Decizia nr. 859/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în RON la data plății) reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condițiile de detenție; obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în RON la data plății), reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dreptului la integritate fizică - cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, au fost invocate prevederile art. 1357 - 1358, 1373 C. civ., art. 3 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 67 din 07 februarie 2022 a Tribunalului Cluj, secția Civilă, pronunțată în dosar nr. x/2019 s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâții Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Oradea. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea și, pe cale de consecință, pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro în favoarea reclamantului A. reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condițiile de detenție. S-au respins în rest pretențiile reclamantului și s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 275/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis în parte apelurile formulate de pârâți și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, cu consecința respingerii acestor pretenții ca fiind prescrise, a respins ca nefondate pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, formulate în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare, a menținut dispoziția din sentință referitoare la admiterea acțiunii, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, a înlăturat dispoziția din sentință referitoare la obligarea pârâților în solidar la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să îi plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condițiile de detenție din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, a menținut restul dispozițiilor din sentință care nu contravin deciziei, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare, Gherla și Oradea, invocată prin apeluri. I.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1818 din 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul principal declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, și recursul incident declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 275/A din 22 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub numărul x/2019*. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 141/A din 29 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelurile declarate de pârâții Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 67 din 07.02.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata în favoarea reclamantului a sumei de 4000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A respins ca neîntemeiate pretențiile formulate în contradictoriu cu ceilalți pârâți. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins apelul declarat de către reclamantul A. împotriva aceleași sentințe. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 141A din 29 aprilie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 iunie 2024, sub nr. x/2019*, și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și din procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj. În subsidiar, a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii de chemare în judecată. După expunerea situației de fapt și a parcursului dosarului în primul ciclu procesual, recurentul-pârât a învederat că soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare este netemeinică și nelegală, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut, în privința condițiilor de detenție constând în supraaglomerarea din camerele de cazare în care a fost încarcerat reclamantul, că, în lumina jurisprudenței CEDO relevante, în cazul în care suprafața la sol de care dispune un deținut într-o cameră comună este mai mică de 3 m 2 , lipsa spațiului personal este considerată a fi atât de gravă încât dă naștere unei puternice prezumții de încălcare a art. 3, revenind guvernului sarcina de a infirma prezumția prin demonstrarea prezenței unor elemente capabile să compenseze această circumstanță în mod corespunzător, apreciindu-se astfel că în cauză reclamantul a făcut dovada că a fost încălcat art. 3 din Convenție, condițiile de detenție de care a beneficiat având în mare parte o natură "degradantă". În cauză, instanța de apel nu a reținut o supraaglomerare severă și care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor (așa cum s-a reținut în cauza Rezmiveș și alții împotriva României - paragraful 76), în condițiile în care în rest au fost respinse ca neîntemeiate susținerile reclamantului. Mai mult, în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "un spațiu personal mai mic de 3 m 2 într-o cameră comună generează o solidă, dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv". Ținând cont de faptul că, din probațiunea administrată în cauză, nu a rezultat că ar fi întemeiate susținerile reclamantului privind condițiile de detenție din penitenciare, cu excepția supraaglomerării și care nu s-a motivat a fi una severă, rezultă că în mod greșit a fost admis doar în parte apelul pârâților și