ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2433/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani cu titlu de despăgubiri:-15.859,25 euro (echivalent in RON la cursul BNR 78.073,50 RON), 11.247,60 euro (echivalent in RON la cursul BNR 55.370,81 RON), 16.415,27 euro (echivalent in RON la cursul BNR 80.810,73 RON); obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a penalităților aferente acestor sume; actualizarea tuturor sumelor menționate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1056 din 30 martie 2022, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1056/30.03.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs, reclamantul A.. Prin memoriul de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește situația de fapt, reclamantul a arătat că a avut calitatea de inculpat în cadrul 6051/118/2015, iar prin sentința penală nr. 321 din 18 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, instanța a dispus încetarea procesului penal față de acesta, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În cadrul aceleiași hotărâri, sub aspectul laturii civile, instanța de fond a reținut că vor fi obligați, în solidar, inculpații B., A., C. (aceștia urmând a răspunde în solidar cu condamnații D., E., F., G.) către H. S.A. la plata sumei de 16.415,27 euro... " în condițiile în care chiar instanța a reținut că H. nu s-a constituit parte civilă în prezenta cauză, mai mult decât atât, creanțele făceau la acel moment obiectul unui dosar de executare silită, aflându-se deja în executare". Astfel, recurentul-reclamant a susținut că, deși acțiunea civilă este guvernată de principiul disponibilității și niciuna dintre părțile civile menționate nu s-a constituit parte civilă împotriva reclamantului, cu toate acestea, pentru fiecare dintre cele trei sume acordate părților civile, acesta a fost obligat în solidar la plată. Sub acest aspect a menționat că I. S.A. s-a constituit parte civilă doar împotriva numitului J., pentru suma de 11.247,60 euro, K. S.R.L. s-a constituit parte civilă doar împotriva numitului L. Împotriva aceste hotărâri, pronunțate în dosarul penal, recurentul-reclamant a formulat apel, iar prin decizia penală nr. 435/P din 12 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanta a fost respins, ca nefondat apelul formulat, apreciindu-se că cererile de constituire de parte civilă ar fi fost formulate, în mod legal, fără a fi formulate în mod expres împotriva reclamantului, instanța de apel indicând dispozițiile art. 289 din C. proc. pen. care se refera la plângere, nu la cererea de constituire de parte civilă. Deoarece hotărârea pronunțată de către instanța de apel, în dosarul penal, a rămas definitivă, aceasta nefiind susceptibilă de niciuna dintre căile extraordinare de atac puse la dispoziție de către legiuitor, împotriva reclamantului a fost declanșată procedura de executare silită. Prin criticile aduse deciziei atacate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, respectiv a adăugat la lege, reinterpretând și adăugând condiții într-un mod în care legea nu dispune. Dezvoltând, a învederat că astfel cum a arătat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, pretențiile sale au avut ca punct de plecare prevederile art. 52, alin. (3) din Constituția României, care stabilesc că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților, care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. A arătat că eroarea judiciară este definita în cuprinsul dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, reglementare din care rezultă două ipoteze în care devine incidentă, respectiv când hotărârea contravine legii sau când hotărârea este contrară situației de fapt ce rezultă din probele administrate. Instanța de apel nu a analizat incidența erorii judiciare prin raportare la textul legal indicat și la cele două ipoteze descrise mai sus, ci a considerat că aspectele invocate se circumscriu unei "erori de judecată" și nu unei "erori judiciare" fără sa explice, în concret, diferența dintre o eventuala eroare de judecată și o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal . Instanța de apel nu a explicat ce text de lege ar reglementa noțiunea de eroare de judecată ca și noțiune de drept distinctă de eroarea judiciară și nici nu a făcut referire la vreo opinie doctrinară majoritară, în acest sens, reținând doar considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, redate la paragraful 216, însă a omis să redea și conținutul paragrafului 229 din aceeași hotărâre, care stabilesc că legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) și (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noțiunii de eroare judiciară. În continuare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, reținând, în mod greșit, cel puțin șapte condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existența unui filtru foarte strict. Or, prin decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 149 și 150, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorului îi revine obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare și că trebuie să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze legea. Legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară și de a stabili situațiile pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (paragraful 151). Cele de mai sus nu indică faptul că legiuitorul ar trebui să indice expres, exclusiv, limitativ și exhaustiv cazurile în care există eroare judiciară pentru fiecare tipologie de acțiune, începând cu dreptul privat și terminând cu cel public; o asemenea sarcină este nu numai excesivă, ci și imposibilă. Este cu neputință ca, pentru fiecare tipologie de acțiuni formulate în toate ramurile de drept, legiuitorul să stabilească o listă exhaustivă referitoare la erorile judiciare ce pot apărea. De aceea, Curtea, prin cele două decizii, a insistat asupra definirii corespunzătoare și a stabilirii elementelor structurale și de conținut ale noțiunii de eroare judiciară, pentru că, astfel cum se arată în paragraful 151 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, legiuitorul trebuie să stabilească criterii clare și univoce pentru instanțele judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Or, în prezenta cauză, Curtea constată că legiuitorul a dat o expresie normativă coerentă instituției erorii judiciare; mai mult, Curtea reține că stabilirea unor condiții de admisibilitate foarte stricte ale acțiunii anulează riscul unei noi judecăți de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, obiectul judecății va consta în evaluarea modului în care a funcționat justiția în soluționarea unei situații litigioase, și nu vizează soluționarea situației litigioase în sine. Niciunde în cuprinsul acestei decizii nu se precizează existența vreunei diferențe între eroarea judiciară și eroarea de judecată, precizându-se clar că, spre deosebire de propunerea legislativă supusă controlului de constituționalitate prin decizia 45/2018, varianta ulterioară modificată este în acord cu legea fundamentală, oferind definiția "erorii judiciare" în cuprinsul art. 96 alin. (3) lit. a) și b) din Legea 303/2004. În mod suplimentar, recurentul-reclamant a făcut trimitere la Anexa la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1148 din 9 noiembrie 2017 (vizând modificarea Legii 303/2004 - art. 96 alin. (3), prin care, chiar dacă vizează în principal răspunderea patrimonială a magistratului prin raportare la răspunderea statului român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, se oferă și anumite clarificări cu privire la eroarea judiciară, respectiv faptul că "răspunderea materială a judecătorului sau a procurorului nu poate fi angajată în mod obiectiv (similar modului în care răspunde statul), ci numai subiectiv, respectiv doar în situația săvârșirii de către acesta a unei fapte personale grave, făcute cu intenția de a produce un prejudiciu, ori în cazul în care acesta, din culpă gravă, a comis o eroare judiciară determinantă pentru producerea prejudiciului." și "eroarea judiciară se referă, în esență, la o soluția asupra fondului cauzei care nu corespunde unei realități juridice stabilite ulterior." Din interpretarea per a contrario și în situația în care magistratul nu va răspunde, statul va fi răspunzător pentru erorile judiciare comise chiar și fără intenția magistratului de a produce un prejudiciu ori fără culpa gravă a acestuia din urmă. Prin aceeași hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, se redă în extras Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, respectiv: "Erorile judiciare, fie că se referă la jurisdicție, fie la procedură, în aprecierea și aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului." Drept urmare, instanța de apel, în mod greșit, a interpretat art. 96 din Legea 303/2004, apreciind în acord cu judecătorul fondului, că eroarea judiciară, interpretată prin raportare la eroarea de judecată nu ar fi putut atrage răspunderea juridică a statului în cadrul mecanismului de reparare a erorilor judiciare, deși sunt îndeplinite, în opinia recurentului, condițiile pentru atragerea acestei răspunderi. Făcând referire la condițiile de admisibilitate ale cererii de chemare în judecată, a arătat că sunt îndeplinite condițiile existenței unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară În ceea ce privește vătămarea intereselor, recurentul a învederat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că acesta nu doar că a suferit o vătămare, dar consecințele acestei vătămări sunt actuale și încă se răsfrâng asupra sa inclusiv