ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru obligarea acestuia la plata sumei de câte 1000 RON pe zi pentru durata procedurii cererii de revizuire începând cu 14 noiembrie 2013, prin înregistrarea cererii de revizuire și până la soluționarea acesteia și a cererii de sesizare a CJUE prin decizia nr. 2290 pronunțată la 3 iunie 2015 de Inalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul nepatrimonial, în baza principiului de drept european privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de către autoritățile sale.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 1981 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată modificată și a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată modificată, privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 304 din 8 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, față de lipsa acordului pârâtului; a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1981 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 304 din 8 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., raportat la alin. (1) al aceluiași articol pentru ipoteza în care renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac. Arată că instanța de apel a aplicat soluția legislativă prevăzută de alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. care reglementează renunțarea la judecată în primă instanță, condiționând admiterea cererii de renunțare la judecată de acordul pârâtului. Susține că procedând astfel instanța de apel a adăugat la lege, lipsind de conținut și efecte ipoteza normativă specifică apelului și căilor extraordinare de atac. Recurenta susține că instanța de fond s-a pronunțat doar pe excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune în privința dosarului nr. x/2013 și excepția inadmisibilității, nu și pe fondul cererii de chemare în judecată asupra căruia a rămas în pronunțare odată cu excepțiile susținute de pârât, iar instanța de apel a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că cererea nu a fost respinsă, propriu zis, ca inadmisibilă, ci numai formal, nefiindu-i refuzată reclamantei o analiză substanțială a argumentelor prezentate. Recurenta consideră că această motivare nu are suport în sentința apelată în care s-a reținut că cererea este inadmisibilă și din perspectiva faptului că, din motivarea cererii, rezultă o repunere în discuție a considerentelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție. Apreciază că instanța de apel, rejudecând ca și cum prima instanță a judecat fondul cererii, fără să admită apelul și să anuleze sentința atacată, a încălcat dispozițiile art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., art. 461 alin. (1) C. proc. civ., principiile egalității de arme, legalității, disponibilității și al neînrăutățirii situației în propria cale de atac. Mai arată că, deși instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe privind analiza cererii din perspectiva Legii nr. 303/2004, constatând corectă critica apelantei reclamante sub acest aspect, nu a admis apelul și nu a anulat sentința, soluționând apelul cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel nu a analizat criticile reclamantei privind încălcarea art. 390 și art. 394 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii de constatare a caducității actelor procesuale întocmite anterior depunerii, pentru termenul din 27 iulie 2020, a cererii de chemare în judecată modificate, nu a analizat criticile privind încălcarea art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., criticile privind încălcarea dreptului de dispoziție al reclamantei în fixarea obiectului modificat al cererii de chemare în judecată și criticile privind contradicția între considerente și dispozitiv, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ. și principiul dreptului la un proces echitabil. Recurenta susține încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce a fost supus judecății în primă instanță și a principiului non reformatio in pejus, sens în care arată că soluția asupra excepției prescripției extinctive a fost raportată la cererea de chemare în judecată nemodificată, nu la obiectul acestei cereri, astfel cum a fost modificat. Prin decizia recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a încheierii din 26 octombrie 2020, prin care s-a reținut că nu a fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în judecată modificată, iar pârâtul nu mai poate invoca decât excepții de ordine publică. Recurenta susține că instanța de apel nu a examinat efectiv și nu a constatat temeinicia argumentelor privind tardivitatea invocării excepției prescripției și a reținut o situație nouă, data trimiterii poștale a întâmpinării, pe care prima instanță nu a opus-o deoarece ipoteza normativă a art. 204 alin. (1) C. proc. civ. este aceea a depunerii la dosar cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat. Sub un ultim aspect, recurenta învederează că decizia atacată este dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în raport de cele reținute sub aspectul datei la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, arată că a fost stabilită, în mod arbitrar, data la care a luat cunoștință de redactarea deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015 întrucât la sistemul ECRIS, care cuprinde mențiuni privind registrul de redactări