Decizia nr. 1133/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 101/2020 a Tribunalului Giurgiu

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2019, la 12 decembrie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune suferite ca urmare a reținerii în Arestul Central București, pentru o perioadă de 60 de zile în care a fost supus controlului judiciar, obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost demis din funcția de subprefect al județului Giurgiu, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, obligarea pârâților la calcularea și plata indemnizațiilor dacă nu și-ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Sentința pronunțată de prima instanță în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 101 din 28 iulie 2020, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a respins acțiunea formulată de reclamant București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca inadmisibilă.

Decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1497 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamant, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, în rejudecare, sub nr. x/2019*.

Hotărârea pronunțată de prima instanță - în rejudecare Prin sentința civilă nr. 138 din 5 iulie 2022, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro (echivalentul în RON la data plății, la cursul oficial de schimb valutar) reprezentând daune morale, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la calcularea și plata drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcția de prefect, pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la calcularea și plata indemnizațiilor de care ar fi beneficiat pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, în calitate de membru B..

Hotărârea pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1095A din 12 septembrie, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 138 din 5 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, ca nefondat. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiași sentințe și în consecință: a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, apelantului-reclamant, este în cuantum de 15.000 RON.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei nr. 1095A din 12 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii instanței de apel în totalitate, cu consecința respingerii apelului formulat de pârât și admiterea apelului formulat de reclamant. Printr-o primă critică, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. A susținut că, în esență, criticile sale vizează modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acordarea daunelor materiale și morale cuvenite reclamantului, precum și lipsa de analiză a tuturor faptelor pretins ilicite și a aptitudinii acestora de a cauza un prejudiciu. În dezvoltarea motivului de casare a menționat, sub un prim aspect, că hotărârile instanțelor de fond din al doilea ciclu procesual sunt nelegale, întrucât soluția a fost dispusă doar față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu și față de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, deși motivarea se referă la ambii pârâți, fără ca în cuprinsul hotărârii să se pronunțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Astfel, după admiterea apelului în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru a fi analizate apărările formulate de reclamant, în raport de cererea formulată, dar și de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 494 din 12 mai 2021. A apreciat recurentul-reclamant că prin anularea hotărârii tribunalului și prin trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel, în primul ciclu procesual, nu putea menține soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, dată de prima instanță. În accepțiunea instanței de apel din al doilea ciclu procesual, nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a fost pur formală în cel de-al doilea ciclu procesual, având în vedere că în primul ciclu procesual, tribunalul a soluționat această excepție, soluție ce a fost menținută de instanța de apel din primul ciclu procesual. Cu toate acestea, instanța de apel din primul ciclu procesual, în considerente hotărârii sale nu face mențiuni cu privire la această excepție, ci doar constată că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. a anulat hotărârea. De altfel, în al doilea ciclu procesual, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost parte în proces, fiind citată și având posibilitatea de a formula apărări. În raport de argumentele invocate, în opinia recurentului-reclamant se impune respingerea acestei excepții, judecarea cauzei în contradictoriu cu ambii pârâți și obligarea acestora în solidar la plata daunelor către reclamant. Cu privire la prejudiciul moral, recurentul-reclamant a reiterat circumstanțele de fapt relevante, menționând că a fost generat de perioada reținerii sale, perioada de 60 de zile de control judiciar, în care nu a putut reveni la locul de muncă deținut anterior ocupării funcției publice de subprefect (acela de director executiv al D.I.T.L. Giurgiu), precum și de acțiunile organelor de cercetare/urmărire penală ce nu aveau un caracter necesar, cum ar fi comunicatul de presă, ori prezentarea acestuia cu mâinile încătușate într-un spațiu accesibil reporterilor de televiziune, dar și de perioada (aproape 3 ani) în care a fost supus procedurilor judiciare. De