ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1561/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Reclamantul Statul Roman, reprezentat prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat, la 14 noiembrie 2017, ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat în perioada 2007-2008, în cuantum de 2.773.225 RON, în urma activității infracționale desfășurate în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., precum și la plata accesoriilor aferente sumei de 2.773.225 RON, calculate de la data scadenței și până la data efectuării plății inclusiv. Cererea în pretenții pe temeiul răspunderii civile delictuale a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti sub nr. x/2017, iar, prin sentința civilă nr. 1490/14.02.2018 s-a dispus declinarea competentei de soluționare a cererii formulate de reclamant în favoarea Tribunalului București, competență atrasă în raport de valoarea obiectului litigiului.

Hotărârea pronunțată de tribunal Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 338 din 19 februarie 2019, a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 141 din 2 februarie 2021, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. În esență, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât pârâtul nu a acționat în scopul evitării plății obligațiilor fiscale, ci doar pentru a obține încasarea contravalorii utilajelor de la societatea finanțatoare de leasing, având în vedere că achiziția și predarea utilajelor către societățile utilizatoare nu s-a realizat în realitate. Cu toate acestea, în contabilitate au fost înregistrate documentele necesare, pentru a da o aparență de autenticitate acestor operațiuni. Curtea a apreciat că nu se poate identifica existența unei fapte ilicite și respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condițiile în care nu se pot plăti taxe și impozite în considerarea unor operațiuni economice fictive.

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 141A din 2 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală. Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material. În acest sens, în esență, a arătat că mecanismul infracțional s-a bazat pe faptul că pârâtul a pretins nereal că a livrat utilajele către societățile utilizatoare pentru a încasa sumele de bani, reprezentând contravaloarea acestora, de la firma de leasing și a înregistrat în contabilitatea sa facturi fiscale ce consemnau achizițiile acestor utilaje, inexistente în realitate, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului aferent. Contrar considerentelor instanței de apel, care a apreciat că nu se datorează impozite și taxe pe operațiuni fictive, Codul fiscal și Codul de procedură fiscală sancționează eludarea plății impozitului pe profit și a TVA-ului aferent operațiunilor efectuate în contabilitatea societății. Recurentul susține că au fost încălcate dispozițiile fiscale ce reglementează aportul la bugetul statului a TVA-ului și impozitelor, precum și creanțele accesorii reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data stingerii sumei datorate inclusiv, întrucât prejudiciul provine din impozitate neachitate. Fapta ilicită a pârâtului constă în sustragerea de la plata sumelor reprezentând impozite și taxe și evidențierea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, vinovăția sa rezultă din denaturarea cheltuielilor deductibile fiscal, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu derivă din încălcarea dispozițiilor legale privind virarea către bugetul consolidat al statului a impozitelor aferente înregistrărilor contabile. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A., reprezentat de curator special C., a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a arătat că, în speță, criticile din recurs privesc aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, susținând astfel, fără a invoca expres, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților și, prin încheierea din 21 martie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepția nulității acestuia și a fixat termen pentru judecata acestuia la 22 septembrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispozițiile legale aplicabile, având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte are în vedere următoarele: Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, a revenit jurisdicției civile competența de a rezolva, pe cale separată, latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluționată în conformitate cu art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 486 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acțiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Instanța civilă, învestită cu o astfel de acțiune, procedează la soluționarea cauzei potrivit normelor de drept comun, indiferent de natura creanței a cărei valorificare se urmărește (fiscală, bugetară), realizând propria analiză și evaluare. Reținând că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun în materie, iar cu privire la îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale a arătat că aceste condiții nu sunt întrunite, Curtea a apreciat că nu se poate identifica existența unei fapte ilicite și respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condițiile în care nu se pot plăti taxe și impozite în considerarea unor operațiuni economice fictive. Concluzia instanței de apel potrivit căreia nu s-a dovedit că ar fi existat o faptă ilicită a pârâtului sau un comportament abuziv al acestuia s-a sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că a avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili. Astfel, instanța de apel a reținut ca împrejurări factuale că achiziția utilajelor înregistrată în evidențele contabile ale societății comerciale pe care o administra nu a existat în realitate, fiind vorba doar de utilizarea unor consemnări scriptice contabile a acestor operațiuni în vederea creării unei aparențe de veridicitate în vederea încasării sumelor de bani de la societatea de leasing. Așa cum s-a învederat cu caracter definitiv prin decizia penală, scopul acestor evidențe contabile nu a fost de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale aferente, ci exclusiv încasarea banilor din partea societății finanțatoare. Cum judecata în recurs este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate, instanța de recurs nu poate reconsidera starea de fapt stabilită în apel, procedând la reaprecierea probelor administrate, întrucât ar contraveni prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Cu privire la încălcarea dispozițiile fiscale ce reglementează aportul la bugetul statului a TVA-ului și impozitelor, precum și creanțele accesorii reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, se reține că prin decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că obligația de plată a taxelor și impozitelor se naște la data realizării activității, încasării venitului supus impozitării și devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanței fiscale. Totodată, o creanță bănească reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, se concretizează într-o sumă de bani și devine lichidă și exigibilă numai după stabilirea obligației de plată a debitului principal prin hotărâre judecătorească, fiind dependentă de măsura și procentul în care debitul principal a fost achitat. În ceea ce privește existența faptei ilicite, recurentul susține că existența faptei ilicite se deduce din faptul că s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât. Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplinește condițiile săvârșirii unei infracțiuni, poate fi calificată ca o contravenție, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar și printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiție, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încălcându-se drepturile subiective și interesele altei persoane, cu consecința cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare. Înalta Curte constată că în dosarul penal, în apel, instanța de control judiciar, prin decizia penală nr. 1477/2017 a Curții de Apel București, a dispus achitarea pârâtului pentru infracțiunea de evaziune fiscală, pe considerentul că înregistrarea în contabilitate a facturilor ce atestau achiziții de utilaje nereale nu s-a realizat cu scopul modificării rezultatului fiscal, ci pentru a obține finanțarea de societatea de leasing. În esență, instanța de apel a reținut că evidențierea fictivă în contabilitate nu a avut drept finalitate sustragerea pârâtului de la plata obligațiilor fiscale aferente, împrejurare în care s-a reformat soluția primei instanței, în sensul achitării pârâtului pentru infracțiunea de evaziune fiscală, iar acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. Prin urmare, concluzia instanței penale a fost aceea că acțiunea pârâtului (inculpat în dosarul penal) nu s-a realizat în scopul sustragerii inculpatului de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Conform dispozițiilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen. (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal): "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat că starea de fapt reținută de instanța penală se impune cu autoritate de lucru judecat, stabilind, în urma analizării faptelor pârâtului în raport cu prevederile Codul fiscal, că fapta persoanei care a avut calitatea de inculpat nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii în sensul legii civile, întrucât achiziția utilajelor înregistrată în evidențele contabile ale societății comerciale pe care o administra nu a existat în realitate, fiind vorba doar de utilizarea unor consemnări scriptice contabile a acestor operațiuni în vederea creării unei aparențe de veridicitate în vederea încasării sumelor de bani de la societatea de leasing. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în mod legal, instanța de apel a reținut că achiziția și predarea utilajelor către societățile utilizatoare nu s-a realizat în realitate, deși s-au înregistrat în contabilitate documentele necesare pentru a da o aparență de autenticitate acestor operațiuni, nu în scopul evitării plății obligațiilor fiscale, ci doar pentru a obține încasarea contravalorii utilajelor de la societatea finanțatoare. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că nu se poate identifica existența unei fapte ilicite și respectiv a unui prejudiciu, din perspectiva reglementărilor fiscale, în condițiile în care nu se pot plăti taxe și impozite în considerarea unor operațiuni economice fictive. Ca atare, în condițiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenței vreunei faptei ilicite sau a vreunui prejudiciu, începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât nu este de natură a atrage răspunderea delictuală civilă a pârâtului, cum nici soluția instanței penale, de achitare a inculpatului pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimatul-pârât a săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat și de instanța de apel. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății și observând că, în cauza pendinte, reclamantul s-a rezumat doar la a relua aceleași pretenții și în fața instanței civile de drept comun, având ca fundament aceleași probatorii administrate în procesul penal, fiind dedusă judecății aceeași situație de fapt și de drept, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că în privința acelorași chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanței penale, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat. În raport de această situație de fapt, instanța de apel a considerat că, în speță, reclamantul nu a dovedit existenței unei fapte ilicite și nici a unui prejudiciu, în condițiile în care, după cum a rezultat în dosarul penal, ca stare de fapt, toate înregistrările în contabilitate au fost fictive, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile din Codul fiscal referitoare la obligația de plată a TVA și a impozitului pe profit. În acest context, nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, cât timp obligația unui contribuabil de a achita taxele pentru afacerile comerciale derulate se stabilește doar dacă s-au desfășurat efectiv astfel de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea ce a dus la sporirea unei valori, acesta fiind temeiul încasării de către stat a taxei pe valoare adăugată. De asemenea, impozitul pe profit nu este datorat deoarece operațiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale. Referitor la existența și dovedirea prejudiciului, recurentul-reclamant a susținut că îndeplinirea acestei cerințe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din începerea urmăririi penale împotriva intimatului-pârât, coroborat, deopotrivă, cu constatările organelor de urmărire penală. Or, în situația de față, astfel cum a reținut instanța de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., înscrisurile la care face referire recurentul și constatările organelor de urmărire penală nu sunt apte a face dovada pretențiilor afirmate. În acest context, Înalta Curte constată că, în speță, față de cele reținute de instanța de apel potrivit cu care existența și întinderea prejudiciului nu au fost dovedite, simpla afirmație a recurentului-reclamant, în sensul că cele două elemente rezultă din dosarul penal, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu. Prin urmare, nefiind dovedite cel puțin două dintre condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurentul-reclamant, cu referire la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimaților-pârâți și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul, în măsura în care dispozițiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condițiilor mai sus arătate. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.