ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2531/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la 2 noiembrie 2010, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat să se constate că, prin faptele autorului C., s-a produs un prejudiciu Statului Român cuantificat la 254.506,58 USD, reprezentând aport valutar conform Ordinului M.I. nr. 0047/1976 și Ordinului Ministrului Secretar de Stat și Șef al Departamentului Securității de Stat nr. 00489/27 octombrie 1984, precum și 1.544.674,83 RON, reprezentând dobânzi calculate până la 20 decembrie 2008 la debitul anterior menționat; să se mențină măsura sechestrului asigurător dispusă de organele de cercetare penală până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar; să se dispună obligarea pârâților, în calitate de moștenitori ai inculpatului C., la plata sumelor indicate; să se dispună încuviințarea valorificării bunurilor ce au făcut obiectul Ordonanței nr. 24/P/1995 a secției Parchetelor Militare din 02 iulie 1996, precum și a celorlalte bunuri existente în patrimoniul defunctului C. la 19 martie 2010, până la concurența sumelor de bani pretinse.

Prin sentința civilă nr. 1024/28 ianuarie 2014, Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamant, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 25 aprilie 2014, sub nr. x/2014.

Prin încheierea din 02 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ., având în vedere decesul pârâtei A. și demersurile întreprinse de reclamant în vederea deschiderii procedurii succesorale de pe urma acesteia.

Prin încheierea din 17 decembrie 2015, aceeași instanță a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant, și a menținut măsura suspendării, reținând că acesta nu a indicat moștenitorii defunctei A., iar simpla împrejurare că s-au efectuat unele demersuri în vederea dezbaterii succesiunii nu este suficientă pentru a justifica repunerea cauzei pe rol.

Prin încheierea din 18 mai 2017, Tribunalul București a constatat, în baza art. 250 alin. (3) C. proc. civ., că nu operează perimarea cauzei, rămânerea în nelucrare nefiind determinată de culpa reclamantului, ci de împrejurări independente de voința sa, nefiind, deci, îndeplinite condițiile art. 248 din același cod; totodată, a reținut că situația concretă din speță se circumscrie dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Față de existența dosarului nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, privind acțiunea formulată de reclamant, având ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defuncților C. și A., instanța a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pricina a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 13 iunie 2019.

Prin sentința civilă nr. 2381 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, și a dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamant a sumelor constând în 254.506,58 USD despăgubiri și 1.544.674,83 RON, reprezentând despăgubiri calculate până la 20 decembrie 2008; a constatat că acțiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți ale litigiului. Pârâtul a exercitat apel și împotriva încheierii din 18 mai 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1117 A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 2381/01 noiembrie 2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă; a admis apelul declarat împotriva aceleiași hotărâri de către reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că l-a obligat pe pârât și la dobânda legală ulterioară datei de 20 decembrie 2008 și până la data plății efective.

În ceea ce privește critica apelantului pârât referitoare la perimarea pricinii, Curtea a înlăturat această susținere, reținând că reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci, la 01 octombrie 2014, l-a indicat pe fiul pârâtei A., respectiv D., ca fiind moștenitorul acesteia, întrerupând, astfel, termenul de perimare. A mai constatat instanța de apel că menținerea suspendării, dispusă de prima instanță, până la finalizarea dezbaterii succesorale, nu implică lăsarea procesului în nelucrare din culpa reclamantului, de vreme ce acesta a indicat, în termenul de 1 an de la suspendarea cauzei, persoana ce trebuia introdusă în proces.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamant și pârât.

Prin decizia civilă nr. 1957/20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1117 A din 5 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o, și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În pronunțarea acestei decizii, cu privire la excepția de perimare, Înalta Curte a reținut că instanța de apel avea obligația procesuală, în raport cu limitele învestirii sale, prin apelul declarat de pârâtul B., de a analiza și a răspunde, motivat, tuturor criticilor formulate de apelant.

Cu toate acestea, din examinarea deciziei recurate, reiese că niciuna dintre susținerile punctuale ale pârâtului apelant nu au fost examinate în privința soluției date excepției perimării, instanța de apel reținând doar că, la 02 octombrie 2014, a intervenit suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 243 C. proc. civ., și că reclamantul nu a stat în pasivitate, ci a indicat, la 01 octombrie 2014, pe moștenitorul pârâtei, întrerupând cursul perimării. Relativ la menținerea suspendării judecății cauzei, instanța de apel a apreciat că această măsură nu poate fi imputată părții care și-a îndeplinit obligația cerută de lege.

