ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1985/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 9 octombrie 2023, cu nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumei de 295.509,6 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la 27 martie 2023, precum și la plata dobânzii legale, de la data împlinirii termenului prevăzut de art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv 24 septembrie 2023, și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 986 din 2 iulie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția rămânerii fără obiect a capătului principal de cerere, a respins capătul principal de cerere, având ca obiect plata sumei de 295.509,6 RON, ca rămas fără obiect; a respins capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale ca neîntemeiat; a obligat pe pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1045A din 22 octombrie 2024 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 986 din 2 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

Motivele de recurs formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat casarea deciziei atacate în privința soluției de acordare a cheltuielilor de judecată intimatului-reclamant, formulând următoarele critici: Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1). pct. 8 din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că pârâtul Ministerul Finanțelor se află în culpă procesuală cu privire la declanșarea litigiului, motiv pentru care a menținut obligația privind plata cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina sa de către tribunal. Conform prevederilor art. 453 din C. proc. civ., în stabilirea persoanei care va suporta aceste cheltuieli s-a ținut cont de soluționarea raportului juridic dedus judecății. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, în cauza pendinte, tribunalul a respins atât capătul principal de cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, ca rămas fără obiect, cât și capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, ca neîntemeiat. Cu toate că a respins acțiunea reclamantului, tribunalul a obligat pe Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat. Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a ales să ignore dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., motivând printr-un unic considerent astfel: "Culpa procedurală este cea care determină aplicarea efectelor contractului de asistență juridică dintre avocat și partea în favoarea căreia s-a soluționat litigiul și asupra părții căzute în pretenții, conform principiului că regula în materia reparării prejudiciului în domeniul răspunderii civile delictuale este repararea integrală a prejudiciului produs." Situația din speță este atipică, deoarece, deși pretențiile reclamantului au fost respinse, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către acesta, fapt ce contravine dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 90/2023, precum și pe cele referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1.357 din C. civ. Dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie coroborate cu dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală din C. civ.. Pentru angajarea acestei forme a răspunderii civile este necesar ca toate elementele ei (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția) să fie îndeplinite în mod cumulativ. Or, după cum se poate observa în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat doar unul din cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale - culpa, considerând, în mod greșit, că doar ca urmare a analizării acestui element poate fi atrasă răspunderea pârâtului Ministerul Finanțelor în privința plății cheltuielilor de judecată, fapt ce contravine prevederilor art. 1.357 din C. civ. Astfel, în ceea ce privește existența faptei ilicite - aceasta ar fi trebuit dovedită pe plan procesual prin evidențierea, în sentința pronunțată de tribunal, a unei soluții favorabile intimatului-reclamant. În ceea ce privește vinovăția, nu există culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor, care să rezulte din însăși soluția instanței de judecată, întrucât a fost respinsă cererea de chemare în judecată. Prin urmare, raportat la angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1.357 din C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Totodată, instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă a dispozițiilor legale invocate de recurentul-pârât în cuprinsul apărărilor, întrucât, prin adoptarea și aplicarea O.U.G. nr. 90/2023 pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023, în vederea încadrării în ținta de deficit bugetar asumată prin Programul de convergență, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, nu