ÎCCJ, Decizia nr. 1/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă la data de 3.06.2020, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la data de 11.06.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în principal, la plata sumei de 117.335,56 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, și a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, iar, în subsidiar, la plata sumei de 95.268,56 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, cu cheltuieli de judecată. I.

Hotărârile pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1021 din data de 12.07.2021, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 85.297 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 116.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 8.12.2021, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 1021 din data de 12.07.2021, în sensul că paragraful 2 din dispozitiv are următorul conținut corectat: „Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 107.897 lei, cu titlu de daune materiale dovedite, și a sumei de 116.000 lei, cu titlu de daune morale”. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 385A din data de 18.03.2022, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu; a respins apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1021 din data de 12.07.2021, pronunțate de către Tribunalul București, Secția a IV-a civilă; a respins apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe ca nefondat; a admis apelul declarat de către reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 8.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă și a schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 8.12.2021, în sensul că a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1021/2021, în sensul că paragraful 2 din acest dispozitiv are următorul conținut: „Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 112.897 lei, cu titlu de daune materiale dovedite, și a sumei de 116.000 lei, cu titlu de daune morale”. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 385A din data de 18.03.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Prin prima critică formulată, recurentul-pârât a susținut că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că, în speță, nu se poate reține incidența prevederilor art. 9 alin. (5) C.proc.pen.. Astfel, a arătat că dispozițiile art. 539 C.proc.pen. sunt o aplicație particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 C.proc.pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul, iar atât instanțele de fond, în baza principiului rolului activ al judecătorului, trebuiau să analizeze cauza sub toate aspectele. Enunțând prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe cele ale art. 9 alin. (5) și art. 539 C.proc.pen., a susținut că există o strânsă corelare între normele menționate din dreptul intern, iar art. 9 C.proc.pen. redă întocmai conținutul art. 5 din Convenție. A menționat și că, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 C.proc.pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din același act normativ. Prin urmare, a apreciat că, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) C.proc.pen. sunt constituționale, instanța de apel trebuia să se raporteze la aceste prevederi legale, precum și la garanțiile procesuale reglementate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Recurentul-pârât a precizat că soluția de achitare a inculpatului A. s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., însă, această soluție nu echivalează, în opinia sa, cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurilor reținerii și a arestării preventive la momentul la care au fost luate, instanța penală interpretând și aplicând în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) C.proc.pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Totodată, a arătat că, în considerentele deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituțională a reținut că: „spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut și din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârșirii de către inculpat a infracțiunii pentru care este judecat, standardul de probațiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacității de a determina formarea unei bănuieli sau a unei suspiciuni. Aceasta din urmă trebuie să fie însă rezonabilă. Cum, noțiunea de rezonabil nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma suspiciune rezonabilă semnifică existența unor probe pe baza cărora, recurgând la un raționament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune”. Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care a evidențiat-o în cuprinsul cererii de recurs, a invocat faptul că instanța europeană, interpretând art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că se acordă despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor masuri privative de libertate; dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut, Convenția însăși reglementând situațiile de excepție, legitime/legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Ca atare a susținut că legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5 din Convenție, care, în speță, au fost respectate, fiind statuate și de dreptul intern, prin normele Codului de procedură penală. În opinia recurentului-pârât, instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale în materie, dispoziții cu caracter special. În susținerea poziției exprimate, a invocat, cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 2210/2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, precizând că, în acel dosar, a fost acordat termen de judecată la data de 20.09.2022, în vederea discutării sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu următoarele întrebări: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, față de efectele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluția definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu RIL nr. 15/2017, soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate? În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv de „netemeinicie a acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală?”». Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța a reținut în mod eronat faptul că, prin apel, nu ar fi formulat critici sub aspectul temeiului obligării sale la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de către intimatul-reclamant în procesul penal. Astfel, a precizat că, prin apelul formulat, a arătat că, în ceea ce privește contravaloarea cheltuielilor de judecată pretins a fi suportate de intimatul-reclamant cu soluționarea dosarelor penale, respectiv onorariul avocaților aleși, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către partea adversă (chitanțele emise de S.C.A. X. și Asociații pe numele intimatului-reclamant în martie 2015), nu rezultă fără tăgadă faptul că serviciile prestate de avocat au fost efectuate în dosarele penale în cauză, astfel că, aceste înscrisuri nu fac dovada concretă a efectuării cheltuielilor afirmate, fapt ce atrage netemeinicia acestor pretenții. Prin urmare, a subliniat că a invocat faptul că instanța de fond nu a analizat apărările sale, or, potrivit art. 22 alin. (5) C.proc.civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. A mai susținut recurentul-pârât și că instanțele de fond și apel puteau și trebuiau să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată ocazionate în dosarul penal în care a fost implicat intimatul-reclamant (onorarii avocat, onorariu expertiză, cheltuieli judiciare), conform dispozițiilor art. 276 alin. (6) C.proc.pen., raportate la prevederile art. 451 C.proc.civ., prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea cauzei. În același sens, a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului arătând că, prin aceasta, s-a reținut că, și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. A precizat că instanța europeană a arătat că partea trebuie să dovedească sumele solicitate, iar, chiar și atunci când aceasta nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanțele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar. Recurentul-pârât a subliniat că respectivele cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite; cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și de complexitatea cauzei, nefiind permis ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză. A arătat că în acest sens sunt și cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele decizie nr. 59 din data de 18 septembrie 2017. Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, Statul Român nu poate fi obligat în mod necesar la plata cuantumului integral al cheltuielilor de judecată efectuate de inculpatul achitat în procesul penal, valoarea acestora fiind supusă verificării de către instanța de judecată. În susținerea acestor afirmații, invocă, cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 200/2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, prin care instanța de judecată a dispus cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate de inculpatul achitat în procesul penal, reținând următoarele: „Caracterul necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată este stabilit în raport de elemente obiective, dar implică și o marjă de apreciere a instanței în lipsa unor prevederi legale clare care să reglementeze acest domeniu”. De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că este greșit raționamentul instanței de apel prin care au fost înlăturate susținerile sale potrivit cărora prevederile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006 se aplică cu prioritate. A arătat că, potrivit art. 61 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, cu modificările și completările ulterioare, raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public parlamentar este arestat preventiv. În opinia recurentului-pârât, cu referire la drepturile salariale aferente perioadei 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, în care împotriva intimatului-reclamant au fost luate măsuri preventive de libertate, devin aplicabile dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, republicată. Ca atare, a considerat că nu poate fi obligat la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale, pe de o parte, în raport de dispozițiile art. 221 și art. 222 C.civ., întrucât intimatul-reclamant nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar, pe de altă parte, pentru că dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006 prevăd o justă și integrală reparație pentru acesta. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat cele reținute de către instanța de apel cu privire la daunele morale, în sensul că prima instanță a cuantificat în mod rezonabil și echitabil daunele morale, în raport cu circumstanțele cauzei și a valorificat în mod corect principiile jurisprudențiale și le-a aplicat corespunzător la situația particulară a intimatului-reclamant prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză. A arătat că la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, trebuie avute în vedere aspectele ce se desprind din această perspectivă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor. Recurentul-pârât a susținut că, în termenii Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Ca atare, a apreciat că suma de 116.000 lei constituie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată față de perioada în care intimatului-reclamant i-a fost restrânsă libertatea (116 zile), iar daunele morale în acest cuantum, acordate de către tribunal și menținute de instanța de apel, sunt nejustificate. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat respingerea motivului de apel referitor la greșita obligare a sa la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță. Astfel, a învedera că instanța de apel a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 lei este rezonabil în raport cu valoarea și complexitatea cauzei precum și cu activitățile concrete efectuate de avocat. Recurentul-pârât a făcut trimitere la decizia nr. 401 din data de 14.07.2005 a Curții Constituționale, arătând că, prin aceasta, s-a statuat că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul cheltuielilor de judecată, onorariul avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Raportat la complexitatea prezentului dosar și la munca efectiv prestată de apărătorul intimatului-reclamant, a apreciat că instanța de apel în mod greșit a respins criticile sale și a menținut, sub acest aspect, soluția instanței de fond. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Combătând motivul de recurs prin care recurentul-pârât a invocat interpretarea și aplicarea greșită a art. 9 alin. (5) și art. 539 C.proc.pen., în esență, intimatul-reclamant a arătat că art. 9 alin. (5) C.proc.pen. reglementează, cu titlu general, dreptul la repararea pagubei suferite al oricărei persoane față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate. A învederat că, din considerentele deciziei nr. 136/2021, rezultă că instanța de contencios constituțional a recunoscut dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a unei privări nedrepte de libertate, constatând că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C.proc.pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. 