rezultând, astfel, că raționamentul juridic prin care s-a ajuns la concluzia intenției indirecte este unul nelegal. Recurenta a arătat, totodată, că din dovezile de la dosar rezultă că, în termenii în care chiar instanța de apel a conceput condiția profesionistului diligent, a pus în practică un sistem care să excludă comercializarea unor mărfuri în privința cărora o verificare minimal avizată ar fi relevat fără putință de tăgadă dacă sunt contrafăcute. Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu sunt fondate. Din considerentele deciziei recurate rezultă, într-adevăr, că s-a formulat aprecierea unei largi cunoașteri a mărcilor "Moncler", fără a atinge stadiul notorietății, în rândurile publicului vizat. Această apreciere se regăsește, însă, în partea de analiză a argumentelor pârâtei referitoare la riscul de confuzie între produsul original și cel contrafăcut și, chiar dacă este menționată și în evaluarea formei de vinovăție, nu se poate considera, dat fiind modul în care este integrată în context, că a avut o pondere decisivă în conturarea concluziei intenției indirecte. Astfel, enunțând condiția profesionistului diligent - necombătută de către recurentă, potrivit celor arătate anterior -, ce trebuie să se asigure că nu recepționează și oferă spre vânzare mărfuri care încălcă drepturi de proprietate intelectuală, instanța de apel a apreciat că "intimata ca profesionist (mai ales de proveniență franceză) nu ar putea să se apere cu succes invocând necunoașterea unei mărci înregistrate (cu atât mai puțin a mărcilor "Moncler", cunoscute pe piața franceză, românească și europeană, în general)". Ceea ce s-a reproșat societății A. a fost, așadar, lipsa unui sistem de verificare operațional și eficient de prevenire a încălcării drepturilor asupra mărcii în toate cazurile, în privința oricărei mărci protejate în România prin înregistrare, și nu numai în cazul unei mărci care ar beneficia de o largă cunoaștere în rândurile publicului vizat. Existența unei mărci puternic distinctive a reprezentat, în raționamentul instanței, doar un argument suplimentar pentru înlăturarea apărărilor pârâtei, nefiind considerentul decisiv pentru care instanța de apel a reținut absența unui mecanism eficient de control al mărfurilor. Instanța a constatat în mod tranșant faptul că sistemul de verificare invocat de către pârâtă nu a permis prevenirea încălcării drepturilor asupra unei mărci înregistrate, iar considerentele care enunță, într-adevăr, o prezumție de cunoaștere a mărcii se referă la o marcă înregistrată, a cărei necunoaștere nu poate fi invocată cu succes de către un profesionist, și nu la o marcă larg cunoscută de către publicul țintă, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs. În aceste condiții, este lipsită de utilitate cercetarea aptitudinii mijloacelor de probă la care s-a raportat instanța de apel de a fundamenta aprecierea unei largi cunoașteri pe piața românească a mărcilor "Moncler". Chiar dacă, în urma unei asemenea analize, s-ar înlătura concluzia distinctivității pronunțate a mărcilor "Moncler", dobândite prin utilizare, ar rămâne neatinsă aprecierea referitoare la prezumția de cunoaștere a unei mărci protejate în România ca urmare a înregistrării, ce nu a fost criticată ca atare prin motivele de recurs. Înalta Curte constată, totodată, că nu au temei susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel nu ar fi verificat în mod efectiv sistemul de control pus în practică, cu toate că acesta, potrivit dovezilor de la dosar, relevă îndeplinirea condiției enunțate de către instanță, în sensul că permite unui utilizator avizat să observe că produsele sunt contrafăcute. În primul rând, instanța de apel s-a raportat chiar la apărările pârâtei, referitoare la verificările lucrătorilor persoane fizice ce recepționează marfa în magazin și o amplasează la raft, acesta fiind contextul în care a apreciat că este vorba despre un "sistem nesigur de recepție și de comercializare, care nu asigură, practic, protecția împotriva oferirii unor mărfuri contrafăcute printr-un sistem propriu, intern de verificare". Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a verificat chiar sistemul de control invocat și descris de către recurenta - pârâtă, considerând că acesta este unul necorespunzător, care nu a putut preveni încălcarea unei mărci înregistrate și reproșându-i absența unui control care să nu se rezume la verificarea de către lucrătorii care recepționează marfa și o plasează la raft a conformității datelor de pe eticheta atașată produsului. În al doilea rând, susținerile recurentei referitoare la modul în care au fost etichetate produsele în legătură cu care s-a constatat utilizarea de către pârâtă a mărcilor "Moncler" fără consimțământul titularului dreptului, reclamanta din cauză, tind la repunerea în discuție a situației de fapt, stabilite pe baza probelor administrate. Instanța de apel a reținut că, în afară de eticheta M-King, pe care este plasat semnul grafic care contraface mărcile figurative și combinate "Moncler", există o etichetă interioară ce conține chiar denumirea "Moncler". S-a subliniat faptul că existența riscului de confuzie între mărcile "Moncler" și semnele utilizate de către pârâtă, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin admiterea în prima instanță a cererii în contrafacere, rezultă și din identitatea denumirii "Moncler" cu marca verbală protejată aparținând reclamantei. În acest context au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la mecanismul de control, care puneau accentul pe verificarea etichetei atașate produsului, pe care se afla sintagma M-King, și justificau neverificarea etichetei interioare ce conținea denumirea "Moncler". În condițiile în care aprecierea instanței de apel, în sensul că mecanismul de control pus în practică de către pârâtă este unul ineficient în privința prevenirii încălcării drepturilor asupra unei mărci înregistrate, a fost formulată tocmai în legătură cu eticheta interioară, se constată că susținerile din recurs reprezintă o reiterare a apărărilor cercetate și înlăturate în apel, cu finalitatea reaprecierii concluziei acceptării de către pârâtă a posibilității producerii unei încălcări, prin sistemul de control practicat. Or, reaprecierea situației de fapt, pe baza probelor administrate, așadar, a temeiniciei deciziei recurate, nu este compatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii de apel, prin prisma cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs referitor la raționamentul juridic pe temeiul căruia și-a fundamentat instanța de apel concluzia formei de vinovăție a intenției indirecte în săvârșirea faptei de contrafacere. Dată fiind această soluție, pentru motivele arătate în debutul considerentelor, este lipsită de interes cercetarea primului motiv de recurs, privind modul de interpretare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate motivele de recurs referitoare la modul de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, în ceea ce privește calculul despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlu de daune materiale și stabilite în sarcina pârâtei A.. Potrivit acestei norme, "La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză." Instanța de apel a calculat despăgubirile de 13.468 euro prin aplicarea celei de-a doua teze a normei, prin raportare la redevențele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizației de a utiliza dreptul de proprietate în cauză. Prin motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și pe cel de la pct. 5, în privința încălcării unei norme de drept procesual, s-a contestat acest mod de calcul, susținându-se, pe de o parte, caracterul său subsidiar în raport cu cel de la lit. a) din același art. 14 alin. (2), iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a legii procesuale. După cum se observă din norma citată, raportarea la redevențele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizației de a utiliza dreptul de proprietate în cauză este prevăzută drept un criteriu de calcul alternativ față cel de la lit. a), care are în vedere consecințele economice negative sau prejudiciul moral produs prin fapta de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală. Incontestabil, art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opțiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop. Cu toate acestea, deși nu se poate impune titularului dreptului obligația de a calcula prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar "atunci când este cazul". Această sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005. Întrucât art. 14 din ordonanță coincide în conținut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul și obiectul reglementării, pentru a determina intenția legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condițiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei. Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia "atunci când este cazul" se aplică, "de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate". În același timp, din considerentul (17) al acestei directive reiese că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz. Așadar, conform directivei, instanța de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte și să arate motivele pentru care nu este posibilă repararea prejudiciului real suferit, fiind necesară evaluarea ipotetică a despăgubirilor cuvenite. Se observă că instanța de apel în prezenta cauză a aplicat în mod direct criteriul de calcul prevăzut la lit. b), cu toate că, astfel cum s-a arătat în mod corect prin moti