Decizia nr. 1957/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat să se constate că prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român cuantificat la 254.506,58 USD reprezentând aport valutar conform Ordinului M.I nr. 0047/1976 și 1.544.674,83 RON reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul anterior menționat, să se dispună măsura sechestrului asigurător dispus de organele de cercetare penală până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului dosar, obligarea pârâților la plata sumelor sus menționate, precum și încuviințarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanței nr. 24/P/1995 a secției Parchetelor Militare din 02.07.1996, dar și a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010. Prin încheierea din 2 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A. și demersurile întreprise de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia. Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeași instanță a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant și a menținut măsura suspendării față de faptul că acesta nu a indicat moștenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol. Pricina a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 13 iunie 2019.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 2381 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantului, a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumelor constând în 254.506,58 USD despăgubiri și 1.544.674,83 RON reprezentând despăgubiri calculate până la 20 decembrie 2008 și a constatat că acțiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți ale litigiului.

Hotărârea pronunțată, în apel, de curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 1117A din 5 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. și a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul și la dobânda legală ulterioară datei 20.12.2008 și până la data plății efective.

Calea de atac formulată în cauză. Decizia pronunțată de instanța de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamant și pârât, iar acesta din urmă a înțeles să recureze și încheierea din 12 noiembrie 2020. 4.1. Reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin recursul promovat la 12 august 2022 (expediat prin serviciul poștal, potrivit ștampilei de pe plicul aflat la dosar recurs), a pretins, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei de apel prin raportare la nesoluționarea integrală a cererii de chemare în judecată, aspect ce a constituit obiect de critică în apelul promovat. A susținut că instanța de apel, cu neobservarea întregului conținut al cererii precizatoare depusă la dosarul tribunalului, a apreciat în mod greșit că reclamantul nu ar fi solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.442.370,43 Ron, actualizată, ci pretenția ar fi privit transformarea sumei de 254.506,68 dolari SUA în RON la data de 31.12.1989 și actualizarea acesteia cu indicele de inflație, schimbând astfel natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cererii. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului și, în consecință, obligarea pârâtului la achitarea sumei de 2.442.370,43 Ron, actualizată, compusă din 897.695,6 Ron, reprezentând echivalentul sumei de 254.506,58 USD și 1.544.674,83 Ron, cu titlu de dobânzi calculate până la data de 20.12.2008, precum și dobânzile calculate ulterior acestei date și până la data plății efective. 4.2. Pârâtul B. a apreciat, în recursul său, că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică, a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 243 și 245, respectiv art. 248 C. proc. civ. cu privire la analiza excepției de perimare. Instanța de apel a apreciat, în mod nejustificat, faptul că reclamantului nu i se poate imputa pasivitatea atâta vreme cât, la 01.10.2014, a indicat succesibilul și nu moștenitorul, în condițiile în care instanța de fond a solicitat, respectiv suspendat dosarul pentru introducerea în cauză a moștenitorului, adică după dezbaterea succesiunii defunctei A.. Apreciază că raționamentul instanței de apel nu se justifică, termenul de perimare începând să curgă de la data suspendării, nicidecum cu o zi înainte, de la data indicării succesibilului. Art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. arată că judecata se suspendă de drept prin moartea uneia din părți, afară de cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor, iar art. 245 alin. (2) C. proc. civ. menționează că judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea moștenitorilor. Pe lângă încălcarea art. 243 și 245 C. proc. civ., conform art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul reclamă o lipsă de motivare în ceea ce privește susținerile formulate cu privire la soluția dată perimării cauzei, instanța de apel nefăcând o analiză proprie a chestiunii perimării cauzei și nici cu privire la aspectele învederate prin motivele formulate de pârât. Se creează o confuzie între cele două momente și temeiuri de drept pentru care