1 lit. a)-d) C.proc.pen., sau prin achitare, încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza I din Constituție. În opinia intimatului-reclamant, dispozitivul și considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale sunt apte în a recunoaște dreptul său la repararea prejudiciului material și/sau moral cauzat prin privarea nedreaptă de libertate timp de 116 zile, chiar dacă prevederile art. 9 alin. (5) C.proc.pen. nu au fost declarate neconstituționale până la acest moment. De asemenea, a apreciat că este nefondat și motivul de recurs prin care partea adversă a susținut că soluția de achitare dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurii reținerii și a arestării preventive. A arătat că, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a reținut că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție; aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare. Intimatul-reclamant a menționat și că instanța de contencios constituțional a reținut că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei, prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. A susținut și că a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă o persoană beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție, iar, în urma achitării definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă; dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză, prezumția de nevinovăției însemnând că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au terminat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. A arătat intimatul-reclamant și că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din hotărârile pronunțate în cauzele: Asan Rushiti împotriva Austriei, Sekanina împotriva Austriei, Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei și Allen contra Regatului Unit. Intimatul-reclamant a apreciat și că nu poate fi primită teza potrivit căreia dispozițiile art. 539 C.proc.pen. și-ar fi încetat efectele juridice ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, întrucât suntem în prezența unei decizii imperative/cu rezervă de interpretare și nu a unei decizi simple/extreme. De asemenea, în raport de cele statuate prin decizia nr. 3 din data de 20.01.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a apreciat că este vădit nefondat motivul de recurs prin care recurentul-pârât a susținut că atât prima instanță, cât și curtea de apel puteau și trebuiau să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal în care a fost implicat. În ceea ce privește prejudiciul material constând în contravaloarea drepturilor salariale nete neîncasate în calitate de consilier parlamentar pentru perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, a arătat că partea adversă a susținut că în mod eronat a fost obligată la plata acestor sume întrucât le-ar fi putut obține de la angajatorul său, în temeiul art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006. A subliniat intimatul-reclamant că nu există niciun argument juridic de interpretare care să conducă la concluzia că alin. (1) al art. 92 din Legea nr. 7/2006 s-ar referi la infracțiunile săvârșite în timpul exercitării funcției/în legătură cu aceasta, iar alin. (2) și (3) ale aceluiași articol ar viza toate tipurile de infracțiuni săvârșite de funcționarii parlamentari. În opinia sa, întrucât din înscrisurile existente la dosar nu se poate reține că faptele pentru care a fost cercetat ar fi fost săvârșite în timpul exercitării funcției de funcționar parlamentar și nici în legătură cu aceasta, ipoteza reglementată de art. 61 lit. e) raportat la art. 92 alin. (2) din Legea nr. 7/2006 nu este incidentă și, prin urmare, nu este aplicabilă nici dispoziția prevăzută de art. 92 alin. (3) din același act normativ. Cu privire la motivul de recurs prin care recurentul-pârât a adus critici cu privire la cuantumul daunelor morale, a arătat că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor, ce rezultă dintr-o reevaluare a situație de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. A invocat faptul că simpla susținere a părții adverse în sensul că sumele acordate de instanță sunt disproporționate nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor care, astfel cum, în opinia sa, în mod corect a reținut instanța de apel, se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei speței, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Tot prin raportare la dezlegările date prin decizia nr. 3/2020, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a apreciat că nu poate fi primită critica recurentului-pârât vizând necenzurarea de către instanța de apel, în temeiul art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor de judecată solicitate în fața primei instanțe, reprezentând onorariului avocațial în cuantum de 5.000 lei. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu a formulat răspuns la întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă Prin rezoluția din data de 6.09.2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C.proc.civ., a fost fixat termen de judecată la data de 18.10.2022, când s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C.proc.civ., până la soluționarea sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul dosarului nr. 2149/1/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. La data de 7.02.2023, a fost înregistrată cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de intimatul-reclamant A., iar, prin rezoluția din data de 8.02.2023, s-a fixat termen de judecată la data de 28.02.2023, în vederea discutării cererii de repunere a cauzei pe rol și a eventualei judecări a pricinii, termen la care, după repunerea cauzei pe rol, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 539-540 C.proc.pen. (și în subsidiar, în temeiul art. 453 C.proc.civ. raporta la art. 276 C.proc.pen.), a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfășurat împotriva sa și care a fost finalizată printr-o soluție de achitare. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și care nu a fost contestată de părți, relevă faptul că intimatul-reclamant a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) și art. 309 C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen., precum și a infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) și art. 309 C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen. Intimatul-reclamant a fost reținut pe o durată de 24 ore în data de 16.03.2015 și apoi a fost arestat preventiv în perioada 17.03.2015 – 9.07.2015, constatându-se că există date și indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă că acesta, împreună cu ceilalți inculpați, au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și că măsura arestării preventive se impune pentru o mai bună desfășurare a procesului penal. Prin sentința penală nr. 30 din data de 14.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2015, intimatul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, din care s-a dedus reținerea de 24 ore din 16.03.2015 și prevenția din perioada 18.03.2015 – 9.07.2015 inclusiv. Ulterior, prin decizia penală nr. 301 din data de 8.20.2019 pronunțată în dosarul nr. x/1/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea intimatului-reclamant sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca infracțiuni. Prin primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a susținut că soluția instanței de apel este rezultatul încălcării normelor legale incidente speței, arătând că pricina trebuia analizată din perspectiva normei generale prevăzute la art. 9 alin. (5) C.proc.pen. și a garanțiilor procesuale reglementate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care, prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea doar a dispozițiilor art. 539 C.proc.pen.. Critica este nefondată, iar instanțele de fond, făcând aplicarea dezlegărilor date prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, au stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C.proc.pen., în vederea acordări de despăgubiri pentru daunele materiale și morale produse intimatului-reclamant, în urma privării sale injuste de libertate. Ca atare, validând soluția primei instanțe, din această perspectivă, curtea de apel a reținut că dispozitivul și considerentele acestei decizii sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul intimatului-reclamant la repararea prejudiciului material și/sau moral cauzat prin privarea nedreaptă de libertate timp de 116 zile, chiar dacă prevederile art. 9 alin. (5) C.proc.pen. nu au fost declarate neconstituționale până la acest moment. Prin decizia nr. 136 din data de 3.03.2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C.proc.pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare este neconstituțională. Drept urmare, ulterior publicării deciziei nr. 136 din data de 3.03.2021 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din data de 12.05.2021, dispozițiile art. 539 C.proc.civ. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios constituțional, în sensul că această prevederi legale recunosc dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare. A considera contrariul ar însemna, în acord cu cele reținute și de instanța de apel, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale. În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că „puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea“ (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010). Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat în mod corect că tribunalul avea obligația de a aplica în cauză dezlegările date prin decizia nr. 136/2021 a instanței de contencios constituțional, iar recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al intimatului-reclamant, faptul că până la acest moment nu au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 9 alin. (5) C.proc.pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curții Constituționale anterior arătate. De asemenea, Înalta Curte reține și că, prin decizia nr. 1 din data de 16.01.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20.02.2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C.proc.civ., s-a statuat că: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală.» Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C.proc.pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3.03.2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C.proc.pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45). Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3.03.2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C.proc.pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47). Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51). A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii – decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod. Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C.proc.pen., evident, însă, pe laturi diferite. Ca atare, față de cele reținute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1/2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului-pârât prin care acesta a invocat că soluția de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor dispunerii măsurilor reținerii și a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare. Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea, susținută de recurentul-pârât, în sensul că dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează un drept executoriu de reparație numai victimelor unei arestări sau detenții dispuse în condiții contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiași text, care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept. Aceasta, întrucât, potrivit celor statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3.03.2021 și prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16.01.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea națională astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. Recunoașterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigență a Convenției, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 31 și 47 din decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale). Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curții Constituționale și hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluția de achitare, pentru că însăși acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se pute reține, așa cum a invocat recurentul-pârât, nesocotirea normei generale de la art. 9 alin. (5) C.proc.pen. Astfel, dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanța de apel reținând în mod legal că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru recunoașterea acestui drept. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, susținând, pe de o parte, că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi formulat în apel critici sub aspectul temeiului acestei obligații și, pe de altă parte, că instanțele de fond trebuiau să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în dosarul penal, conform dispozițiilor art. 276 alin. (6) C.proc.pen. raportate la cele ale art. 451 C.proc.civ.. Or, aceste susțineri sunt nefondate, în contextul în care instanța de apel a analizat pe larg atât aspectele legate de temeiul obligării statului la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de intimatul-reclamant în cadrul procesului penal (raportându-se la prevederile art. 276 C.proc.pen. și la cele ale art. 451-455 C.proc.civ. și constatând că fundamentul obligării statului la plata acestor cheltuieli îl reprezintă obligația de garanție care îi revine, în calitatea sa de titular al acțiunii penale), cât și criticile recurentului-pârât privitoare la caracterul real și necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate, reținut de către prima instanță. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că recurentul-pârât a formulat critici vizând cheltuielile de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, invocând faptul că din chitanțele emise de S.C.A. X în luna martie 2015 nu reiese faptul că serviciile juridice prestate de domnul avocat X au fost efectuate în dosarele penale în cauză, astfel că nu se face dovada certă a efectuării cheltuielilor. Cercetând aceste susțineri, curtea de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, constatând că prima instanță a reținut în mod temeinic caracterul real și necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate de soția intimatului-reclamant către societatea de avocați, arătând pe larg, la pagina 29 a deciziei, care sunt probele dosarului din care au determinat această concluzie. De asemenea, a apreciat și că este nefondat motivul de apel referitor la caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, prin care s-a susținut că trebuia făcută aplicarea art. 451 alin. (2) C.proc.civ. și să se cenzureze aceste cheltuieli, prin prisma proporționalității lor cu complexitatea cauzei. Procedând la analiza acestui motiv de apel, instanța a verificat dacă, în speță, cheltuielile efectuate de către intimatul-reclamant în procesul penal în care a fost implicat sunt într-un cuantum care este rezonabil și proporțional cu complexitatea cauzei, precum și cu munca desfășurată de avocați și experți, ajungând la concluzia că este justificat în raport de aceste criterii și nu se impune să procedeze la o cenzurare în temeiul art. 451 alin. (2) și (3) C.proc.civ. Înalta Curte reține că, în speță, ceea ce critică recurentul-pârât nu este aplicarea ori interpretarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ., ci se susține netemeinicia concluziei la care a ajuns instanța de apel în urma analizării probelor administrate în dovedirea acestor cheltuieli și a necesității efectuării lor, în raport de criteriile impuse de norma de procedură anterior arătată. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., în faza recursului se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a fi permisă o reapreciere de către instanța de control judiciar a probelor deja administrate, întrucât aceasta echivalează cu verificarea temeiniciei soluție instanței de apel. În același sens, prin decizia nr. 3 din data de 20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din data de 5.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că evaluarea impusă de prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, iar, în aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, această proporționalitate nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că singura verificare pe care o poate efectua în raport de această critică a recurentului-pârât presupune, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a observa dacă instanța de apel a avut în vedere și a analizat criteriile impuse de norma edictată de art. 451 C.proc.civ. Or, așa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a procedat la o amplă analiză a cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal, prin prisma criteriilor legale de evaluare a acestora și raportându-se la complexitatea cauzei, precum și la munca desfășurată de avocați și experți, ceea ce face ca soluția dată prin decizia recurată sub acest aspect să fie una legală. A mai susținut recurentul-pârât și că este greșit raționamentul instanței de apel care a dus la menținerea soluției tribunalului de obligare a sa la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale ale intimatului-reclamant pentru perioada 17.03.2015 – 8.07.2015, având în vedere, pe de o parte, că devin aplicabile dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, republicată, iar, pe de altă parte, că, față de prevederile art. 221 și art. 222 C.civ., intimatul-reclamant nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În speță, stabilind situația de fapt, asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, curtea de apel a reținut că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, angajatorul Camera Deputaților a fost obligat să plătească intimatului-reclamant drepturile salariale cuvenite, potrivit legii, începând cu data de 9.07.2015, nu și pentru perioada 17.03.2015 – 8.07.2015 [cât timp a fost arestat preventiv, iar raportul său de serviciu a fost suspendat de drept, în baza dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 7/2006], iar, conform adeverinței nr. 912505 din data de 5.03.2020 emise de Camera Deputaților, Direcția Generală Resurse Umane și Salarizare, veniturile nete pe care intimatul-reclamant ar fi trebuit să le încaseze în perioada 17.03.2015 – 8.07.2015, pentru funcția de consilier parlamentar la Departamentul Secretariatului Tehnic, sunt în cuantum de 12.067 lei. A mai reținut că, din actele dosarului, reiese că această sumă nu a fost achitată intimatului-reclamant de către Camera Deputaților, context în care acesta a solicitat obligarea recurentului-pârât la suportarea sumei respective, drept componentă a prejudiciului material cauzat prin privarea nedreaptă de libertate. Potrivit art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006: „Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut la alin. (2), precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează, iar secretarul general al Camerei Deputaților ori Senatului, după caz, este obligat să acorde salariul și celelalte drepturi cuvenite funcționarului public parlamentar pe perioada suspendării”. Totodată, în conformitate cu art. 539-540 C.proc.pen., astfel cum a fost interpretate prin decizia Curț