Considerentele deciziei recurate relevă că instanța de apel, deși a făcut trimitere la două momente și temeiuri de drept pentru care cauza fost suspendată, a omis a analiza și de a motiva îndepărtarea criticilor punctuale formulate de pârâtul apelant cu referire la soluția dată excepției perimării, susțineri prin care apelantul pretindea aplicarea greșită a dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. și îndeplinirea condițiilor perimării cauzei. Totodată, ignorând criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., în raport cu care excepția trebuia examinată, instanța de apel nu analizează și nu răspunde nici motivului de apel care viza circumstanțierea greșită a speței dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reținute în cauză de către Tribunal, critică prin care se argumenta că reclamantul nu a fost împiedicat de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința acestuia, având posibilitatea formulării unei acțiuni privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma autorilor pârâtului.

Așa fiind, neexaminarea concretă a tuturor criticilor pârâtului din apel, cu referire la soluția dată excepției perimării, face ca motivarea hotărârii judecătorești atacate să nu fie aptă să furnizeze instanței dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate în apel au fost integral și serios examinate, context în care Înalta Curte se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac, fiind întrunite cerințele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 584 A din 05 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 2381/01 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva încheierii de ședință din 18 mai 2017 și a sentinței civile sus menționate.

Pentru a decide astfel, în ceea ce privește critica din apelul pârâtului referitoare la modalitatea de soluționare a excepției perimării, instanța de apel a reținut următoarele:

Perimarea este sancțiunea procedurală ce intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege. Astfel, una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a opera perimarea, este culpa părții în lăsarea pricinii în nelucrare. În situația în care cauza a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează, termenul de perimare fiind susceptibil de suspendare, conform dispozițiilor art. 250 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat pe timpul cât partea este împiedicată de stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate. În speță, intimatul reclamant a efectuat numeroase demersuri în vederea obținerii și depunerii certificatului de moștenitor care să ateste calitatea de succesor a pârâtului, purtând o corespondență constantă cu E., pe rolul căreia erau deschise dosarele succesorale nr. x/2014 și y/2014, în care chiar apelantul pârât solicitase dezbaterea succesiunii de pe urma părinților săi - C. și A.. Diligența manifestată de partea reclamantă rezultă din adresele efectuate și din răspunsurile primite de la biroul notarial, înscrisurile aferente regăsindu-se în dosarul de fond - filele x.

Totodată, potrivit adresei nr. x/09 februarie 2017, E. a comunicat intimatului reclamant împrejurarea că, la nivelul lunii februarie 2017, ambele dosare succesorale se aflau încă pe rolul biroului notarial, procedura nefiind finalizată, dat fiind faptul că succesibilul nu s-a mai prezentat la termenele stabilite pentru continuarea procedurii. Ulterior acestei comunicării, la 14 martie 2017, intimatul reclamant a promovat o acțiune în justiție prin care a solicitat dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncți, autorii pârâtului.

În raport cu aceste împrejurări, Curtea a apreciat că motivele ce l-au împiedicat pe reclamant să stăruie în judecată nu îi sunt imputabile, partea aflându-se într-o imposibilitate obiectivă de a depune un certificat de moștenitor, în condițiile în care procedura succesorală notarială nu a putut fi finalizată din culpa pârâtului, care nu s-a prezentat la termenele stabilite de notar și nu a dat curs solicitărilor acestuia. A mai considerat că nu i se poate imputa intimatului reclamant o lipsă de diligență, rezultând din promovarea acțiunii în instanță abia în anul 2017, câtă vreme, pe rolul unui birou notarial fusese deschisă, la cererea pârâtului, o procedură notarială de dezbatere a succesiunii. Or, în aceste circumstanțe este excesiv a pretinde reclamantului să se adreseze instanței cu o cerere de dezbatere succesorală de pe urma autorilor părții adverse doar pentru a contracara atitudinea culpabilă și lipsită de diligență a pârâtului, care nu s-a prezentat pentru finalizarea procedurii notariale.