cauza a fost suspendată, omițându-se a se analiza, respectiv a se motiva, îndepărtarea criticilor prin care se argumenta că prezenta cauză s-a perimat. A detaliat recurentul parcursul pricinii între momentul măsurii de suspendare dispusă și cel al respingerii excepției de perimare. Astfel, pricina a fost suspendată la 02.10.2014, ca urmare a decesului pârâtei A., reclamantul având obligația de a indica și a introduce în cauză moștenitorii în condițiile art. 243 C. proc. civ. La 01.10.2015, cu doar o zi înainte de împlinirea termenului de perimare, s-a solicitat repunerea cauzei pe rol, tocmai pentru evitarea perimării, ocazie cu care intimatul reclamant a arătat demersurile efectuate în vederea identificării moștenitorilor, menționând faptul că pârâtul B. a solicitat dezbaterea succesiunii, însă această procedură notarială a fost suspendată. În consecință, întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația indicării moștenitorilor defuncților C. și A., cererea a fost respinsă la 17.12.2015 și menținută măsura suspendării, simpla împrejurare că a efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nefiind suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol. Începând cu 17.12.2016, intimatul reclamant nu a mai efectuat niciun demers și nu a formulat cerere de repunere pe rol, sens în care la 02.02.2017, instanța de fond, din oficiu, a dispus citarea părților în vederea discutării excepției perimării. La termenul din 18.05.2017 s-a respins excepția, cu argumentul că perimarea nu a operat, rămânerea în nelucrare a cauzei nefiind determinată de o culpă a părții reclamante, ci de împrejurări independente de voința acesteia, situație circumscrisă dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ. Tribunalul a repus cauza pe rol, însă de această dată a suspendat judecata până la soluționarea dosarului nr. x/2017, în care s-a solicitat dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncți. În situația dată, pretinde că instanța de apel nu a analizat criticile formulate cu privire la soluția instanței de fond care a apreciat eronat circumstanțierea prezentei cauze dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de control judiciar era obligată să verifice o eventuală întrerupere a cursului perimării, prin îndeplinirea de către reclamant a unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului. A considerat recurentul că la termenul de judecată din 18.05.2017 intervenise perimarea, iar peste acest aspect ambele instanțe ale fondului au trecut cu vederea, termenul de un an împlinindu-se la 03.12.2015, fără a exista vreun act îndeplinit care să aibă efect întreruptiv al cursului perimării. A doua critică este formulată în legătură cu excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului român, în raport de inexistența unei hotărâri a unei instanțe penale care să ateste fapta, făptuitorul și persoana prejudiciată. Se observă, în opinia recurentului, o lipsă efectivă a motivării în ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel rezumându-se a prelua pasaje întregi, fie din decizia penală nr. 3816/21.06.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004, fie din rechizitoriul procurorului din dosarul nr. x/P/I995. A mai criticat recurentul respingerea obiectivelor expertizei ce aveau ca scop demonstrarea lipsei calității procesuale active, instanța de apel statuând că nu se impun a fi administrate ca probe, fără vreo justificare concretă a înlăturării apărărilor formulate prin intermediul obiectivelor propuse. În consecință, hotărârea este afectată de viciul motivării, cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A treia critică privește tot nemotivarea, dar și aplicarea greșită a legii cu privire la dispozițiile art. 998-999 C. civ. Se reproșează instanței o lipsă de analiză în detaliu a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește fapta ilicită, deși s-a dispus încetarea urmăririi penale față de inculpatul C., pe motiv că fapta nu există, înscrisurile aflate la dosarul de urmărire sau raportul de expertiză administrat în cauză nu rezultă "dacă există o însușire, eventual o folosire și o traficare de bani sau valori’’ în interes personal de către autorul recurentului - pârât. Motivarea instanței de apel, potrivit căreia "pe parcursul procesului civil succesorul inculpatului nu a formulat vreo apărare de natură să justifice încasarea legală și legitimă a sumelor de bani’’ nu este justificată, în condițiile în care, din înscrisurile dosarului de urmărire penală, care conțin inclusiv declarații ale inculpatului C., nu rezultă că acesta ar fi acționat discreționar, în nume propriu, pentru a se desprinde concluzia săvârșirii unei infracțiuni de delapidare pentru care ar putea răspunde cu patrimoniul propriu. Rezultă că instanța nu a stăruit în aflarea adevărului, în baza rolului activ, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., inculpatul și, apoi, succesorul său, nefiind în postura de a recunoaște nici pe parcursul cercetării penale și nici în litigiul civil