a hotărârilor, nu au acces părțile, iar decizia nu menționează data redactării. Susține că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016, astfel cum a dovedit recurenta, redactare de care a luat cunoștință la 9 noiembrie 2016, astfel încât cererea a fost formulată în termenul de prescripție, neexistând niciun act procedural oficial opozabil părților din care să rezulte o altă dată la care a luat cunoștință de redactarea hotărârii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a formulat întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 15 septembrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Motivând încălcarea dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., raportat la alin. (1) al aceluiași articol, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat soluția legislativă prevăzută de alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. care reglementează renunțarea la judecată în primă instanță, condiționând admiterea cererii de renunțare la judecată de acordul pârâtului. A susținut că procedând astfel instanța de apel a adăugat la lege, lipsind de conținut și efecte ipoteza normativă specifică apelului și căilor extraordinare de atac. Cu titlu preliminar, se reține că prevederile art. 406 C. proc. civ. reglementează dreptul reclamantului de a renunța la judecarea cererii de chemare în judecată, în fața instanței de fond sau în căile de atac. Dispozițiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ. conferă reclamantului posibilitatea de a renunța oricând la judecată, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, iar alin. (5) al aceluiași articol statuează că atunci "când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză". Alineatul 4 al art. 406 C. proc. civ. impune o condiție restrictivă a renunțării la judecată, constând în acordul părții adverse în cazul în care actul de voință este făcut la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment. Astfel, în condițiile art. 406 alin. (1) și (5) C. proc. civ., cu referire la art. 406 alin. (4) din același act normativ, pentru a se lua act, în mod legal, de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, este necesar a se obține acordul părților adverse, soluție care, contrar susținerilor recurentei, se aplică și în situația în care renunțarea intervine în fața instanței de apel sau de recurs, având în vedere că, în faza procesuală a apelului, este depășit momentul primului termen la care părțile sunt legal citate, la care se referă alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. O altă critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., art. 461 alin. (1) C. proc. civ., principiile egalității de arme, legalității, disponibilității și al neînrăutățirii situației în propria cale de atac, recurenta susținând că, deși instanța de fond s-a pronunțat doar pe excepții, printre care și cea a inadmisibilității, nu și pe fondul cererii de chemare în judecată asupra căruia a rămas în pronunțare odată cu excepțiile susținute de pârât, instanța de apel a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă, propriu zis, ca inadmisibilă, ci numai formal, nefiindu-i refuzată reclamantei o analiză substanțială a argumentelor prezentate. Potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel în caz de admitere a apelului poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul evocând fondul. Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile recurentei cu privire la încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constatând că, în aplicarea prevederilor citate mai sus, anularea sentinței urmează a interveni numai în măsura în care se va fi constatat că prima instanță a soluționat în mod greșit procesul fără să fi intrat în cercetarea fondului. Se constată că afirmația recurentei privind nepronunțarea primei instanțe pe fondul cererii este infirmată de considerentele consacrate analizei în conținut a susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată precizată, inadmisibilitatea fiind analizată ca apărare de fond în verificarea întrunirii condițiilor de admisibilitate a răspunderii civile delictuale a Statului Român, nu ca un fine de neprimire. Aceeași concluzie a fost reținută și de instanța de apel, care, analizând critica vizând soluția cu privire la angajarea răspunderii statului în legătură cu dosarele indicate la pct. II-VI din cererea de chemare în judecată, modificată la 23 iulie 2020, a constatat, în mod just, că prima instanță, deși a respins partea respectivă din cerere, ca inadmisibilă, în realitate a analizat pe fond argumentele invocate privind angajarea răspunderii statului. Referitor la susținerea potrivit căreia apelul a fost soluționat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât, deși instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe privind analiza cererii din perspectiva Legii nr. 303/2004, constatând corectă critica apelantei reclamante sub acest aspect, nu a admis apelul și nu a anulat sentința, aceasta nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii întrucât, în ipoteza în care instanța de apel identifică, în cuprinsul sentinței, considerente prin care se dau dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului sau care sunt greșite, are posibilitatea să le înlăture ori să le înlocuiască, menținând soluția din dispozitivul hotărârii atacate și