Concluzionând, Curtea a reținut că intimatul a avut o conduită diligentă, interesându-se de stadiul de soluționare a procedurii notariale și efectuând, ulterior, demersuri în vederea dezbaterii succesiunii în instanță, culpa în tergiversarea obținerii unui înscris care să ateste calitatea de moștenitor a pârâtului aparținând acestuia din urmă. De altfel, la 10 decembrie 2018 a fost pronunțată decizia nr. 4192 A, prin care Tribunalul București a admis apelul și, în evocarea fondului, a constatat deschisă succesiunea de pe urma defuncților C. și A., precum și calitatea de unic moștenitor a pârâtului.

Așadar, soluția Tribunalului de respingere a excepției perimării este una judicioasă, Curtea apreciind că sancțiunea nu poate opera, întrucât lăsarea pricinii în nelucrare nu a fost determinată de culpa părții reclamante, ci de lipsa de diligență a pârâtului, contrar demersurilor întreprinse, intimatul fiind în imposibilitate obiectivă de a obține, în termenul de un an de la data suspendării judecății în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., un înscris care să ateste calitatea de moștenitor a părții adverse.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., pârâtul fiind răspunzător în calitate de moștenitor al autorului faptei ilicite, C..

Împotriva deciziei civile nr. 584 A din 5 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut, în esență, următoarele:

6.1. Hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 248 - 250 C. proc. civ. în analiza excepției perimării.

Conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, fapt pentru care instanța de apel reține că una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a opera perimarea, este culpa părții în lăsarea pricinii în nelucrare. În acest context, Curtea menționează că reclamantul ar fi efectuat numeroase demersuri în vederea obținerii și depunerii certificatului de moștenitor care să ateste calitatea de succesor a pârâtului, în speță, corespondența purtată cu E., pe rolul căreia erau deschise dosarele succesorale nr. x și 34 din 2014.

Mai reține că motivele ce l-au împiedicat pe reclamant să stăruie în judecată nu i-ar fi imputabile, întrucât s-ar fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a depune un certificat de moștenitor în condițiile în care procedura notarială nu a fost finalizată din culpa pârâtului. Totodată, în sprijinul aceleiași idei, Curtea apreciază, total nefondat, că nu i se poate imputa intimatului reclamant o lipsă de diligență, rezultând din promovarea acțiunii în instanță abia în anul 2017, fiind excesiv a pretinde acestei părți să se adreseze instanțelor cu dezbaterea succesiunii, pentru a contracara atitudinea culpabilă a pârâtului. În concluzie, se apreciază că intimatul reclamant a avut o conduită diligentă, interesându-se de stadiul de soluționare a procedurii notariale și efectuând, ulterior, demersuri, în vederea dezbaterii succesiunii în instanță, culpa aparținând, în realitate, pârâtului.

În acest sens, dispozițiile art. 248 și 249 C. proc. civ. sunt aplicate greșit de către instanța de apel, pornind cu raționamentul de la noțiunea și finalitatea normei legale. Dacă art. 248 C. proc. civ. prevede condițiile intervenirii perimării, prin cumularea celor trei condiții, de timp, de acțiune și de culpă, respectiv "lăsarea în nelucrare din vina părții timp de un an", art. 249 din același cod menționează că "perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut de partea care justifică un interes". Astfel, prin exercitarea acțiunii civile, reclamantul urmărește soluționarea procesului civil, iar interesul părții reclamă soluționarea rapidă a raportului litigios. Interesul unei optime administrări a justiției este mai presus de interesul părților, iar perimarea corespunde tocmai necesității soluționării prompte a litigiilor și restabilirii ordinii de drept.

Interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. se referă la lipsa culpei reclamantului, reținută de către instanța de apel, care a menționat "numeroasele demersuri făcute pentru aflarea stadiului de soluționare a cererii de dezbatere a succesiunii". Pe de o parte, numeroasele demersuri trebuie analizate, strict, în perioada supusă atenției, respectiv între 17 decembrie 2015, data menținerii măsurii suspendării cauzei pentru indicarea moștenitorilor, și 02 februarie 2017, data la care instanța de fond, din oficiu, s-a sesizat și a citat părțile în vederea discutării excepției perimării.

La 12 mai 2015 s-a inițiat corespondența cu E., cu referire la care s-a comunicat că, la 08 iulie 2015 nu era finalizată procedura succesorală, motiv pentru care, în ședința din 17 decembrie 2015, instanța de fond a menținut măsura suspendării dispuse la 02 octombrie 2014, relațiile comunicate nefiind de natură a provoca repunerea pe rol ca urmare a îndeplinirii obligației de indicare a moștenitorilor și, în consecință, continuarea judecării cauzei.