pretențiile intimatului - reclamant. Totodată, instanța de apel a afirmat "recunoașterea în parte a săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina sa’’, apreciind că inculpatul a avut o poziție contradictorie în declarațiile sale. Or, în niciun moment, acesta nu a afirmat că banii i-ar fi aparținut sau că au fost păstrați după retragere. Din declarațiile date rezultă că aceștia au fost predați patronului pe nume D., recunoscând doar faptul că era unicul împuternicit să efectueze astfel de operațiuni. A afirmat recurentul că situației de față în care s-a dispus încetarea urmăririi penale îi este echivalent principiul "ne bis in idem’’ care are înțelesul "nu de două ori același lucru’’, ceea ce înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă, principiu indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate sau achitate că, atunci când și-a executat pedeapsa, poate să-și reia locul în societate fără a se putea declanșa, pentru aceeași faptă, o nouă procedură judiciară. Chiar și în situația în care ar fi existat o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța penală, aceasta ar fi beneficiat de autoritate de lucru judecat doar sub aspectul faptei și al făptuitorului, instanței civile rămânându-i sarcina de a stabili întinderea prejudiciului și stabilirea vinovăției. În cauză a apreciat recurentul că nici prejudiciul nu a fost dovedit, singura modalitate în care acesta ar putut fi determinat ar fi fost doar efectuarea unei expertize conform obiectivelor propuse și respinse de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu s-a stabilit regimul juridic al sumelor care constituie obiectul material al presupuselor infracțiuni, iar, pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză efectuat în fața urmăririi penale au fost criticate de către inculpatul C.. Așadar, aspectele privind existența prejudiciului obligau instanța de apel să procedeze la propria analiză, atât în ceea ce privește acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, doar astfel putându-se stabili dacă există o "însușire de bani". Or, instanțele fondului s-au mulțumit a se rezuma la concluziile unui rechizitoriu și unor expertize incomplete sub aspectul obiectivelor, fără a mai încerca o determinare proprie a existenței sau întinderii prejudiciului, deși, conform deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 cauza a fost restituită Parchetului de pe lângă Tribunalul București pentru completarea urmăririi penale, iar conform Ordonanței din 15.09.2010 s-a dispus încetarea urmăririi, ceea ce presupune anularea întregului probatoriu administrat. Rezultă, așadar, faptul că prejudiciul nici nu există, iar dacă acesta ar exista nu se cunoaște întinderea, cu atât mai mult cu cât singura operațiune care pare să fi fost efectuată în contul personal al inculpatului C. este transferul sumei de 1.000 USD din data de 25.10.1990. Întrucât nu a existat o hotărâre judecătorească a unei instanței penale care să rețină atât existența faptei, cât și a făptuitorului, a apreciat recurentul că, pe latura civilă, este necesară administrarea unor probatorii pentru a se stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru a se stabili dacă există însușirea și traficarea de bani în folosul propriu al autorului recurentului - pârât. Făcând aprecieri cu privire la situația de fapt, recurentul pârât a susținut că nu rezultă îndeplinirea cerinței vinovăției, din probatoriul administrat în dosarul penal nerezultând că autorul său ar fi acționat în nume propriu sau că și-ar fi însușit pretinsele sume de bani ce se doresc a-i fi imputate în prezent. O altă critică se grefează pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu analizează întinderea răspunderii pârâtului ca moștenitor al persoanei presupus vinovate de producerea prejudiciului. Recurentul pârât ar putea răspunde doar în limita activului moștenit, sens în care în mod greșit instanțele de fond au apreciat că pârâtul ar putea răspunde pentru tot prejudiciul, întrucât preluarea datoriei de către moștenitori este o excepție de la principiul indivizibilității plății, prin urmare, defunctul a avut ca moștenitori, atât soția supraviețuitoare, cât și pe apelant în calitate de fiu, ceea ce înseamnă că prejudiciul a fost moștenit în cote proporționale, respectiv 1/4 soția și 3/4 apelantul. Prin urmare, pentru eventualul prejudiciu apelantul ar putea fi obligat doar în limita a 3/4 primită din acesta, limită ce urmează a fi stabilită în urma efectuării unei expertize. Ultima critică vizează omisiunea pronunțării instanței de apel asupra excepției tardivității apelului exercitat de reclamant. A argumentat recurentul că, prin întâmpinarea formulată în apel, a susținut că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la 02.11.2010, dată la care era în vigoare vechiul C. proc. civ., care reglementa în conținutul art. 282 că hotărârile date în fond sunt supuse apelului, iar potrivit art. 284 arăta că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, fără a avea importanță faptul