ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1222/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a - V-a civilă la data de 16.09.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale și daune morale.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția inadmisibilității.

Prin sentința civilă nr. 61/15.01.2021, Tribunalul București, secția a - V-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1296A din 08 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 61/15.01.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a formulat, în esență, următoarele critici, apreciate ca fiind încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- Decizia recurată este dată cu încălcarea regulilor sau aplicarea greșită a regulilor de drept material, caz de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocate prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, ale art. 538-539 din C. proc. pen., cât cele ale art. 22 C. proc. civ.

Contrar argumentelor curții de apel se arată că prima instanță în mod temeinic și legal, în considerarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., a pus în discuția părților, la termenul din data de 15.01.2021, atât excepția netimbrării acțiunii civile, cât și cea a inadmisibilității, ambele invocate de pârât prin întâmpinare, iar reprezentantul convențional al reclamantul a solicitat respingerea acestora întrucât dispozițiile dreptului comun se completează cu normele speciale.

Față de această precizare a părții adverse, prima instanță nu avea nici un temei legal care să justifice obligația procesuală de a cere explicații părților cu privire la temeiul de drept al acțiunii, acest aspect fiind pe deplin lămurit prin precizările reclamantului.

Se susține temeinicia și legalitatea respingerii excepției netimbrării cererii introductive și analizării admisibilității acesteia, în aplicarea dispozițiilor art. 541 alin. (4) C. proc. pen.,în raport de temeiurile de drept invocate în susținerea sa, dar și sub toate aspectele cu care a fost investită prima instanță.

Cum reclamantul a înțeles să uzeze de legea specială, precizând în combaterea inadmisibilității că legea specială se completează cu dreptul comun, prima instanță, în mod temeinic și legal, a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în conformitate cu care concursul dintre legea specială șl legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi și, în consecință, a respins cererea ca inadmisibilă.

În ceea ce privește temeiul de drept al cererii de chemare în judecată privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut corect faptul că dreptul recunoscut prin aceste articol nu este un unul absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, statele membre dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Prin urmare, prima instanță a reținut corect că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate este una specială, cuprinsă în Capitolul VII al Titlului IV al C. proc. pen. - Intitulat - "Proceduri speciale". O atare situație este reglementată prin dispozițiile art. 52 din Constituție și art. 538-539 C. proc. pen.

Se susține că reglementarea unei proceduri speciale este permisă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care în jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului s-a statuat în mod constant că statele contractante sunt libere să reglementeze în mod particular procedura de urmat în scopul de a da eficiență dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din același act normativ european.

Invocă jurisprudența instanței supreme din care rezultă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare în condițiile în care răspunderea statului este o una directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. De asemenea, potrivit alte decizii ale instanței supreme, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus".

Indică faptul că o astfel de normă este și art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 și arată că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale, sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 și urm. C. proc. pen., prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

În cauză, intimatul - reclamant nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, astfel acestea acestea vor fi analizate din această perspectivă.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant privește pretenția de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale și daune morale pentru erorile judiciare produse de organele de urmărire penală care au instrumentat dosarul penal nr. x/2019, invocându-se încălcarea de către organele de urmărire penală a dispozițiilor art. 316 alin. (1), art. 321 alin. (1) și art. 322 alin. (1) C. proc. pen., art. 6 alin. (1) teza I, art. 6 alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

Intimatul-reclamant a invocat, în drept, prevederile art. 96 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, despre care a susținut că instituie un caz special de angajare a răspunderii civile delictuale, prin derogare parțială de la condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., în sensul că elimină condiția vinovăției celui chemat a răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat și instituie un caz de răspundere obiectivă a Statului, precum și dispozițiile art. 1349 alin. (3), (13)81 alin. (1) C. civ., și art. 538 și urm. C. proc. pen.

Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către pârât prin întâmpinare și, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a reținut că față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată concretizat în dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, aspectele reclamate de parte "referitoare la durata necesară spre a obține clasarea urmare a eliberării rezultatului analizei la probele biologice, perioadă în care drepturile sale au fost nesocotite sau cel puțin restricționate nu poate fi catalogată drept o eroare judiciară", pentru a avea deschisă calea acțiunii formulate.

Aceasta întrucât condițiile premisă prevăzute de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. nu se regăsesc în situația de fapt expusă de reclamant și dedusă analizei primei instanțe.

Soluția primei instanțe a fost infirmată de curtea de apel prin prisma încălcării principiului disponibilității prevăzut de art. 22 C. proc. civ., precum și a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor speciale ale C. proc. pen.

Prin motivele de recurs, pârâtul susține legalitatea și temeinicia raționamentului adoptat de prima- instanță în pronunțarea soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive în baza principiului specialia generalibus derogant, în condițiile în care faptele invocate de reclamant în susținerea răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare nu intră sub incidența dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., reiterând aspecte de fapt și de drept formulate prin întâmpinare în fața tribunalului.

În acord cu cele statuate de Curtea de Apel, Înalta Curte constată faptul că reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii nu numai dispozițiile legale ce reglementează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară și în cazul privării nelegale de libertate, reglementate de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., ci și pe cele ale art. 96 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, despre care a învederat că instituie un caz special de angajare a răspunderii civile delictuale, prin derogare parțială de la condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., în sensul că elimină condiția vinovăției celui chemat a răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat și instituie un caz de răspundere obiectivă a Statului, precum și dispozițiile art. 1349 alin. (3) și1381 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate și a situației de fapt prezentate de către părți.

Contrar celor susținute de pârât prin motivele de recurs, corect a observat Curtea de Apel că prima instanță a analizat cererea dedusă judecății strict din perspectiva dispozițiilor art. 538-539 C. proc. pen., iar nu "sub toate aspectele cu care a fost învestită instanța de fond", cum nefondat pretinde pârâtul, fiind astfel încălcat principiul disponibilității, atât timp cât analiza nu a vizat și celelalte temeiuri de drept pe care reclamantul și-a întemeiat demersul judiciar.

Procedând astfel, cu consecința respingerii acțiunii civile ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile art. 538-539 C. proc. pen., prima instanță a pronunțat o hotărâre care este de natură împiedice dreptul de acces la justiție al reclamantului, drept reglementat de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raționamentul curții de apel este, totodată, elocvent și în planul interpretării și aplicării eronate de către tribunal a prevederilor art. 538-539 C. proc. pen., prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și temeiurile de drept invocate de reclamant în cererea introductivă, câtă vreme prima instanță nu a avut în vedere împrejurarea că repararea prejudiciului material și/sau moral cauzat prin eroare judiciare face obiect de reglementare al dispozițiilor art. 96 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, care se completează cu cele generale instituite de C. civ., indicate expres de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în contextul în care, în temeiul principiului disponibilității, partea are prerogativa de a folosi orice demers judiciar considerat adecvat, care nu este interzis de lege, pentru a-și satisface drepturile pe cale judiciară.

Nu se impune, așadar, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, prin raportare exclusiv la prevederile art. 538 și 539 C. proc. pen., raționamentul juridic și argumentele instanței de apel fiind corecte.

În considerarea tuturor acestor motive, reținând că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1296 A din 08 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.