în plan material, prin executarea silită purtată împotriva acestuia, precum și prin instituirea de măsuri asiguratorii pe bunurile personale, imobil autoturism. Pe cale de consecință, a apreciat că, tocmai urmare a interpretării greșite a dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității, părților ce guvernează soluționarea acțiunii civile, obligând la plata de despăgubiri o persoana împotriva căreia nu a fost exercitată acțiunea civilă, nefiind formulată cerere de constituire de parte civilă, în mod expres, împotriva domnului A. . În acest sens, se prevalează de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 257 din 26 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul cărora Curtea Constituțională a stabilit că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității. Principiul disponibilității este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existența acțiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanșarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă, ci și conținutul acestei acțiuni prin stabilirea cadrului procesual în privința părților și obiectului, precum și din perspectiva apărărilor formulate. Or, pentru niciuna dintre cele trei sume, la care a fost obligat A. pe latura civilă nu se impunea admiterea acțiunii civile, nefiind îndeplinite condițiile de drept material și drept procedural pentru admiterea unei astfel de acțiuni. Raportat la creanța H. S.A (în prezent M.), care a formulat cerere de constituire de parte civila, la modul general "împotriva făptuitorilor", a arătat că o astfel de cerere nu poate fi considerată admisibilă, cu atât mai mult cu cât, nu toate persoanele care au avut calitatea de inculpați în cauză, au avut vreo contribuție la pretinsul prejudiciu cauzat H.. Totodată, a susținut că cererea, reprezentată de adresa H. nr. x/26.03.2012 nu reprezintă o cerere de constituire de parte civilă, în condițiile în care nu respecta condițiile impuse de art. 20 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind indicate motivele și nici probele pe care cererea s-ar întemeia. În plus față de aceste aspecte, instanța de apel a analizat apelul reclamantului prin prisma existenței unei presupuse cereri de constituire de parte civilă din partea H., în condițiile în care instanța de fond, analizând acțiunea civilă a menționat că S.C. N. S.R.L. nu se constituie parte civilă pentru creanțele H., deoarece aceste creanțe " se află în executare în cadrul B.E.J.A. "O. și P. ". În ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-reclamant a învederat că instanțele fondului au făcut o interpretare eronată a probelor administrate în dosarul penal cu privire la latura civilă. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A. prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând în esență că nu sunt fondate criticile aduse deciziei recurate. Astfel, intimatul a argumentat că decizia curții de apel este legală, nefiind întrunite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurentul, prin calea de atac declarată, a invocat incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- constând în interpetarea și aplicarea eronată a dispoziției normative prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, de către instanța de apel. Prin dispoziția legală precitată se reglementează incidența motivului de recurs invocat în următoarele ipoteze: a) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. b) hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Sunt vizate situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă "în litera sau spiritul lor" ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Recurentul, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât, în mod greșit, instanța devolutivă nu a reținut existența unei erori judiciare, prin modalitatea de soluționare a acțiunii civile alăturate celei penale, în dosarul penal nr. x/2015, în care a fost pronuntață decizia penală nr. 435/P/12.06.2020 de către Curtea de Apel Constanța. Recurentul susține că eroarea juridiciară reprezintă o consecință a încălcării principiului disponibilității în soluționarea acțiunii civile alăturate procesului penal. Prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele: Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]." Această prevedere a fost inserată și în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în cadrul art. 96 cuprins în Titlul IV Răspunderea judecătorilor și procurorilor. Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014). În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial: - pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie); - dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.). - dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Noțiunea de eroare judiciară a fost redefinită în urma modificărilor legislative operate prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018 privind statutul judecătorilor și procurorilor, definiție recontextualizată în cadrul jurisprudenței Curții Constituționale, care a analizat eroarea judiciară ca o noțiune autonomă. Reglementarea legală a erorii judiciare este cuprinsă în art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, text care prevede că există eroare judiciară atunci când a fost dispus un act procesual cu încălcarea evidentă a dispozițiilor de drept material și procesual, act prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Pe de altă parte, există eroare judiciară, astfel cum e reglementată de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, și în situația în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate, au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Ca o consecință a perspectivei duale asupra răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară, legea nu prevede drept condiție pentru stabilirea acesteia o culpă a magistratului, existența acesteia din urmă fiind analizată în cadrul acțiunii în regres pornite împotriva acestuia. Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este întotdeauna și fără nicio excepție a statului, în mod direct și nemijlocit, victima faptei ilicite neavând o acțiune directă în contra magistratului ori a altei persoane din sistemul judiciar care a acționat în mod culpabil. Curtea Constituțională s-a pronunțat de două ori asupra textului de lege analizat (decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018 și decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018) apreciind că eroarea judiciară trebuie să fie clar definită, pentru că nu orice greșeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, "manifeste, indubitabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraționale", iar simplele interpretări judiciare eronate se vor corecta doar prin intermediul căilor de atac. Curtea a precizat că eroarea judiciară, ca o veritabilă noțiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor și libertăților fundamentale, provenite din dezlegarea unor situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și din neregularitatea manifestă de desfășurare a procedurii. Prin decizia nr. 252/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Curtea Constituțională a relevat și condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatarea erorii judiciare, enumerând: existența unui proces civil/penal, existența unor acte procesuale [lit. a)]/a unei hotărâri judecătorești definitive [lit. b)], efectuate cu nerespectarea legii, încălcarea să aibă un caracter evident, să fi afectat grav drepturi, libertăți sau interese legitime ale persoanei și producerea unei vătămări de o echivalentă intensitate, ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac. Privind eroarea judiciară, ca element component al răspunderii civile delictuale, respectiv faptă de ilicit civil, aceasta reprezintă o acțiune sau o inacțiune manifestată fie prin înfăptuirea unui act procesual cu încălcarea evidentă a dispozițiilor de drept material și procesual, act prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, fie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Urmarea negativă a unei asemenea fapte este reprezentată de lezarea unor valori patrimoniale sau nepatrimoniale, în prezentul studiu urmând a ne concentra analiza asupra acestora din urmă. Aplicând dispozițiile normative menționate la situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, Înalta Curte de Casație și Justiție învederează faptul că reclamantul a avut calitatea de inculpat,în cadrul dosarului penal nr. x/2015 Prin sentința penală nr. 321/18.06.2018 s-a dispus încetarea procesului penal față de acesta, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. și s-a admis acțiunea civilă formulată de S.C. I. S.A., S.C. K. S.R.L., S.C. H. S.A.; a fost obligat recurentul, în solidar, cu ceilalți inculpați către S.C. K. S.R.L. la plata sumei de 15.859,25 euro, inclusiv dobândă și penalități; către S.C. I. S.A. la plata sumei de 11.247,60 euro cu dobânzi și penalități; către S.C. K. S.R.L. la plata sumei de 16 415 27 euro cu dobânzi și penalități. În ceea ce privește latura civilă, în considerentele sentinței penale s-a reținut următoarele: în ceea ce privește creanța H.: "Din adresa din 12.04.2012 emisă de S.C. N. S.R.L. a rezultat că nu se constituie parte civilă în cadrul procesului penal si că creanțele rezultate în urma neachitării creditelor contractate la H. se află în executare în cadrul B.E.J.A.O. și P."; în ceea ce privește creanța I. S.A.: "La data de 15.03.2012, prin adresa nr. x S.C. I. S.A. s-a constituit, parte civilă împotriva inculpatului J. pentru suma de 11247,60 euro..."; în ceea ce privește creanța K. S.R.L: "La data de 01.03.2013, prin adresa nr. x, S.C. K. S.R.L. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului L. pentru suma de 15859,25 euro...". La stabilirea răspunderii civile delictuale și la baza dispoziției de obligare în solidar, instanța penală a avut în vedere "contribuția fiecărui inculpat la comiterea faptelor în participație, în calitate de autor, instigator ori complice, cvontribuție care a fost descrisăatât în cadrul secțiunii privind situația de fapt, cât și în cadrul secțiunii privind încadrarea juridică a faptelor". Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a apelului de către recurent, care a invocat în fața instanței penale că, în mod greșit, a fost obligat la plata despăgubilor, în solidar, cu ceilalți inculpați, în condițiile în care părțile vătămate nu au formulat cererea de constituire de parte civilă împotriva sa. Prin decizia penală nr. 435/P/12.06.2020, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A., care a vizat numai acțiunea civilă, justificând motivat soluția pronunțată prin raportate la motivele de apel invocate. Recurentul invocă existența erorii judiciare constând în pronunțarea hotărârii penale definitive, care este considerată din punctul său de vedere, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. În concret, invocă încălcarea de către instanțele penale a principiului disponibilității, întrucât a fost obligat la plata prejudiciilor materiale (în solidar cu alte persoane), deși părțile civile în cauză nu au înțeles să exercite acțiunea civilă în mod expres împotriva sa. Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, în mod corect, instanțele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale, pentru a se reține existența unei fapte ilicite și prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepțiunea dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în condițiile în care recurentul a exercitat calea de atac a apelului, în dosarul penal nr. x/2015, iar pe această cale a invocat întocmai neregularitățile, de care se prevalează în justificarea prezentului demers pentru a susține eroarea judiciară, este evident că nu este incidentă situația în care vătămarea pretinsă (prin obligarea în mod nelegal la plata de despăgubiri cu ocazia soluționării laturii civile a procesului penal) nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Pe de altă parte, prin decizia penală nr. 435/P/12.06.2020, instanța de control judiciar a analizat toate susținerile reclamantului din prezenta cauză referitoare la aplicarea eronată a dispozițiilor legale cu ocazia soluționării acțiunii civile și le-a înlăturat, în mod explicit, prin argumentația expusă în considerentele deciziei. Instanța penală de apel a făcut trimitere la data constituirii ca părți civile a acestor societăți (anii 2012 și 2013) și a reținut că legea procesuală penală aplicabilă nu instituia restricții privind transmiterea calității de parte și a dreptului litigios, la care dl A. a făcut referire în apelul său, dar și în cel pendinte. Totodată, instanța penală de apel a arătat, interpretând coroborat dispozițiile art. 19, art. 20 și art. 289 C. proc. pen.., că "simpla manifestare de voință a persoanei vătămate de a fi despăgubită de persoana responsabilă pentru prejudiciul produs este suficientă, cunoașterea sau necunoașterea identității făptuitorului fiind un aspect ce nu îi poate crea o situație defavorabilă. Aceasta întrucât activitățile infracționale se desfășoară, în general, în mod subteran, făptuitorii luându-și măsuri pentru a nu fi descoperiți, iar această sarcină de identificare și probare a faptelor din categoria ilicitului penal revine organelor judiciare în cadrul procesului penal. Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal prezintă particularități față de soluționarea unor astfel de acțiuni în fața instanței civile, aplicându-se regulile speciale din prevăzute de legiuitor în C. proc. pen..". Prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în calea de atac exercitată de către recurentul pendinte sub aspectul laturii civile, invocată ca reprezentând eroare judiciară, instanța a analizat mecanismul de funcționare al constituirii de parte civilă în procesul penal. Astfel, la paginile 142-143 din decizia Curții de Apel se regăsește motivarea instanței prin raportare la susținerile recurentului referitoare la faptul că părțile vătămate S.C. Q., K. și S.C. I. nu s-ar fi constituit părți civile împotriva sa și că cererile de constituire astfel formulate nu produc niciun efect în ceea ce privește răspunderea sa pe latură civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că dezlegările instanței penale constituie o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente prin raportare la situația