s-a negat existența si întinderea drepturilor intimatului-reclamant și nici nu s-a refuzat punerea în executare a titlului de plată pe care îl deține, ci doar s-a stabilit o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului. Instanța de apel a ignorat faptul că moratoriul legal reglementat prin O.U.G. nr. 90/2023 își produce efectele în privința tuturor titlurilor de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților până la 31 octombrie 2023 și neachitate de Ministerul Finanțelor, deci și cu privire la titlul de plată nr. x din 27 martie 2023 deținut de intimatul-reclamant - data scadenței plății acestor titluri fiind astfel amânată. Cu titlu de jurisprudență, a fost invocată sentința civilă nr. 701 din 25 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2023. De altfel, la 1 aprilie 2024, recurentul-pârât a efectuat plata tuturor titlurilor emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 20 martie 2023 - 30 octombrie 2023, în condițiile art. 31 și art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, și a tuturor titlurilor de plată emise în perioada 20 martie 2023 - 26 octombrie 2023, în condițiile art. 10 din Legea nr. 164/2014, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu dispozițiile art. V pct. 1 din O.U.G. nr. 90/2023. La momentul scadenței titlurilor de plată (1 aprilie 2024) se împlinește termenul de plată reglementat în favoarea Ministerului Finanțelor, dincolo de care, în caz de neplată, ceea ce nu este cazul în dosarul pendinte, s-ar putea, eventual, vorbi despre vreo culpă a ministerului în privința depășirii scadenței termenului de plată. Or, intervenind un moratoriu legal, data plății a fost prelungită, moratoriul legal producând efecte cu referire la obligația de plată pe toată perioada ulterioară scadenței inițiale. În plus, criteriul în raport cu care s-a adoptat moratoriul legal este data emiterii titlurilor de plată - cele emise până la data de 31 octombrie 2023, indiferent de data scadenței lor. Prorogarea scadenței obligațiilor de plată a sumelor din titlurile de plată emise de ANRP constituie o măsură proporțională cu scopul urmărit și nu poate fi asimilată vreunei "nerespectări a drepturilor reclamantului", astfel încât nu se poate reține culpa recurentului-pârât în privința declanșării prezentului litigiu.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de pârâtul Ministerul Finanțelor, formulând următoarele apărări: În esență, critica de nelegalitate dedusă judecății este aceea că instanța de apel ar fi respins solicitarea recurentului-pârât de modificare a hotărârii tribunalului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar este criticat și cuantumul onorariului de avocat, chestiune care nu poate forma obiectul unei reaprecieri în recurs. Nu au fost încălcate prevederile art. 454 din C. proc. civ., nici dispozițiile art. 1.522 din C. civ. sau ale O.U.G. nr. 90/2023, deoarece la data formulării cererii de chemare în judecată se împlinise deja termenul maxim prevăzut de lege pentru efectuarea plății titlului nr. x, emis la 24 aprilie 2023 în favoarea intimatului-reclamant de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a valorificării deciziei de compensare prin puncte. Legea nu prevede vreo formalitate pentru punerea în întârziere în astfel de situații, dispozițiile art. 1.522 din C. civ. nefiind relevante în cauza de față, în care statul trebuia să achite o creanță fără să pună cetățeanul său în situația de a realiza alte demersuri în vederea obținerii plății. Astfel cum a concluzionat și CtEDO în mai multe cauze împotriva României, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului reprezintă o încălcare a unui drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare a O.U.G. nr. 90/2023, câtă vreme termenul de 180 de zile pentru plata titlului emis la 27 martie 2023 s-a împlinit la 24 septembrie 2023, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă înainte de suspendarea pe cale legală a plății titlurilor emise de ANRP, care a avut loc prin emiterea ordonanței menționate. Prin urmare, deoarece cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect ca urmare a plății care a fost făcută în timpul procesului, pârâtul s-a aflat în culpă procesuală și trebuie să plătească cheltuielile de judecată. Un raționament similar se desprinde și din considerentele Deciziei nr. 21/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 454 din C. proc. civ. În privința criticilor aduse modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât, acestea nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori aplicat prevederile legale în materie, în conformitate cu Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, limitat la soluția