De la acel moment, 17 decembrie 2015, și până la 02 februarie 2017, reclamantul nu a mai efectuat niciun demers în vederea aflării stadiului de soluționare a cererii privind dezbaterea succesiunii defuncților Nădejde sau de dezbatere a succesiunii propriu-zise prin intermediul acțiunii uzitate la 14 martie 2017. Mai mult, solicitarea către biroul notarial unde fusese deschisă succesiunea s-a înregistrat la 09 februarie 2017, iar acțiunea prin care s-a solicitat dezbaterea succesiunii a fost înregistrată abia la 14 martie 2017, ambele demersuri fiind efectuate după împlinirea termenului de perimare, dar, mai ales, după sesizarea din oficiu a instanței de fond cu acest incident.

Or, un prim aspect peste care instanța de apel îl omite constă în faptul că o pricină "rămâne în nelucrare" dacă nu se săvârșește niciun act de procedură în vederea judecării ei. Pentru ca un act de procedură să poată fi calificat drept întrerupător de perimare este necesar ca, prin săvârșirea lui, să se urmărească repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății. Astfel, demersurile efectuate de reclamant la notariatul care instrumenta dezbaterea succesiunii nu au valoare întreruptivă de perimare, pentru că nu s-a urmărit continuarea judecății. Nici în situația în care procedura notarială ar fi fost finalizată, dacă aceste informații nu ar fi fost aduse la cunoștința instanței printr-o cerere de repunere pe rol, nu ar fi avut efectul întreruptiv al perimării. Cu atât mai mult, demersurile nu constituie o conduită diligentă, așa cum a reținut instanța de apel, întrucât nu au fost efectuate în cursul termenului de 1 an de la suspendarea cauzei.

Conform doctrinei, "are drept efect întreruperea perimării cererea de redeschidere a procesului care a fost suspendat, însă ca actul de procedură să aibă efect, acesta trebuie să fie valabil făcut, pentru că un act lovit de nulitate nu poate produce o asemenea consecință.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că termenul de perimare nu este întrerupt în cazul în care actul de procedură este adresat altei instituții decât instanței pe rolul căreia se află cauza dedusă judecății; or, "numeroasele demersuri" efectuate de reclamant, chiar și în situația în care ar fi considerate acte de procedură, nu au scop întreruptiv al cursului perimării dacă nu vor fi fost valorificate prin formularea unei cereri de repunere pe rol, depuse în interiorul termenului de perimare.

Deși, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea se perimă de drept, este necesar ca perimarea să fie constatată de instanță după verificarea condițiilor. "Precizarea are semnificația de a releva că împlinirea termenului de perimare duce la un drept definitiv dobândit de care fiecare parte se poate prevala. Decurg de aici două consecințe: perimarea nu poate fi acoperită prin diligența manifestată de una dintre părți după expirarea termenului de perimare; instanța nu are posibilitatea de a aprecia perimarea însăși, ci doar să verifice condițiile ei", conform doctrinei.

Esențial în analiza efectului întrerupător este că actul de procedură trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie un act valabil făcut, care să urmărească repunerea cauzei pe rol în scopul judecării procesului, un act lovit de nulitate nefiind apt să producă întreruperea termenului de perimare; actul de procedură să fie realizat de partea care justifică un interes. Soluția este expres prevăzută de textul legal, deci, nu se poate susține, în niciun caz, că actul îndeplinit de instanță, din oficiu, ar putea avea efect întrerupător în privința perimării. O altă soluție nici nu ar fi de conceput, din moment ce este acceptat că perimarea sancționează culpa a părții.

Mai mult, de vreme ce perimarea intervine de drept și, prin urmare, chiar dacă, după împlinirea acestui termen, au fost efectuate acte de procedură, cum este repunerea pe rol dispusă la 18 mai 2017, nimic nu se opunea ca ulterior, la termenul de judecată de la această dată, instanța să constate că intervenise perimarea.

Ambele instanțe ale fondului, chiar și în rejudecare, au omis că cererea se perimă de drept și era imperios necesar să o constate, după o prealabilă și reală verificare a îndeplinirii condițiilor perimării, respectiv:

- cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an, termen care se împlinise la 03 decembrie 2015;

- rămânerea în nelucrare a fost determinată de culpa părții reclamante, care nu poate invoca necunoașterea dispozițiilor legale de care s-a prevalat odată cu formularea cererii privind dezbaterea succesiunii de pe urma celor doi defuncți. De altfel, niciunei persoane nu i se permite a invoca necunoașterea legii, cu atât mai mult când este partea este însuși Statul român;

- neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare;

- inexistența unei cauze de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială.