de fapt stabilită pe baza probatoriilor administrate pe parcursul procesului penal. Din această perspectivă, Înalta Curte decelează că nu este incidentă ipoteza pronunțării unei hotărâri definitive, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate, condiția la care face trimitere art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004. Faptele reclamate și reiterate în cuprinsul memoriului de recurs, identice cu cele formulate în calea de atac a apelului, sunt practic critici de netemeinicie și nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate în cauza penală menționată, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege. În realitate, recurentul, nemulțumit de modul de soluționare al procesului penal, prin demersul judiciar pendinte, urmărește repunerea în discuție în mod facil a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existența unei erori judiciare, în accepțiunea art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004. Cu privire la critica referitoare la distincția dintre o eventuală eroare de judecată și o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal, Înalta Curte evidențiază faptul că angajarea răspunderii judiciare a statului, întemeiată pe dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se realizează numai atunci când este incidentă eroarea judiciară, și nu o pretinsă eroare de judecată. Instanța de apel a analizat, în mod corect, condițiile necesare pentru activarea mecanismului răspunderii obiective a statului numai prin raportarea la noțiunea de "eroare judiciară", și nu de "eroare de judecată", nefiind necesar să analizeze ipoteza unei "erori de judecată", atâta timp cât nu se încadrează în ipoteza normei juridice. Cu toate acestea, Înalta Curte va explica distincția dintre cele două noțiuni, având în vedere confuzia recurentului. Astfel, noțiunea de eroare în dreptul procesual civil român conține mai multe valențe prin instituțiile reglementate de legiuitor. Sunt uzitate mai multe semnificații ale noțiunii de eroare, respectiv: eroarea judiciară, eroarea de judecată (sau greșeala de judecată) și eroarea materială, care se divide în doua accepțiuni în funcție de intensitatea acesteia. Definiția erorii judiciare este reglementată de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Pentru astfel de erori judiciare legiuitorul a consacrat o răspundere directă a statului. Dacă în dreptul procesual penal, legiuitorul a reglementat concret ipoteze specifice de eroare judiciară, în dreptul procesual civil nu există nicio dispoziție legală, care să dezvolte erorile judiciare produse în procesul civil. In lipsa reglementării în C. proc. civ. a unor ipoteze concrete de erori judiciare săvârșite în procesul civil, se va recurge la dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, care reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, cu distincțiile mai sus-menționate. In ceea ce privește conceptul de eroare de judecată, deși la prima vedere se poate afirma că prezintă același înțeles cu noțiunea de eroare judiciară, aceastea nu trebuie confundate. Eroarea de judecată se circumscrie mai degrabă noțiunii de greșeală de judecată, respectiv acele judecați ce țin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziții legale sau de rezolvarea unor incidente procedurale. Noțiunea de eroare judiciară prezinta un sens mai restrâns, în sensul că presupune o încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau reținerea unei situații de fapt contrare probelor administrate în cauza prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producând acesteia o vătămare, care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Pe de altă parte, noțiunea de eroare de judecată prezintă un sens mai larg, extensiv, în sensul că greșelile de interpretare a dispozițiilor legale, de apreciere a probelor, nu presupun neapărat cauzarea unei vătămări, iar în situația în care s-a produs o vătămare, aceasta ar putea fi remediată/înlăturată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Noțiunea de eroare de judecată nu este reglementată de vreun text legal, dar a fost analizată de doctrină și practica judiciară prin opoziție cu sintagma de ``eroare materială``, care este utilizată de legiuitor în procedura îndreptării hotărârilor judecătorești (art. 442 din C. proc. civ.) și ca motiv de contestație în anulare (art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.). Concluzionând, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanțele devolutive au analizat incidența sau nu a erorii judiciare, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată formulate și la temeiul invocat, în justificarea acesteia. Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs invocat, în conformitate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,