de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că, deși recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile astfel formulate vizează, în substanță, aplicarea unei norme de drept procesual, respectiv art. 453 din același cod. În consecință, susținerile ce fac trimitere la normele de drept material stipulate de O.U.G. nr. 90/2023 și ale art. 1.357 din C. civ. urmează să fie cercetate în acest cadru. În ceea ce privește întinderea criticilor deduse controlului de legalitate, se observă, din cuprinsul motivelor de recurs, că recurentul nu formulează susțineri privind caracterul proporțional/rezonabil al onorariului de avocat raportat la prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., menționând cuantumul de 2.000 RON exclusiv cu titlu descriptiv; în consecință, recursul vizează înlăturarea în întregime a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, iar nu modificarea cuantumului acestora. În vederea cercetării motivelor de recurs, urmează a fi expuse, în prealabil, circumstanțele litigiului, respectiv soluțiile pronunțate de instanțele de fond și esența considerentelor care au fundamentat aceste soluții. Înalta Curte constată că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată în baza art. 453 alin. (1) - (2) teza I din C. proc. civ., reținând că, deși capătul principal (plata sumei din titlul de plată) a fost respins ca rămas fără obiect întrucât pârâtul a achitat suma în cursul procesului, iar capătul de cerere privind dobânda legală a fost respins ca neîntemeiat, la momentul introducerii acțiunii termenul de plată nu era amânat, iar plata ulterioară (și amânarea intervenită între timp) nu înlătură culpa procesuală a pârâtului în declanșarea litigiului, acesta fiind cel care a determinat reclamantul să formuleze cererea și să suporte cheltuieli. De asemenea, a reținut că onorariul de avocat în cuantum de 2.000 RON este aferent capătului de cerere principal, reclamantul nefiind îndreptățit la plata onorariului de avocat aferent și capătului de cerere accesoriu privind plata dobânzii legale. Curtea de apel a reținut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată se justifică prin culpa procesuală, în condițiile în care, la data sesizării instanței (9 octombrie 2023), obligația de plată a sumei din titlul de plată emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era deja scadentă potrivit art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, iar actul normativ care a stabilit un nou termen de plată (O.U.G. nr. 90/2023, publicată la 27 octombrie 2023) a intervenit ulterior introducerii cererii. În drept, Înalta Curte reține dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră regula suportării cheltuielilor de către partea căzută în pretenții, stipulând astfel: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." De asemenea, în interpretarea și aplicarea acestei norme, sunt relevante reperele obligatorii în materia cheltuielilor de judecată. În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat la paragraful 82 al Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plății cheltuielilor de judecată, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. În aceste coordonate, prima critică, prin care recurentul susține că instanța de apel a reținut în mod eronat culpa sa procesuală și ar fi ignorat art. 453 din C. proc. civ., întrucât tribunalul a respins capătul principal ca rămas fără obiect și capătul privind dobânda ca neîntemeiat, nu poate fi primită. Raționamentul instanței de apel - contestat de recurent - a fost construit pe împrejurarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată (9 octombrie 2023), obligația de plată era deja scadentă, întrucât termenul de plată expirase la 27 septembrie 2023, potrivit art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, iar actul normativ invocat de recurent ca justificare (O.U.G. nr. 90/2023), care a stabilit un nou termen de plată, a intervenit ulterior sesizării instanței, fiind publicat la 27 octombrie 2023 și intrând în vigoare la 3 zile de la publicare. În această logică, "rezultatul procesului", relevant pentru determinarea culpei procesuale, nu este redus la consemnarea formală a soluției în dispozitiv, ci este corelat cu împrejurarea că partea care a sesizat instanța a urmărit și a obținut realizarea conținutului economic al acțiunii sale la 1 aprilie 2024, în cursul procesului, precum și cu conduita recurentului-pârât, care nu a achitat creanța până la 27 septembrie 2023. Or, dacă acțiunea a fost introdusă după expirarea termenului inițial de plată, conduita anterioară a pârâtului rămâne un element pertinent în stabilirea culpei procesuale, iar intrarea în vigoare ulterioară a O.U.G. nr. 90/2023 nu poate să înlăture această