ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 524/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

La data de 30 decembrie 2016 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, acțiunea în pretenții, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, la plata de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr. 2130NCPP/2014, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale și 20.178,24 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din cauza arestării.

În drept, au fost invocate prevederile art. 539, art. 540 și art. 541 C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 845 din 15 iunie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale în soluționarea cauzei și a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 182 din 01 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele 2 instanțe și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării regulatorului de competență; a suspendat judecata cauzei până la pronunțarea regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 1282 din 18 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 531 din 18 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 7.000 Euro, plătibili în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, cu titlu de despăgubiri globale, precum și la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1813A din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat; a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 279 din 08 februaeie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 3 decembrie 2020 și a deciziei nr. 1813 A din 22 decembrie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat hotărârile recurate și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

II. Al doilea ciclu procesual:

II.1.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecarea apelului:

Prin decizia civilă nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile declarate de apelantul-reclamant A., de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

II.1.2. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Calea de atac a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 august 2023 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

Prin rezoluția din 04 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, conform art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

La data de 04 septembrie 2023, prin poștă electronică, reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie 2022, precum și împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Recursul a fost comunicat celorlalte părți, la data de 28 septembrie 2023, la data de 02 octombrie 2023 și, respective, la data de 04 octombrie 2023, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

II.1.3. Motivele de recurs:

II.1.3.1. Recursul declarat de reclamant A. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența motivelor de casare prevăzute dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o noua judecată instanței de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor ocazionate cu judecata recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și cu interpretarea eronată a probelor administrate in cursul judecății la instanța de fond

În această privință, a învederat că instanța de apel, în mod nelegal, fără a administra alte probe, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, a admis apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Ministerul Public și a schimbat sentința instanței de fond, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată; a respins apelul formulat de reclamnat cu privire la întinderea despăgubirilor.

Deși hotărârea instanței de apel a fost casată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, din nou a avut parte de o judecată prin care a au fost ignorate probele administrate la fond.

În ceea ce privește daunele morale, instanța de apel a apreciat că suma de 7.000 de euro este una corectă în acord cu principiile echității și proporționalității daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum și în jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând în același timp că prima instanță a reținut, în mod corect, împrejurarea că nu au fost dovedite toate aspectele prejudiciabile invocate de recurent, și anume condițiile inumane de detenție și lezarea drepturilor și a garanțiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016, însă instanța de apel nu analizat probele administrate la fond.

În ceea ce privește daunele materiale, deși instanța de fond le-a admis în cadrul despăgubirilor globale, instanța de apel a schimbat-o în mod nelegal, în condițiile în care a declarat și recurs sub acest aspect, instanța de apel apreciind că nu există raport de cauzalitate între acestea și măsura arestării, deși a depus dovada existenței contractului de muncă din acea perioadă, necontestat de către Parchet sau de către A.N.A.F., care se prezumă că a fost înregistrat de autoritățile daneze, iar în ceea îl privește plata muncii nu era condiționată de ce au înregistrat autoritățile daneze, ci de puterea contractului.

Deși instanța a reținut că încheierea contractului s-a produs la 01 aprilie 2016, iar arestarea s-a produs la 11 iulie 2016, cu mai bine de trei luni de la încheiere, instanța a invocat și existența celor 3 luni de probă, evident consumate la momentul arestării, condiții în care nu i s-ar fi acordat despăgubiri pentru toate cele 12 luni, apreciate de instanță ca fiind nedovedite în totalitate, dar nu poate să preia rolul apărării și să motiveze o serie pe supoziții, fără a explica de ce presupunerile judecătorului sunt în măsură să înlăture probele necontestate de către partea adversă, instanța având posibilitatea să se adreseze autorităților daneze.

În consecință, a considerat că hotărârea nu este motivată prin raportare la situația de fapt, conform cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.1.3.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care instanța de apel nu a ținut cont că intimatul-reclamant nu a dovedit presupusele rele tratamente la care ar fi fost supus pe perioada arestării sale, deși condițiile inumane de detenție și lezarea drepturilor și a garanțiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016 au fost reținute și de către instanță, însă a admis în parte cererea formulata de intimatul-reclamant A..

Totodată, a susținut că, deși, cele 2 tipuri de daune (morale și materiale) au regim juridic diferit, intimatul-reclamant nu a făcut dovada în privința despăgubirilor materiale, instanța stabilind în mod arbitrar cuantumul unei despăgubiri globale în suma de 7.000 euro.

Or, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.

Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.

Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, a solicitat respingerea acest capăt de cerere privind daunele morale, ținând cont că acestea sunt destinate să confere intimatului-reclamant satisfacție echitabilă, în situația în care s-ar dovedi temeinicia acestora, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit.

În mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale, cât și de către jurisprudența C.E.D.O. că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime.

Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor, inclusiv legiuitorului național, o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului, făcând trimitere și la jurisprudenta națională (decizia civilă nr. 3812/05.12.2000 și decizia civilă nr. 1095/1994 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civillă), considerând că nu sunt aplicabile în speță criteriile reglementate de art. 538 C. proc. pen.

Așadar, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat, aspecte învederate de către intimatul-reclamant, în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.

De asemenea, a arătat că hotărârea atacată ste netemeinică și nelegală, față de soluția dată de prima instanță privind obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sub acest aspect, a susținut că, în mod eronat, instanța de judecată l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, atât timp cât, în cauză, nu se poate reține o culpă procesuală a acestuia, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Așadar, neexistând culpa procesuală, conform dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., și temeiul legal, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 4.000 RON, suma este nejustificată în raport de complexitatea și dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanța de recurs, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Or, instanța are abilitatea de a cenzura cuantumul cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme instanța de judecată trebuie să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil, însă opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanța de judecată.

În sensul acesta este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (a se vedea cauza Costin c. România, Hotărârea din 26 mai 2005 și cauza Johanna Huber c. României, Hotărârea din 21 februarie 2008).

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate.

În analiza onorariului de avocat, instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, cu atât mai puțin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menține în integralitatea sa; instanța în realitate nu mărește sau micșorează onorariile avocaților, ci doar micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

La aprecierea cuantumului onorariului instanța trebuie să țină seama, nu numai de valoarea pretențiilor, ci și de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate redusă), precum și de munca depusă de avocat.

II.1.4. Apărările formulate în cauză:

Părțile nu au depus întâmpinare.

II.1.5. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, la data de 25 noiembrie 2022 și, respectiv, la data de 05 decembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar prin punctul de vedere la raport, depus la data de 15 decembrie 2023, prin poștă electronică, în referire la istoricul litigiului și motivele de casare invocate prin recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în privința depunerii recursului declarat de recurentul-reclamant prin poșta electronică, în ultima zi a termenului de declarare, după încetarea programului de lucru al instanței, a făcut trimitere la decizia nr. 45 din 22 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, arătând că sub incidența efectelor obligatorii ale acestei decizii cad litigiile declanșate anterior modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este incidentă, întrucât procesul a început prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

A considerat că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamat pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar cele formulate de către recurentul-pârât în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat admiterea acestora în principiu și fixarea termenului de judecată pe fond cu citarea părților.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 11 ianuarie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, termen la care instanța a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului declarat de reclamantul A. și cea a nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, reținând cauza spre soluționare, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

II.1.6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în condițiile art. 499 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul A.:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, termenul de 30 de zile aferent exercitării căii extraordinare de atac a recursului, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., începând să curgă de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reține că data comunicării hotărârii recurate, respectiv a deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este 03 august 2023, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul nr. x/2016 al Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește data declarării și motivării recursului, se constată că cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost transmisă instanței de apel prin poștă electronică instanței de apel, la data de 04 septembrie 2023, ora 23:27, fiind înregistrată la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 05 septembrie 2023, conform ștampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflată la dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În considerarea datei comunicării deciziei recurate, 03 august 2023, termenul pentru declararea recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 03 septembrie 2023, într-o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se în prima zi lucrătoare care urmează, și anume luni - 04 septembrie 2023, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, cererea de recurs a fost înaintată prin poștă electronică, în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, însă după ora la care activitatea încetează la instanță, respectiv la data de 04 septembrie 2023, ora 23:27.

Potrivit art. 182 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul care se socotește pe zile se împlinește la ora 24

00

a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal.

Programul de lucru al instanțelor este de 8 ore zilnic și începe, de regulă, la ora 8

00

și se încheie la ora 16

00

, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243 din 22 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.254 bis din 27 decembrie 2022.

Prin urmare, depunerea la curtea de apel a recursului, prin poștă electronică, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că cererea de recurs a fost înregistrată în evidența instanței a doua zi, respectiv pe data de 05 septembrie 2023, când a primit dată certă.

În sens celor anterior arătate, s-a statuat prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, dată de la care este obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin această decizie, dându-se o interpretare unitară prevederilor art. 182 și art. 183 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 310/2018, s-a stabilit că "actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen."

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03 ianuarie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., reținând la paragrafele 27 și 28 că, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanță și nu trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanță, iar potrivit dispoziției legale criticate, deși termenele se socotesc pe zile întregi, totuși, în ziua în care se împlinește termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanță până la închiderea programului. Prin urmare, dispozițiile legale criticate nu limitează dreptul părților de a comunica cu instanțele judecătorești, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanțelor prin orice mijloace, cu condiția, subînțeleasă, de a o face în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Curtea Constituțională a avut în vedere dispozițiile art. 182-183 C. proc. civ. în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 310/2018, care se aplică în prezenta cauză, astfel că, și potrivit deciziei menționate, în acord cu considerentele arătate, calea de atac, în măsura în care a fost depusă prin poștă electronică în ultima zi a termenului, era necesar a fi depusă până la închiderea programului de lucru al instanței, pentru a fi considerată efectuată în termen.