asemenea, a mai arătat că prejudiciul material se compune din drepturile salariale și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru perioada 3 noiembrie 2016 - la zi, dacă acesta nu ar fi fost demis din funcția publică de subprefect al județului Giurgiu, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale și indemnizațiile de care ar fi beneficiat pentru aceeași perioadă, dacă nu ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale față de acesta. Astfel, printr-o altă critică, recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel a analizat pe larg, dar nu complet, faptele pretins ilicite și aptitudinea acestora de a cauza un prejudiciu. Cu privire la daunele morale, în acord cu instanța de apel, a apreciat că are dreptul la despăgubiri pentru suferințele cauzate în urma luării măsurilor preventive împotriva sa (reținerea și controlul judiciar) și care au rămas fără fundament în urma clasării. Statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispusă în cursul procesului-penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii preventive. Prin decizia nr. 1497A din 3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în considerentele soluției de casare se arată că "pe de altă parte, este de observat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a apreciat ca fiind generatoare ale prejudiciului pretins, în special cel moral, alături de efectul direct al măsurilor privative dispuse, și anumite acțiuni ale organelor de cercetare penală și care nu aveau un caracter necesar, cum ar fi comunicatul de presă ori prezentarea reclamantului cu mâinile încătușate într-un spațiu accesibil reporterilor de televiziune. Și aceste aspecte urmează a fi examinate, câtă vreme stabilirea temeiniciei acțiunii în răspundere civilă promovate de reclamant presupune analizarea tuturor faptelor pretins ilicite și a aptitudinii acestora de a cauza un prejudiciu." Instanțele de fond au analizat legalitatea comunicatului de presă, respectiv supunerea reclamantului la un linșaj mediatic, stabilind, pe de o parte că Ministerul Public a emis legal comunicatul de presă, în exercitarea rolului său de informare și cu respectarea prezumției de nevinovăție a reclamantului, iar în ceea ce privește linșajul mediatic, Statul Român nu poate fi răspunzător pentru eventualele fapte ilicite săvârșite de presă, prin conduita sa. Din această perspectivă, recurentul-reclamant a făcut trimitere la art. 42 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual din 24 februarie 2011 care prevăd: "Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reținere sau arest, fără acordul acestora." Astfel, a considerat că deși obligația este, în mod evident, a televiziunilor care difuzează imaginile, sub sancțiunea aplicării unei amenzi contravenționale, potrivit art. 91 din Legea nr. 504/2002, este neîndoielnic că prin prezentarea reclamantului cu mâinile încătușate într-un spațiu accesibil reporterilor de televiziune s-a urmărit sau cel puțin acceptat posibilitatea ca reclamantul să fie filmat de către televiziunile respective. De asemenea, a menționat că prin decizia din 9 iunie 2016, în Cauza Popovi împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut faptul că imobilizarea unei persoane în cătușe și plimbarea acesteia prin fața presei constituie un tratament degradant, interzis de articolul 3 al Convenției. Această constatare este parte a deciziei pronunțate de Curte, speță în care a fost analizată procedura după care se poate înregistra video și difuza reținerea unei persoane. Astfel, instanța europeană a apreciat că difuzarea acestor imagini reprezintă ingerință în dreptul la viață privată, drept consacrat de articolul 8 din Convenție. Raportat la reperele statuate de instanța europeană, recurentul-reclamant a învederat că expunerea publică a persoanei încătușate, reclamantul fiind subprefect al Județului Giurgiu, deci cu o expunere publică intensă, poate fi, de asemenea, un factor important în definirea tratamentului ca fiind "degradant". A considerat că nu trebuia să facă dovada necesității încătușării sale, având în vedere că măsura coercitivă a fost dispusă de procurorul de caz. În raport de cele menționate, a apreciat că trebuia reținut ca temei al răspunderii delictuale și imobilizarea reclamantului cu cătușe și plimbarea prin fața presei, acesta constituind un tratament degradant, interzis de articolul 3 al Convenției și o ingerință în dreptul la viață privată, drept consacrat de articolul 8 din Convenție, conform soluțiilor dispuse de CEDO. O altă critică a recurentului-reclamant privește lipsa analizei încălcării dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO, privind dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, de către instanțele de fond, sens în care acesta a redat modul de desfășurare a procesului penal, care a durat aproape 3 ani. A concluzionat că procesul penal nu a avut o complexitate deosebită, nu s-a urmărit soluționarea cu celeritate a cauzei, deși reclamantul a dobândit calitatea de inculpat imediat după audierea sa, fiind pusă în mișcare acțiunea penală. Deși în considerentele hotărârii atacate s-a reținut că exercitarea nefondată a acțiunii penale nu are caracter ilicit, respectiv că reclamantul nu a dovedit reaua-credință în exercitarea acțiunii penale, lipsind o hotărâre de condamnare a procurorului de caz, recurentul-reclamant a menționat că în raport cu