6.2. În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, coroborate cu calitatea procesuală activă a persoanei în sarcina căreia se presupune a se fi înregistrat prejudiciul, recurentul susține că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Totodată, apreciază hotărârea instanței de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., dat fiind faptul că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din niciun înscris aflat la dosarul cauzei nu rezultă dreptul la acțiune dobândit de Statul român, drept care se exercită de o persoană fizică sau juridică ce are un interes născut, direct și personal; or, față de cele reținute prin decizia de casare nr. 3816/21 iunie 2005, interesul intimatului reclamant nu a fost stabilit cu certitudine. Cum intimatul reclamant nu a depus alte probe în susținerea interesului pe care ar putea să-1 justifice în raport cu eventualul prejudiciu produs, recurentul apreciază că, în prezent, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, nu justifică calitate procesuală activă, motiv pentru care solicită respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

6.3. În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, tot din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. sunt aplicate greșit cu referire la toate aspectele.

Susține, în esență, că nu există faptă ilicită, prejudiciul nu a fost dovedit, nu există nici vinovăție din partea autorului său, C..

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii principale, ca neîntemeiate.

Intimatul reclamant Ministerul Finanțelor nu a depus întâmpinare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat că motivul de recurs referitor la greșita menținere, prin decizia recurată, a soluției date de prima instanță asupra excepției perimării se impune a fi analizat prioritar în raport cu celelalte susțineri, întrucât vizează un incident procedural care împiedică continuarea judecării cauzei sub toate aspectele, atât de procedură, cât și de fond. De asemenea, criticile respective, deși vizează încălcarea unor reguli de procedură, se circumscriu cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, în mod corect, de către recurent, iar nu celui prevăzut la pct. 5 din același text de lege, deoarece, în ipoteza dată, nulitatea nu este condiționată de vătămare conform art. 105 alin. (2), ci intervine de drept, potrivit art. 248 din același act normativ.

8.1. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că alegațiile recurentului privind problema perimării cauzei în primă instanță sunt întemeiate.

Ceea ce interesează în speță sunt interpretarea și, respectiv, aplicarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 250 alin. (3) C. proc. civ., avute în vedere de ambele instanțe de fond în respingerea excepției perimării și menținerea acestei soluții, în calea de atac.

Prin urmare, susținerile referitoare la întreruperea cursului perimării în condițiile art. 249 C. proc. civ. nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, întrucât nu vizează argumentele Curții de Apel, care a înlăturat criticile apelantului pârât sub acest aspect, reținând că este incident art. 250 alin. (3) C. proc. civ., privind suspendarea cursului perimării.

Din această perspectivă, într-adevăr, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite cerințele dispoziției legale sus-enunțate și că a intervenit suspendarea cursului perimării, determinat de existența unor împrejurări mai presus de voința reclamantului, care l-ar fi împiedicat pe acesta să stăruie în judecata pricinii.

Astfel, cauza a fost suspendată de prima instanță, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport cu decesul pârâtei A., la 02 octombrie 2014, de la acest moment calculându-se termenul de perimare de un an, prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.. În speță, nu prezintă relevanță data la care a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de reclamant concomitent cu menținerea suspendării, respectiv 17 decembrie 2015, și nici data la care, din oficiu, instanța a citat părțile în vederea discutării excepției perimării, respectiv 21 ianuarie 2017 (iar nu 02 februarie 2017, care este data emiterii citațiilor). Aceasta, întrucât interesează momentul la care s-a dispus suspendarea, care constituie reperul pentru lăsarea cauzei în nelucrare, iar nu momentul menținerii suspendării, care, determinat de natura acestei măsuri, de menținere a dispoziției de suspendare, este situat în continuarea măsurii inițiale și se are în vedere în calculul termenului de perimare. De asemenea, nu prezintă importanță nici data citării părților pentru discutarea perimării, deoarece acesta reprezintă un act dispus din oficiu, de către instanța de judecată, iar nu actul părții care să împiedice cursul perimării, doar un asemenea act fiind apt de un atare efect, în condițiile art. 249 C. proc. civ.. Totodată, data de 21 ianuarie 2017 nu poate reprezenta nici data împlinirii termenului de perimare, deoarece termenul de un an, calculat de la momentul suspendării, s-a împlinit la 02 octombrie 2015.