că dosarul a fost declinat spre competentă soluționare către Tribunalul București, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. Art. 287 alin. (4) C. proc. civ. stipulează că termenul pentru depunerea motivelor de apel se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă apelul s-a făcut mai înainte de comunicare. Cu toate acestea, sentința civilă nr. 2381/01.11.2019 a fost comunicată părților la 21.11.2019, termenul de apel împlinindu-se la 07.12.2019, care fiind într-o zi nelucrătoare s-a prelungit până la data de 09.12.2019. Or, apelul formulat de către reclamatul Ministerul Finanțelor Publice a fost promovat la 23.12.2019, cu mult după împlinirea termenului stabilit prin lege. Deși a învocat excepția tardivității apelului declarat de reclamant, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției formulate. Din perspectiva criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot deciziei civile nr. 1117A/2022, admiterea apelului pârâtului și respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză. Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca tardiv formulat, motivând că a fost depășit termenul de 15 zile stipulat de lege, ultima zi de declarare fiind 1 august 2022, în raport de data comunicării hotărârii, iar calea de atac a fost exercitată la 11 august 2022. Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Reclamantul nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la recursul pârâtului prin formularea unei întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este tardiv formulat, iar recursul pârâtului se vădește a fi fondat, pentru considerentele care urmează să fie expuse: II.1. Relativ la recursul declarat de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține următoarele aspecte în analizarea, prioritară, a excepției tardivității recursului: Acțiunea ce face obiectul demersului judiciar de față a fost înregistrată la 2 noiembrie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 2, dată în raport cu care și în aplicarea prevederilor art. 24 din Noul C. proc. civ., se rețin a fi incidente dispozițiile înscrise în art. 301 din vechiul C. proc. civ. în conformitate cu care "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel." Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curții de Apel București, decizia civilă nr. 1117A/05.07.2022 a acestei instanțe a fost comunicată recurentei-reclamante la 15.07.2022, termenul de recurs împlinindu-se la 31.07.2022, care fiind într-o zi nelucrătoare, s-a prelungit până la data de 01.08.2022, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc. civ. Cu toate acestea, calea de atac a recursului a fost formulată de către reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor la 12.08.2022, fiind expediat prin serviciul poștal . Or, raportat la datele menționate, recursul a fost declarat cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 din C. proc. civ. de la 1865, calculat potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, care s-a împlinit la 01.08.2022. Mențiunea din dispozitivul deciziei nr. 1117A/05.07.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul că aceasta poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile de la data comunicării, nu dă dreptul părții de a ataca hotărârea în alt termen decât cel prevăzut de lege. Astfel spus, chiar în contextul inserării mențiunii greșite în dispozitivul hotărârii date de instanța de apel, în sensul că aceasta poate fi atacată cu recurs în 30 zile de la data comunicării, nu dă dreptul părții de a ataca hotărârea în alt termen decât cel prevăzut de lege, întrucât termenul de recurs este un termen legal, iar nu unul judecătoresc Față de principiul legalității, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac în termenele și în condițiile prevăzute de lege, recursul recurentei-reclamante nu poate fi apreciat ca fiind declarat în termen, deoarece mențiunea inexactă din dispozitivul deciziei atacate cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac a recursului nu deschide părții dreptul de a exercita recursul într-un alt termen decât cel imperativ, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., aceasta având obligația de a exercita căile de atac în termenele și în condițiile legii. În cauza de față, se constată și faptul că recurenta, beneficiară a unui departament juridic, nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să o fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal și nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului, drept pentru care se va constata că recursul pendinte a fost formulat cu nerespectarea termenului legal imperativ, impus de dispozițiile art. 301 din C. proc. civ. de la 1865. Dată fiind prioritatea soluționării excepției tardivității recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, exercitată de reclamant, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie. Ca atare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor. II.2. Relativ la recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de recurs, evaluând prioritar critica fundamentată pe motivul înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente: În conformitate cu articolul 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (…)." Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005). Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționează, ca fiind nelegală, o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În același sens, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părților. În cazul în care motivarea lipsește, este superficială sau incompletă, adică atunci când nu se arată, printr-o examinare efectivă, care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nelegală și se impune casarea sa, cu consecința reluării judecății. În cauza dedusă judecății, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat să se constate că, prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român, cuantificat la 254.506,58 USD, reprezentând aport valutar, conform Ordinului M.I nr. 0047/1976 și 1.544.674,83 RON, reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul menționat, să se dispună măsura sechestrului asigurător dispus de organele de cercetare penală până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului dosar, obligarea pârâților la plata sumelor menționate, precum și încuviințarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanței nr. 24/P/1995 a secției Parchetelor Militare din 02.07.1996, dar și a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010. În raport de obligațiile procesuale puse în vedere reclamantului, prin încheierea din 05.06.2014, respectiv de a indica moștenitorii defunctei A., decedată la 04.09.2013, prin încheierea din 2 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A., și demersurile întreprise de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia. Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeași instanță a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant și a menținut, în temeiul art. 243 C. proc. civ., măsura suspendării față de faptul că acesta nu a indicat moștenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol. Prin sentința civilă nr. 2381/01.11.2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a obligat pârâtul B. la plata sumei de 254.506,58 USD, cu titlu de despăgubiri și 1.544.674,83 RON, cu titlu de dobânzi calculate până la data de 20.12.2008. În prealabil, prin încheierea din 18.05.2017, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la excepția perimării, invocată din oficiu, pe care a respins-o. S-a avut în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile art. 248 C. proc. civ., întrucât rămânerea cauzei în nelucrare nu a fost determinată de o culpă a părții reclamante, ci de împrejurări independente de voința acesteia, situația concretă a speței fiind circumscrisă dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., context în care tribunalul a reținut că perimarea cauzei nu a operat. Totodată, instanța de fond a avut în vedere că, pe rolul Judecătoriei sector 2 București, a fost înregistrată cerererea formulată de Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului român privind stabilirea moștenitorilor defuncților C. și A., drept pentru care tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, potrivit art. 244 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei sector 2 București. Sentința civilă nr. 2381/01.11.2019 a Tribunalului București, secția a III a civilă a fost atacată cu apel, deopotrivă, atât de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului român, cât și de pârâtul B.. Prin apelul formulat, pârâtul-apelant a formulat critici în legătură cu modalitatea în care instanța de fond a procedat la examinarea excepției perimării, a excepției lipsei calității procesuale active, dar și chestiuni care țin de fondul dedus judecății, referitoare la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind formulate susțineri și în legătură cu întinderea răspunderii în limita activului moștenit de la autorul său. Totodată, apelantul-pârât a formulat apărări față de apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului român, invocând excepția tardivității apelului, ca urmare a exercitării acestuia peste termenul stabilit de legiuitor. În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-pârât a susținut, cu referire la critica privind soluția dată perimării, că instanța de fond a apreciat eronat, prin încheierea din 18.05.2017, circumstanțierea cauzei dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.. În argumentarea acestei critici, apelantul a arătat că acțiunea prin care s-a solicitat a fi dezbătută succesiunea defuncților, deși s-a aflat la îndemâna reclamantului, a fost exercitată abia la 14.03.2017, după citarea părților cu mențiunea discutării excepției perimării și, mai ales, după împlinirea termenului de perimare. Totodată, apelantul a pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., sens în care a făcut referire la măsurile procesuale dispuse în cauză, rspectiv: suspendarea judecării cauzei dispusă prin încheierea din 02.10.2014, respingerea cererii reclamantului, privind repunerea cauzei pe rol și menținerea suspendării cauzei dispuse de instanța de fond, prin încheierea din 17.12.2015. În cuprinsul cererii de apel, apelantul-pârât a arătat că, de la acest din urmă moment, nu a mai fost realizat niciun demers din partea reclamantului în vederea judecării cauzei și, că, abia la 02.02.2017, instanța a dispus, din oficiu, citarea părților în vederea discutării excepției perimării. În circumstanțele arătate, apelantul a pretins că soluția respingerii excepției perimării este contrară art. 248 C. proc. civ. și a solicitat instanței de control judiciar să verifice dacă a intervenit o eventuală întrerupere a cursului perimării, prin îndeplinirea de către reclamant a unui act de procedură, efectuat în vederea judecării procesului, care să aibă efect întrerupător al cursului perimării. Instanța de fond a ignorat faptul că cererea se perimă de drept și a solicitat a se examina îndeplinirea condițiilor perimării, susținând că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an și, că, termenul de perimare se împlinise la 03.12.2015; rămânerea în nelucrare a cauzei s-a datorat culpei părții reclamante; neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare; inexistența unei cauze de stingere a procesului prevăzută de o normă specială. Înalta Curte reține că instanța de apel avea obligația procesuală, în raport de limitele învestirii sale, prin apelul declarat de pârâtul B., de a analiza și a răspunde, motivat, tuturor criticilor formulate de apelant. Cu toate acestea, din examinarea deciziei recurate, reiese că niciuna dintre susținerile punctuale ale pârâtului-apelant nu au fost examinate în privința soluției date excepției perimării, instanța de apel reținând doar că la 02.10.2014 a intervenit suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 243 C. proc. civ. și, că, reclamantul nu a stat în pasivitate, ci a indicat, la 01.10.2014, moștenitorul pârâtei, întrerupând cursul perimării. Relativ la menținerea suspendării judecății cauzei, instanța de apel a apreciat că această măsură nu poate fi imputată părții care și-a îndeplinit obligația cerută de lege. Considerentele deciziei recurate relevă că instanța de apel, deși a făcut trimitere la două momente și temeiuri de drept pentru care cauza fost suspendată, a omis a analiza și de a motiva îndepărtarea criticilor punctuale formulate de pârâtul-apelant cu referire la soluția dată excepției perimării, susțineri prin care apelantul pretindea aplicarea greșită a dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. și îndeplinirea condițiilor perimării cauzei. Totodată, ignorând criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., în raport cu care soluția dată excepția trebuia examinată, instanța de apel nu analizează și nu răspunde nici motivului de apel care viza circumstanțierea greșită a speței dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reținute în cauză de către tribunal, critică prin care se argumenta că reclamantul nu a fost împiedicat de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința acestuia, acesta având posibilitatea formulării unei acțiuni privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma autorilor pârâtului. Așa fiind, neexaminarea concretă a tuturor criticilor pârâtului din apel, cu referire la soluția dată excepției perimării, face ca motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, să nu fie aptă să furnizeze instanțai de recurs dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost integral și serios examinate, context în care instanța de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac. Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat în legătură cu apărările dezvoltate în cererea de apel în legătură cu excepția lipsei calității procesuale active a Statului român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de apel formulată de pârâtul B., acesta a susținut că Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului român, nu justifică calitatea procesuală activă, ca urmare a inexistenței unei hotărâri penale care să ateste fapta și făptuitorul, dar mai cu seamnă persoana prejudiciată, aspect care ar rezulta și din considerentele deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2004. În susținerea excepției lipsei calității procesuale active și a necesității stabilirii situației de fapt în privința persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi înregistrat prejudiciul reclamat, apelantul-pârât a solicitat încuviințarea unei expertize contabile cu obiectivele propuse la termenul din 07.10.2020, în scopul de a se stabili dacă sumele de bani provin de la Statul român și în patrimoniul cărei entități a Statului român era înregistrată, la 31.12.1989, suma de bani care face obiectul judecății. Mai mult, a solicitat instanței de apel, plecând de la prezumția că sumele de bani din contul deschis la E. ar fi aparținut Statului român, să se stabilească