dispozițiile art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., nici nu trebuia să dovedească aceste aspecte. Pe de altă parte, ca urmare a acestor proceduri reclamantul a pierdut funcția publică de subprefect și a pierdut calitatea de membru de drept al A.T.O.P., fiind complet decredibilizat din punct de vedere al integrității sale profesionale. Pe lângă mediul profesional, au fost afectate și relațiile din comunitate, puternica mediatizare a cazului având un impact extraordinar la nivel local, reclamantul fiind catalogat drept infractor. Aceste aspecte au rezultat din administrarea probei testimoniale, în cauză fiind audiat în calitate de martor inclusiv primarul în funcție la acel moment. În opinia recurentului-reclamant, prejudiciul cauzat de către pârâte este atât unul moral (atingeri aduse demnității și imaginii publice), cât și unul material, consecința imediată a demersurilor efectuate de Ministerul Public fiind încetarea exercitării funcției publice de subprefect al județului Giurgiu de către reclamant, dispusă de Ministrul Afacerilor Interne prin H.G. nr. 812/02.11.2016, în același timp încetând și calitatea de membru de drept al A.T.O.P., prin aceste măsurii reclamantul fiind privat de drepturile salariale cuvenite. Din această perspectivă, a făcut trimitere la dispozițiile art. 1357 C. civ., care stabilesc o dezdăunare a întregului prejudiciu provocat reclamantului. În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, astfel încât să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate. Recurentul-pârât a învederat că instanța de apel s-a raportat doar la prevederile deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și ale deciziei Înaltei Curți nr. 1/2023, privind dezlegarea unei chestiuni de drept, în opinia sa acestea fiind invocate la modul general, fără a fi analizate și particularizate prezentei cauze. Astfel, instanța a constatat că fapta cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de măsura reținerii-privative de libertate, respectiv cea a controlului judiciar - restrictivă de libertate, dispuse împotriva reclamantului, și a apreciat că aceste măsuri au devenit nedrepte prin prisma soluțiilor de clasare dispuse față de reclamant în procesul penal. În acest sens, a arătat recurentul-pârât că soluția de clasare dispusă cu privire la reclamantul A. în cauza penală nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurii reținerii și măsurii controlului judiciar la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanța penală interpretând și aplicând în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea urmează a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit). În Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei, iar în Cauza Brogan și alții contra Regatului Unit, s-a stabilit că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. De asemenea, în cauza Varga contra României, s-a statuat că reținerea sau arestarea preventivă este considerată legală fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzație împotriva unei persoane. Așadar, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenția însăși reglementează situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. Prin urmare, față de cele expuse, s-a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale în materie. Printr-o altă critică a arătat că daunele morale acordate de către instanța de apel în rejudecare, în sumă de 15.000 RON, sunt mari în raport cu durata măsurilor preventive ce au fost luate împotriva reclamantului. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezon abilitate în acordarea lor. De asemenea, a apreciat că nici în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel nu a ținut cont de practica judiciară națională invocată în cauză. A mai învederat că, raportat la art. 539 din C. proc. pen., în opinia sa, măsura restrictivă de libertate a controlului judiciar nu intră în sfera de ocrotire a acestui text de lege. C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive, reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul preventiv și arestul la domiciliu), iar alte două fiind restrictive de libertate (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive restrictive de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate, în temeiul căreia să poată fi solicitate prejudiciile rezultate din luarea acestei măsuri. În acest context, cu privire la perioada de timp cât intimatul s-a aflat sub măsura controlului judiciar, nu poate fi reținută aplicabilitatea în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2001, câtă vreme aceasta vizează doar măsurile preventive privative de libertate, iar nu și pe cele restrictive de libertate. În drept, recurentul-pârât indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 5. Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate atât de recurentul reclamant cât și recurentul-pârât, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de recurenți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Din această perspectivă, în raport de criticile formulate în cauză, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a III civil în primul ciclu procesual a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 101/28 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, anulată sentința civilă apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin decizia enunțată s-a statuat asupra admisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, raportat la obiectul pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată și ținând seama de modificările intervenite în reglementarea incidentă acestora ca urmare a efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 494/12.05.2021 reținându-se că:. "În cauză, este de observat că reclamantul se găsește, potrivit susținerilor din cererea de chemare în judecată și a înscrisurilor de la dosar, chiar în ipoteza avută în vedere în cadrul analizei expuse prin decizia de neconstituționalitate, în sensul că pretinde repararea prejudiciului material și a celui moral produse prin măsurile cu caracter preventiv dispuse de organele de urmărire penale față de acesta, măsuri urmate de emiterea unei ordonanțe de clasare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.." Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2019, la data de 12.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune suferite ca urmare a reținerii în Arestul Central București pentru o perioadă de 60 de zile în care a fost supus controlului judiciar, obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru perioada 03.11.2016 la zi dacă nu ar fi fost demis din funcția de subprefect al județului Giurgiu, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, obligarea pârâților la calcularea și plata indemnizațiilor de care ar fi beneficiat pentru perioada 03.11.2016 - la zi dacă nu și-ar fi pierdut calitatea de membru B., ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Or, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a III civilă în primul ciclu procesual a fost anulată în totalitate sentința civilă apelată, Înalta Curte reține că în rejudecare în raport de obiectul dedus judecații se impunea și soluționarea excepției de fond invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a lipsei calității procesuale pasive. Prin urmare, cum prin decizia civilă nr. 1497A/3 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - sectia a III civilă în raport de obiectul dedus judecații întemeiat pe dispozițiile art. 1349 C. civ. a fost anulată în totalitate sentința civilă nr. 101/28 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod nereal a reținut că soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ar fi fost menținută și, ca atare ar fi intrat în puterea lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a statuat asupra admisibilității acțiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâții. În ceea ce privește criticile recurentului reclamant, dar și criticile recurentului pârât legate de cuantumul daunelor morale Înalta Curte reține următoarele: Izvorul răspunderii civile delictuale pe care a declanșat-o reclamantul are atât un caracter special, cât și un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a Statului Român în raport de condițiile de fapt, concrete ale cauzei. Astfel, Înalta Curte reține că sub aspectul prejudiciului material și moral, răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală și nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanță cu jurisprudența CEDO "daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit". Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, Înalta Curte reține că instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsură în care i-a fost afectată situația profesională, socială și familială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Este real că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului ce le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să aprecieze dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este adecvată/potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective se va face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Față de cele expuse, prin raportare la datele concrete ale cauzei în raport de starea de fapt necontestată și de succesiunea faptelor și actelor juridice, Înalta Curte reține că instanța de apel la cuantificarea daunelor morale nu a avut în vedere nici criteriile enunțate și nici principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, în condițiile în care stabilirea daunelor morale la 15.000 RON a fost motivată doar prin raportare la faptul că "măsura privativă de libertate nu a fost una severă și de lungă durată, fiind vorba despre o reținere de 24 ore - o durată relativ scurtă de timp, iar controlul judiciar, care deși măsură preventivă, nu este privativă de libertate, are, de asemenea o durată relativ mică, de 60 de zile" și că "o suma globală de 15.000 RON este de natură să dea eficiență acestui principiu al reparării măsurii preventive nedrepte, iar reclamantul să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, după cum recunoașterea dreptului în sine la despăgubire, reprezintă o reparație suficientă și echitabilă, alături de măsura clasării". Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel a statuat asupra cuantumului daunelor morale fără a se raporta la criteriile enunțate și fără a fi analizate nici consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost ele lezate și intensitatea cu care au fost percepute efectiv consecințele vătămării, Înalta Cute reține că, din această perspectivă exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat, fiind, astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1095A din 12 septembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.