Prin urmare, de vreme ce termenul de perimare de un an a început să curgă de la momentul suspendării cauzei, 02 octombrie 2014, este susceptibil să se împlinească, dacă nu au intervenit cazuri de întrerupere sau de suspendare, la 02 octombrie 2015, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, aceasta este perioada înăuntrul căreia interesează poziția reclamantului în continuarea judecății și dacă acesta a fost într-adevăr împiedicat din motive mai presus de voința sa să persiste în judecarea litigiului.

Contrar opiniei Curții de Apel, corespondența purtată de reclamant cu biroul notarial la care fuseseră înregistrate dosarele succesorale de pe urma autorilor recurentului, respectiv E., și care este plasată în cadrul termenului de perimare (mai- iunie 2015), nu reprezintă un demers care să reflecte stăruința părții în judecată și, mai departe, determinat de comportamentul pârâtului, care nu s-a mai prezentat pentru obținerea certificatului de moștenitor, reclamantul să fie împiedicat în continuarea litigiului de față din voința părții adverse. Relațiile solicitate de reclamant de la biroul notarial nu pot constitui un demers suficient, cunoscut fiind că, calitatea de moștenitor se dovedește cu certificatul de moștenitor sau cu hotărâre judecătorească care să confirme o astfel de calitate, fiind, totodată previzibil că pârâtul nu va intenționa să obțină actele succesorale, în contextul existenței litigiului de față. De altfel, singura persoană interesată în judecarea pricinii de față este reclamantul, care ar fi trebuit să acționeze într-un mod diligent și să apeleze la singurul remediu care ar fi putut stopa pasivitatea pârâtului, respectiv formularea acțiunii oblice, prin care să ceară dezbaterea succesiunii de pe urma autoarei lui, A., însă în termenul de un an de la suspendarea cauzei, sens în care nu a procedat. Nu rezultă, din circumstanțele speței, niciun impediment pentru care reclamantul nu a uzitat de formularea unei asemenea acțiuni în termenul de perimare, dar a fost în măsură să promoveze acțiunea de dezbatere succesorală în afara termenului, respectiv la 14 martie 2017, fiind în culpă pentru o atare atitudine procesuală. Aceasta, cu atât mai mult cu cât existența dosarelor notariale pe rol, chiar suspendate fiind în condițiile art. 107 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, pentru neprezentarea sau abandonul procedurii de către succesibili, nu împiedică formularea acțiunii cu același obiect în instanță, caz care, la rândul său, determină suspendarea procedurii notariale, potrivit lit. c) din același text de lege.

Mai mult, deși prin cererea de repunere pe rol a cauzei, înregistrată pe rolul primei instanțe la 01 octombrie 2015, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâtului B., în calitate de succesor al părinților săi, C. și A., măsura menținerii suspendării cauzei, dispusă la 17 decembrie 2015, nu a fost atacată cu recurs.

În concluzie, în mod greșit, instanța de apel a considerat că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 250 alin. (3) C. proc. civ., reținând că reclamantul a fost împiedicat să continue judecarea cauzei din motive mai presus de voința sa, neexistând niciun impediment pentru acesta să exercite acțiunea în dezbatere succesorală în termenul de perimare.

Succesiv, în mod nelegal a considerat instanța de apel că lăsarea pricinii în nelucrare timp de un an nu ar fi imputabilă intimatului, de vreme ce acesta nu a înțeles să recurgă la mijlocul procedural ales în afara termenului sus menționat, în decurs de un an de la suspendare, procedând, astfel, la nerespectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

8.2.-8.3. Față de soluția ce urmează a se pronunța în ceea ce privește perimarea cauzei, nu se mai impune examinarea celorlalte motive de recurs, subsumate pct. 2 și 3 din cerere.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia atacată și, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din același cod, va admite apelul declarat de pârât și va schimba, în tot, sentința și încheierea apelate, în sensul că, potrivit art. 252 C. proc. civ., va constata perimată cererea de chemare în judecată.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate, cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 584 A din 5 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 și a sentinței civile nr. 2381 din 1 noiembrie 2019 ale Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă, în tot, sentința și încheierea apelate, în sensul că:

Constată perimată cererea de chemare în judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate, cu privire la respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2023.