evitând astfel anularea unei sentințe cu argumente ce țin exclusiv de calitatea motivării. Critica ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenta susținând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, a afirmat că instanța de apel nu a analizat criticile sale privind încălcarea art. 390 și art. 394 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii de constatare a caducității actelor procesuale întocmite anterior depunerii, pentru termenul din 27 iulie 2020, a cererii de chemare în judecată modificate, nu a analizat criticile privind încălcarea art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cele privind încălcarea dreptului de dispoziție a reclamantei în fixarea obiectului modificat al cererii de chemare în judecată, precum și contradicția între considerente și dispozitiv. Se constată că toate aceste critici, pretins neanalizate de instanța de apel, au fost formulate în contextul nemulțumirii recurentei față de reținerea spre analiză a excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond, recurenta susținând neinvocarea acesteia în condiții procedurale întrucât pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe și invoca excepții, prin nedepunerea în termen a întâmpinării la cererea modificatoare. Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Verificând decizia recurată din perspectiva acestui motiv de casare, se reține că instanța de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, la paginile 20-21 din hotărârea recurată regăsindu-se analiza efectuată, care a condus la constatarea inexistenței unor încălcări ale dreptului de dispoziție al reclamantei, a caracterului interlocutoriu al încheierii din 26 octombrie 2020, a principiului contradictorialității și dreptului la apărare al reclamantei, a regimului excepției prescripției dreptului la acțiune, precum și a caducității actelor procesuale întocmite anterior depunerii cererii de chemare în judecată modificate. Astfel, contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a examinat argumentele vizând tardivitatea invocării excepției prescripției, reținând că, în privința faptelor ilicite arătate, vizând dosarul indicat la pct. I lit. A) și B) prin cererea de chemare în judecată, excepția a fost invocată prin întâmpinarea inițială, depusă în termen procedural, iar cea de-a doua întâmpinare a fost trimisă prin serviciul poștal la 23.10.2020, anterior termenului din 26.10.2020, astfel încât, în ce privește fapta ilicită indicată la lit. C) privind dosarul de la pct. I, excepția prescripției a fost invocată în termen, având în vedere caracterul derogator al acesteia de la prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că poate fi invocată până la un moment ulterior celui la care trebuie depusă întâmpinarea, și anume cel târziu la primul termen la care părțile sunt legal citate. Critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ. cu privire la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție pentru fapta ilicită arătată în primul capăt al cererii de chemare în judecată, modificată la 23 iulie 2020. Astfel, recurenta arată că a fost stabilită, în mod arbitrar, data la care a luat cunoștință de redactarea deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ întrucât la sistemul ECRIS, care cuprinde mențiuni privind registrul de redactări a hotărârilor, nu au acces părțile, iar decizia nu menționează data redactării. Susține că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016, iar recurenta a luat cunoștință de considerentele hotărârii la 9 noiembrie 2016, context în care arată că cererea a fost formulată în termenul de prescripție, neexistând niciun act procedural oficial opozabil părților din care să rezulte o altă dată la care a luat cunoștință de redactarea hotărârii. Potrivit art. 2528 alin. (2) C. civ. "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". În lumina normei juridice enunțate, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanțele în care s-a produs pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripției este 4 octombrie 2016, data redactării deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015 a instanței supreme, întrucât de la acest moment reclamanta a putut aprecia asupra gravității încălcării dreptului european prin tergiversarea procesului. Nu va fi reținută aserțiunea recurentei, în sensul că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016 având în vedere mențiunile din sistemul ECRIS cu privire la acest aspect și nici cea privind data la care a luat cunoștință de considerentele hotărârii, respectiv 9 noiembrie 2016, întrucât reclamanta putea și trebuia să depună diligențe pentru a lua cunoștință de faptul redactării hotărârii, în contextul în care aceasta nu era supusă comunicării, fiind pronunțată în recurs sub imperiul C. proc. civ. de la 1865. În concluzie, cum cererea introductivă de instanță a fost promovată de reclamantă la 17 octombrie 2019, termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit, astfel că, în mod legal, dreptul material la acțiune al reclamantei cu privire la fapta ilicită arătată în primul capăt al cererii de chemare în judecată, modificată, a fost constatat prescris de instanța fondului, soluție confirmată de instanța de apel. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 304A din 8 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.