concluzie pentru perioada anterioară, fiind irelevant argumentul că moratoriul legal are drept criteriu data emiterii titlurilor de plată (cele emise până la 31 octombrie 2023). În consecință, critica potrivit căreia menținerea cheltuielilor ar contraveni art. 453 din C. proc. civ. doar pentru că acțiunea a fost respinsă nu evidențiază o aplicare greșită a normei, ci exprimă o interpretare formală, incompatibilă cu criteriul culpei procesuale. Prin urmare, nu se confirmă nici susținerea recurentului în sensul raționamentul pentru care curtea de apel a menținut obligația sa la plata cheltuielilor de judecată s-ar fundamenta pe un considerent unic, câtă vreme acesta are o structură mai amplă, ce a fost analizată în considerentele precedente. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 1.357 din C. civ., privind omisiunea de cercetare integrală a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru analiza cererii accesorii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că această direcție argumentativă este invocată pentru prima oară în recurs, în condițiile în care în apel s-au invocat doar aspecte privind culpa procesuală și nemotivarea sentinței sub aspectul aplicării art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Ca atare, acestea sunt formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Pe de altă parte, recurentul nu valorifică un viciu de nelegalitate raportat la interpretarea și aplicarea acestei norme de drept material, ci reia același argument nefondat pentru care, în opinia sa, ar fi fost încălcate prevederile art. 453 din C. proc. civ. raportat la soluția de respingere a acțiunii, fiind nemulțumit că s-a reținut culpa sa procesuală. În fine, criticile referitoare la O.U.G. nr. 90 din 27 octombrie 2023 nu pot conduce la exonerarea recurentului de culpa procesuală în condițiile în care, la data formulării acțiunii (9 octombrie 2023) termenul de plată era deja depășit (27 septembrie 2023), iar ordonanța invocată a intrat în vigoare ulterior introducerii cererii. În acest context, susținerile recurentului privind scopul pentru care a fost adoptat actul normativ nu au aptitudinea de a înlătura, retroactiv, premisa pe care recurentul însuși o contestă - aceea că, la momentul sesizării instanței, obligația era scadentă -, aspect decisiv pentru aprecierea culpei procesuale în sensul art. 453 din C. proc. civ. În ceea ce privește referirea recurentului la sentința civilă nr. 701 din 25 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2023,rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1133A din 13 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie se reține, pe de o parte, că jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., iar pe de altă parte că circumstanțele litigiului sunt diferite, deoarece cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, fără ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește apărările intimatului-reclamant din întâmpinare referitoare la incidența art. 454 din C. proc. civ., cu trimiteri la art. 1.522 din C. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot constitui obiect al analizei în recurs, în absența unor critici punctuale ale recurentului cu privire la aplicarea acestor dispoziții. Controlul de legalitate exercitat în recurs este strict circumscris motivelor de nelegalitate invocate, iar examinarea deciziei recurate nu poate fi extinsă prin simple apărări ale intimatului asupra unei norme a cărei interpretare și aplicare nu a fost pusă în discuție prin motivele de recurs. De altfel, chiar instanța de apel a reținut, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., că nici prin întâmpinare și nici prin cererea de apel nu au fost invocate referiri la aplicarea art. 454 din același cod, motiv pentru care analiza s-a limitat la criticile efectiv formulate; în aceleași coordonate, nefiind invocate în recurs critici punctuale, dispozițiile acestui text rămân în afara obiectului controlului de legalitate. Față de toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Raportat la soluția pronunțată în cauză, de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, în calitate de parte căzută în pretenții, va fi obligat la plata sumei de 4.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, către intimatul-reclamant A., conform chitanței de la dosarul de recurs. În ceea ce privește aprecierea cuantumului, Înalta Curte constată că suma acordată este proporțională cu activitatea desfășurată de avocat în etapa procesuală a recursului, întrucât prin întâmpinarea depusă au fost formulate argumente de respingere a criticilor invocate, activitate ce a presupus analiza regulilor de drept incidente și elaborarea unui răspuns adecvat complexității cauzei.