Ulterior, prin Decizia nr. 45/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din data de 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotit a fi depus în termen".

În cauza de față, Înalta Curte constată că art. 24 și art. 25 C. proc. civ. prevăd că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în schimb, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche, rămân supuse dispozițiilor legii în vigoare la data inițierii lor.

Or, prezentul litigiu a început prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 decembrie 2016, așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 - 21 decembrie 2018; drept urmare, normele de drept procesual aplicabile sunt cele în vigoare la data inițierii procesului, potrivit prevederilor art. 24 C. proc. civ., fiind incidente pe tot parcursul judecății dispozițiile C. proc. civ. (deci, și cele de la art. 182 și 183), în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

În mod corespunzător, în cazul proceselor inițiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a dat o dezlegare cu privire la interpretarea art. 182 și 183 din C. proc. civ., în foma anterioară Legii nr. 310/2018), iar în cadrul proceselor pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dat o interpretare normelor procedurale de la art. 182 și 183 din C. proc. civ., însă, în configurația normelor rezultată după modificarea acestora prin Legea nr. 310/2018.

În aceste condiții, transmiterea recursului prin intermediul poștei electronice în ultima zi a termenului (04 septembrie 2023, ora 23:27), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cerere care a primit dată certă la data de 05 septembrie 2023, astfel cum prevăd dispozițiile art. 199 C. proc. civ., determină concluzia că această cale de atac a fost declarată de către reclamantul A. cu depășirea termenului reglementat de 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii reclamantului din exercitarea dreptului la recurs, instituită prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant nu a formulat cerere de repunere în termen și nici nu a invocat vreo împrejurare care să îl fi pus în imposibilitatea absolută de a exercita calea de atac, în intervalul prevăzut de lege.

În consecință, reținând caracterul dirimant al excepției tardivității a cărei incidență împiedică cercetarea fondului motivelor de recurs, față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie 2022, precum și împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București:

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate, iar conform art. 488 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8, denumite generic motive de recurs.

Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ., legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat], dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [art. 489 alin. (2) C. proc. civ..].

Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea extraordinară de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acesteia este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, prin decizia civilă nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, și apelul declarat apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, împotriva sentinței civile nr. 531 din 18 martie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a validat raționamentul juridic al primei instanței ce a reflectat, în analiza referitoare la prejudiciul moral, criteriile generale și reperele faptice concrete pe care le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului, ținând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, consecințele suportate de reclamant în plan emoțional și social, instanța raportându-se la gradul de intensitate al suferinței încercate de acesta, la durata privării nelegale de libertate (45 zile), la consecințele produse de luarea măsurii în privința reclamantului și a familiei sale (imposibilitatea îndeplinirii unor obligații morale față de părintele decedat și față de restul familiei, căreia nu i s-a mai putut acorda sprijin material).

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului produs și să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferința produsă reclamantului, prin lezarea valorilor morale, libertății, demnității și vieții de familie, pentru privarea nelegală de libertate, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul produs de măsura privativă de libertate asupra reclamantului și a familiei sale și indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existența și întinderea acestor daune, a apreciat că despăgubirea acordată în cuantum de 7.000 euro este în acord cu principiile echității și proporționalității daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum și în jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește nelegalitatea hotărârii atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică atunci când instanța a identificat corect textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Așa cum se poate observa, recurentul-pârât a invocat la nivel formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de care a înțeles să se prevaleze, de vreme ce nu a indicat în concret dispozițiile legale pretins încălcate și aplicate greșit, rezumându-se doar la a expune situațiile factuale examinate de instanța de apel (relele tratamente aplicate intimatului-reclamant pe perioada arestării, condițiile inumane de detenție, lezarea drepturilor și a garanțiilor procesuale pe parcursul derulării procedurilor judiciare ulterioare datei de 11 iulie 2016) atunci când a cuantificat despăgubirile acordate cu titlu de daune morale, funcție de probele care relevă impactul și consecințele asupra existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei ori prestigiului profesional.

Înalta Curte reține că apărările, astfel invocate, se situează în afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate ori de stabilire a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În aceleași coordonate se încadrează și argumentele prin care se pretinde nedovedirea elementelor răspunderii civile delictuale (prejudiciul, legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta autorității și existența vinovăției sub forma culpei autorității) ori cele ce vizează neîndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen. sub aspectul cuantificării efective a despăgubirilor acordate intimatului-reclamant cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanță cu cele reținute în jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, nici critica care vizează cenzurarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, apreciate ca fiind excesive și disproporționate, în sensul aplicării prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devaluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte consideră că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia recurată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele de recurs nu sunt susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege și nici nu pot fi reținute motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie 2022, precum și împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1548A din 03 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.