care este contribuția, inclusiv financiară, conform înscrisurilor de la dosar, la patrimoniul și veniturile aparținând societății și, totodată, să se determine dacă, până la lichidarea soldului contului deschis la E., vreo entitate a Statului român a reclamat și a dovedit că sumele de bani îi aparțin. Instanța de apel, la termenul din 12.11.2020, a apreciat utilă proba cu efectuarea unei expertize contabile doar sub aspectul stabilirii sumelor de bani retrase din cont și a dobânzilor aferente de către autorul pârâtului, după 22 decembrie 1989, fără a prezentata vreo justificare, concretă, în privința examinării obiectivelor solicitate de apelantul-pârât din perspectiva dovedirii primului motiv de apel, care viza lipsa calității procesuale active a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor. Soluția instanței de apel este nelegală în contextul în care instanța de apel nu arată care sunt motivele de fapt și de drept care au stat la baza înlăturării apărărilor apelantului, respectiv a obiectivelor propuse în cererea de încuviințare a expertizei contabile ce a fost solicitată de apelant în scopul stabilirii elementelor de fapt care vizau clarificarea calității procesuale active, din perspectiva determinării persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi înregistrat prejudiciul produs, prin fapta imputată autorului său. Examinarea concretă a apărărilor formulate se impunea a fi realizată de instanța de apel în circumstanțele în care solicitarea apelantului privind încuviințarea expertizei contabile, cu obiectivele propuse, a fost realizată prin raportare la considerentele deciziei penale nr. 3816/21.06.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în dosarul nr. x/2004, prin s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în vederea completării urmăririi penale ținând cont tocmai de faptul că nu a fost stabilit regimul juridic al sumelor care au constituit elementul material al infracțiunilor, dar și al celor care evidențiază că cercetările penale au fost reluate, în conformitate cu decizia de casare (în cursul cărora a fost efectuată o nouă expertiză contabilă) și a pronunțării Ordonanței din 15.09.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 București, în dosarul nr. x/)P/2007, prin care s-a constatat intervenit un caz de încetare a urmăririi penale, respectiv decesul inculpatului. Or, deși se menționează de către instanța de apel că urmează a fi realizată o analiză proprie a situației de fapt, pornind de la actele de cercetare penală, raportul de expertiză administrat în procesul penal și cel din procesul civil, precum și cele reținute prin ordonanța procurorului, se observă că în cuprinsul deciziei insanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelantul-pârât în apărare, în legătură cu stabilirea regimului juridic al sumelor de bani solicitate și a persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi produs prejudiciul prin fapta reclamată în cadrul demersului judiciar de față, aspect ce denotă că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze pârâtului dovada că susținerile și apărările sale au fost serios și real examinate. Cum în cauză controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat din cauza neîndeplinirii exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în cauză nu poate fi determinat, prin prezenta decizie, nici dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale apelantului-pârât, urmând a avea în vedere și susținerile din cuprinsul cererii de recurs, în măsura în care concordă cu cele din apel și în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul probelor existente la dosar sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susținerile părților, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat. Nu în ultimul rând, se vădește a fi întemeiată și critica recurentului-pârât prin care se susține că instnța de apel a omis a analiza și a se pronunța cu privire la apărarea, inserată în cuprinsul întâmpinării formulate în apel, care viza excepția de tardivitate a căii de atac a apelului declarat de reclamant, ceea ce impune, pentru considerentele deja expuse, reluarea judecății de către instanța de apel care, în urma analizării și verificării, se va pronunța asupra tuturor chestiunilor deduse judecății, ce nu au fost real și efectiv examinate. Totodată, cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici de nelegalitate formulate prin recursul pârâtului referitoare la cenzurarea modului de aplicare și interpretare a normelor legale referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea, ca fondat, a motivului de recurs înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină, în mod necesar, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților. Pentru considerentele expuse, apreciind că este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținând și că vătămarea procesuală cauzată pârâtului nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul B., va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.