au fost obligați aceștia la plata sumei de 4000 euro. De altfel, prima instanță a constatat că în speță supraaglomerarea nu era suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din Convenție, însă a cumulat această problema cu celelalte condiții de detenție și pe care le-a considerat a fi neconforme. Or, instanța de apel a admis apelul pârâților și a reținut ca neîntemeiate susținerile reclamantului privind condițiile de detenție din penitenciare, cu excepția supraaglomerării despre care nu s-a motivat a fi suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din Convenție. Cu toate acestea a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri către reclamant. Acțiunea reclamantului trebuia respinsă în totalitate, întrucât nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile instituirii răspunderii civile delictuale, iar pretențiile reclamantului nu sunt dovedite. Recurentul pârât a arătat că, întrucât s-a reținut că sunt astfel amenajate camerele de deținere încât să permită iluminatul natural și artificial, aerisirea, sunt dotate cu instalații de încălzire și utilități igienico-sanitare astfel încât fiecare persoană condamnată să aibă acces permanent la apă potabilă, apă caldă, la grupurile și instalațiile sanitare pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, ori de câte ori este necesar în condiții de igienă și intimitate, fiind acordat și timp de plimbare zilnică, rezultă că au fost asigurate condiții adecvate de cazare și în conformitate cu Ordinul MJ nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, așa încât nu au fost încălcate prevederile art. 3 din Convenție și art. 1349 și următoarele C. civ. Așa cum s-a reținut în practică, Curtea Europeană a clarificat că, "examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este degradant în sensul art. 3, trebuie ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă, în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului. Tratamentul inuman a fost estimat de C.E.D.O. ca operând atunci când a fost premeditat aplicat ore în șir și a cauzat fie o vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei". În cauză, nu s-a probat faptul că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reținute. Mai mult, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză, inclusiv expertiza medico-legală, nu susțin o legătură de cauzalitate între supraaglomerare și îmbolnăvirea reclamantului sau agravarea stării sale de sănătate. De asemenea, reclamantul nu a produs la dosar nicio probă din care să rezulte că, în ceea ce îl privește pe acesta, s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească încălcarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, potrivit Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În legătură cu stabilirea întinderii daunelor morale, jurisprudența CEDO este elocventă, statuându-se că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogățire fără just temei. Simpla afirmație a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă în lipsa probatoriului care să dovedească suferința psihică efectiv suferită. Față de aceste circumstanțe, cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este excesiv. Mai mult, în jurisprudența națională și cea comunitară se reține că daunele morale reprezintă o satisfacție echitabilă pentru reclamant dar părțile trebuie să conștientizeze faptul că daunele morale nu pot constitui o îmbogățire fără just temei a persoanei vătămate. În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echității. Chiar dacă echitatea nu este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate, terminologic ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice. Respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie sa fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport cu circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Rezultă așadar că, acordarea sumei de 4000 euro către apelantul-reclamant este una exagerată, iar motivarea instanței de apel în aprecierea acestei sume nu este în concordanță cu supraaglomerarea existentă în camerele de cazare pe care instanța a reținut-o. I.

Apărările formulate în cauză I.7.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a învederat că soluția de respingere a acțiunii reclamantului în contradictoriu cu Administrația Națională a Penitenciarelor are caracter definitiv, având în vedere că recurentul nu a criticat această soluție. A mai arătat că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, față de împrejurarea că Ministerul Finanțelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român. De asemenea, a învederat că este de acord cu solicitarea recurentului-pârât de respingere a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, având în vedere că în cauză nu s-a demonstrat niciun prejudiciu moral suferit de reclamant și faptul că, în afară de suprafața individuală de care acesta a beneficiat, celelalte condiții de cazare i s-au asigurat în mod corespunzător. Totodată, a considerat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu și nu există niciun motiv pentru constatarea încălcării art. 3 CEDO, acesta nefiind supus unor tratamente inumane sau degradante, ci, dimpotrivă, i s-au respectat și asigurat toate drepturile, în acord cu legea execuțional-penală. În consecință, a solicitat admiterea solicitării de casare în parte a deciziei civile recurate, respingând acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, față de împrejurarea că în cauză nu s-a produs încălcarea art. 3 CEDO, fapta ilicită reclamată neexistând. I.7.2. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a susținut că decizia recurată este temeinică și legală, fiind dată cu o corectă interpretare, respectare și aplicare a legislației incidente. A arătat că la data de 19 ianuarie 2016 Guvernul României a aprobat Memorandumul cu tema Intenția CEDO de aplicare a procedurii Hotărârii pilot în cauzele privind condițiile de detenție, în conținutul căruia și-a asumat obligația de a comunica în termen de două luni de la aprobarea calendarului măsurilor ce urmează a fi adoptate în acest domeniu, inclusiv proiecția bugetară pentru perioada 2016-2020. Respectivul Memorandum a fost avizat de Ministerul Finanțelor Publice și reprezintă recunoașterea din partea Guvernului României a problemei supra-aglomerării din penitenciare, măsurile la care s-a angajat Statul Român prin Guvernul României fiind acelea de a asigura finanțarea în vederea îmbunătățirii condițiilor de detenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat la data de 25 aprilie 2017 hotărârea pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României în ceea ce privește condițiile de detenție din închisorile și centrele de reținere și arest preventiv din România. Curtea a solicitat Statului Român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să prezinte, în cooperare cu Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, un calendar pentru punerea în aplicare a măsurilor care să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor de detenție. Prin urmare, supraaglomerarea spațiilor de deținere și condițiile aferente detenției nu pot fi imputate vreunei unități penitenciare în particular, din moment ce aceste aspecte privesc, per ansamblu, întreg sistemul penitenciar. Din moment ce condițiile de detenție din penitenciare reprezintă o disfuncționalitate structurală de sistem, asumată și recunoscută de Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanțare a sistemului penitenciar, calitatea procesuală pasivă îi revine Statului Român. Așadar, răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor trebuie analizată din perspectiva obligației acestuia de a asigura și garanta respectarea și aplicarea atât a dispozițiilor Convenției Europene, cât și a art. 22 din Constituția României. A mai solicitat ca instanța să aibă în vedere practica și jurisprudența recente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în Hotărârea în cauza Polgar împotriva României pronunțată la data de 20 iulie 2021. De asemenea, a mai susținut că titularul obligației substanțiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român, astfel că Penitenciarul Satu Mare are rolul unic de a implementa politica execuțional-penală, cu mijloacele și resursele puse la dispoziție de stat și în mod constant și necontestat subdimensionate față de necesitățile reale ale sistemului penitenciar, raportat la numărul de persoane custodiate. Sub aspectul acordării daunelor morale, intimatul-pârât a menționat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că răspunderea delictuală nu poate fi reținută în sarcina sa, nefiind îndeplinite condițiile angajării acesteia. În consecință, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. I.7.3. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Oradea Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Oradea a apreciat că soluția instanței de apel este legală și temeinică în ceea ce privește lipsa dovezii faptei ilicite săvârșite de Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile penitenciare, instanța făcând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză și interpretând în mod judicios probele de la dosar. Referitor la motivele invocate prin cererea de recurs privitoare la supraaglomerare și la întinderea daunelor morale, intimatul-pârât a menționat că supraaglomerarea nu s-a dovedit a fi una severă, motiv pentru care daunele morale stabilite în sarcina Statului Român apar ca fiind excesive. A mai apreciat că pretențiile reclamantului sunt menite să conducă în mod evident la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia. De asemenea, a susținut că reclamantului nu i s-a produs vreun prejudiciu. Acesta a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri de condamnare, condițiile de detenție fiind aceleași pentru toate persoanele private de libertate. Reclamantul nu a probat faptul că unitățile penitenciare au săvârșit vreo faptă ilicită, care să fie de natură să îi producă vreun prejudiciu. În ceea ce privește răspunderea pecuniară civilă delictuală a unităților penitenciare, intimatul-pârât a invocat decizia nr. 460/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018. A mai susținut că Statul Român este titularul obligației substanțiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție, astfel încât nu poate fi admisă acțiunea în despăgubire a reclamantului față de Penitenciarul Oradea. I.7.4. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, susținând că recurentul readuce în discuție starea de fapt, reluând susținerile din cuprinsul cererii de apel, fără să arate în concret care sunt normele de drept materiale încălcate și/sau greșit aplicate de instanța de apel. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că supraaglomerarea spațiilor de deținere și condițiile de detenție nu pot fi imputate vreunei unități penitenciare în particular, din moment ce aceste asspecte privesc, per ansamblu, întregul sistem penitenciar. A mai arătat că îi revine Statului Român calitatea procesuală pasivă, întrucât condițiile de detenție din penitenciare reprezintă o disfuncționalitate structurală de sistem, asumată și recunoscută de Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanțare a sistemului penitenciar. În ceea ce privește daunele morale acordate reclamantului, a susținut că acordarea acestora are ca bază legală răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., în continuare expunând aspecte teoretice referitoare la angajarea acestui tip de răspundere. În concluzie a solicitat admiterea excepției nulității recursului și constatarea acestuia ca fiind nul, iar în situația în care va fi respinsă această excepție să se respingă recursul ca nefondat și să se mențină hotărârea recurată ca fiind legală și temeinică. I.7.5. Răspunsul formulat de intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare la întâmpinarea Penitenciarului Gherla Intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a solicitat admiterea excepției nulității recursului, iar în ceea ce privește aspectele referitoare la fondul cauzei a susținut că achiesează la apărările formulate de Penitenciarul Gherla din întâmpinare, având în vedere că sunt similare cu apărările sale. I.7.6. Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la întâmpinarea Penitenciarului Gherla Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea excepției nulității recursului, înțelegând să lase la aprecierea instanței solicitarea de respingere a recursului Statului. I.7.7. Răspunsul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj la întâmpinarea Penitenciarului Gherla Recurentul-pârât a solicitat respingerea excepției nulității invocate de Penitenciarul Gherla, susținând că această parte nu are interes în formularea acestei excepții, precum și că aceasta este nefondată. Contrar celor susținute de Penitenciarul Gherla, recurentul-pârât a învederat că recursul său este temeinic motivat și se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. A mai arătat că motivele invocate de Penitenciarul Gherla prin întâmpinarea formulată nu privesc recursul său. I.7.

Răspunsul formulat de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla la întâmpinările Administrației Naționale a Penitenciarelor, Penitenciarului Satu Mare și Penitenciarului Oradea Prin răspunsul formulat, Penitenciarul Gherla a reluat o parte a susținerilor expuse în întâmpinare, iar în ceea ce privește motivele cuprinse în întâmpinările formulate de Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Satu Mare și Penitenciarul Oradea a învederat că achiesează apărărilor formulate de acești intimați-pârâți. I.7.

Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la întâmpinările Penitenciarului Satu Mare și Penitenciarului Oradea Prin răspunsul formulat, Administrația Națională a Penitenciarelor a învederat că este de acord cu apărările din întâmpinările formulate de Penitenciarul Satu Mare și Penitenciarul Oradea. A reiterat, totodată, că este de acord cu solicitarea Statului Român de respingere a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, având în vedere că în cauză nu s-a demonstrat niciun prejudiciu moral suferit de reclamant și faptul că, în afară de suprafața individuală de care acesta a beneficiat, celelalte condiții de cazare i s-au asigurat în mod corespunzător. A mai considerat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu și nu există niciun motiv pentru constatarea încălcării art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La termenul de judecată din 8.04.2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-o primă critică adusă hotărârii recurate, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel nu a reținut existența unei supraaglomerări severe care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor în condițiile în care în rest au fost respinse susținerile reclamantului. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea putând fi casată, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În aceste coordonate, Înalta Curte observă că aserțiunile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu pot fi primite. Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că aceasta îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, ținând cont de îndrumările din decizia de casare, instanța de apel a analizat condițiile de detenție constând în supraaglomerarea în camerele de cazare din cele patru unități penitenciare chemate în judecată în care a fost încarcerat reclamantul și a constatat că, potrivit jurisprudenței CEDO, atunci când un deținut dispune de mai puțin de 3 m 2 în camera comună, acest fapt este considerat a fi atât de grav încât creează o prezumție puternică de încălcare a articolului 3 din Convenție. În contextul factual al speței, nu se poate reține, astfel cum a pretins recurentul pârât, că instanța nu ar fi reținut existența unei supraaglomerări severe care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor. Contrar acestei susțineri, instanța de apel a realizat o analiză detaliată a condițiilor în care a fost deținut reclamantul din perspectiva spațiului alocat acestuia și a constatat că, «în lumina jurisprudenței CEDO relevante, în cazul în care suprafața la sol de care dispune un deținut într-o cameră comună este mai mică de 3 m 2 , lipsa spațiului personal este considerată a fi atât de gravă încât dă naștere unei puternice prezumții de încălcare a art. 3, revenind guvernului sarcina de a infirma prezumția prin demonstrarea prezenței unor elemente capabile să compenseze această circumstanță în mod corespunzător (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în cauza Polgar împotriva României, paragrafele 60-63 și hotărârile citate în cuprinsul acesteia)»; în consecință, instanța a apreciat că «în cauză reclamantul a făcut dovada că a fost încălcat art. 3 din Convenție, condițiile de detenție de care a beneficiat având în mare parte o natură "degradantă"». În Cauza Rezmiveș contra României, invocată de recurentul reclamant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când s-a confruntat cu cazuri de supraaglomerare severă, Curtea a hotărât că acest element este suficient, el singur, pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenție. Curtea a confirmat că cerința de 3 m 2 de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție. Or, tocmai aceasta a fost situația constatată de instanța de apel în urma analizei probelor administrate în cauză. În cauza menționată, s-a mai arătat că un spațiu personal mai mic de 3 m 2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv. În cauză, instanța de apel a procedat și la examinarea celorlalte condiții de detenție. Astfel, după ce a reținut că sunt întemeiate susținerile reclamantului privind supraaglomerarea existentă în camerele în care a fost deținut, instanța de apel a evaluat punctual și celelalte condiții de detenție - respectiv lipsa iluminatului natural, ventilația în camere, existența grupurilor sanitare adecvate, insuficiența apei și a hranei, condițiile de igienă corespunzătoare, timp de plimbare zilnică - efectuând o analiză extinsă a acestora . Astfel, în ceea ce privește condițiile de iluminare naturală, instanța de apel, în urma probatoriului administrat (înscrisuri și depoziții de martori) a reținut că toate camerele de detenție aveau ferestre suficient de mari pentru iluminare naturală și ventilație, asigurându-se și iluminat artificial. Referitor la grupurile sanitare, s-a reținut că toate camerele de detenție aveau grup sanitar propriu, chiar dacă unele nu includeau cabină de duș, că reclamantul a avut acces la duș, chiar dacă acesta era situat în afara camerei (la Penitenciarul Gherla, reclamantul a avut acces la duș de două ori pe săptămână, iar în cea mai lungă perioadă de detenție, chiar zilnic), că ventilația grupurilor sanitare era asigurată, iar lipsa cabinei de duș în cameră nu a afectat drepturile reclamantului. Totodată, s-a reținut că problemele invocate au fost cauzate de supraaglomerare, iar nu de lipsa dotărilor. Tot în urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește hrana și condițiile de igienă, că alimentația a fost corespunzătoare din punct de vedere caloric, calitativ și igienic, reclamantului asigurându-i-se o dietă adaptată afecțiunii sale (diabet), precum și că în camerele de detenție s-au efectuat dezinsecții periodice. A mai reținut instanța de apel și faptul că înscrisurile administrate în cauză arată că reclamantul a avut acces regulat la curțile de plimbare și facilități sportive, cu un minim de 3-4 ore pe zi, precum și că nu există dovezi că personalul din cadrul penitenciarelor ar fi avut un comportament intimidant sau că transferurile între penitenciare ar fi fost efectuate în condiții improprii. Singura declarație privind agresivitatea verbală și condițiile necorespunzătoare de transfer provine de la un martor considerat nesincer. Față de cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor deciziei recurate, rezultă cu evidență că instanța de apel a analizat gravitatea supraaglomerării, nu doar din perspectiva lipsei spațiului, ci și prin prisma celorlalte condiții de detenție, apreciind că supraaglomerarea a avut și alte consecințe, respectiv accesul limitat la grupurile sanitare datorat numărului de persoane care trebuiau să îl folosească. Așa fiind, instanța de apel a apreciat că sunt inadecvate condițiile privind utilizarea grupurilor sanitare, iar acest efect este cauzat tot de supraaglomerarea din penitenciare. Concluzia instanței de apel conform căreia în cauză s-a dovedit încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, condițiile de detenție având o natură "degradantă" din perspectiva neasigurării unui spațiu minim necesar în camerele de deținere relevă că acest criteriu a fost analizat iar în evaluarea sa, sprijinită pe elementele de fapt ale speței, instanța de apel a considerat că nivelul de gravitate este suficient pentru acordarea despăgubirilor. Prezumția încălcării art. 3 din Convenție generată de această situație nu a fost infirmată în cauză, instanța de apel reținând și alte efecte negative ale supraagomerării, fără a constata aptitudinea altor aspecte legate de condițiile de detenție de a compensa în mod corespunzător lipsa de spațiu personal. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecății în recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reține, prin raportare la argumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea acestui motiv, că decizia recurată nu respectă exigențele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ., acest caz de casare nefiind incident în cauză. Pe de altă parte se constatată că, invocând, prin motivele de recurs, nemotivarea hotărârii atacate, recurentul-pârât aduce, de fapt, în discuție lipsa faptei ilicite și a prejudiciului, aspecte care privesc situația factuală reținută de instanța devolutivă a fondului în urma administrării și interpretării probatoriului încuviințat. Or, astfel de alegații de fapt sunt specifice exclusiv instanțelor de fond și nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât tind la o cenzurare a aprecierii făcute de instanța de apel cu privire la mijloacele de probă și la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt, a elementelor factuale care o compun. Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Mai mult, atunci când instanța învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecății în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanței de apel, criticând eficient dezlegările acesteia și arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată. Astfel cum s-a arătat mai sus, invocând faptul că în cauză nu s-a probat că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reținute, precum și susținând lipsa probării pretențiilor sau a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurentul reclamant readuce în discuție stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt. Asemenea aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, astfel încât ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Susținerea recurentului pârât în sensul că reclamantul nu a produs la dosar nicio probă din care să rezulte că, în ceea ce îl privește pe acesta, s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească încălcarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, potrivit Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, nu este pertinentă în prezentul cadru procesual. Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul dosar, reclamantul a invocat dispozițiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală a pârâtului precum și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a determina angajarea răspunderii pârâtului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție. Dispozițiile Legii nr. 254/2013 reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care persoanele aflate în detenție pot reclama neregularități care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de respectiva lege, luate de către administrația penitenciarului. Finalitatea căii procedurale astfel concepută este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile dispuse de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea privării de libertate și de a se putea soluționa în timp util astfel de contestații, în vederea asigurării unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menționată. În prezentul cadru procesual, instanța sesizată este cea care stabilește situația de fapt relevantă pentru soluționarea acțiunii, în urma evaluării materialului probator administrat în condiții de contradictorialitate, neexistând niciun temei legal pentru a susține că existența unei hotărâri pronunțate în procedura Legii nr. 254/2013 este o condiție pentru admiterea unei astfel de acțiuni. Soluția contrară ar echivala cu suprimarea posibilității instanței civile de a analiza efectiv și de a se pronunța cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, deși niciuna dintre atribuțiile administrativ jurisdicționale ale judecătorului de supraveghere nu ar putea avea ca finalitate o asemenea soluție. Printr-o altă critică, referitoare la dimensionarea daunelor morale, recurentul-pârât a susținut că este excesiv cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, motivarea instanței de apel, în aprecierea acestuia, nefiind în concordanță cu supraaglomerarea existentă în camerele de cazare pe care a reținut-o. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echității, suma de bani acordată trebuind să fie justă, echitabilă, iar nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Nici aceste susțineri nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul-pârât neînvederând argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greșită a criteriilor legale în evaluarea instanței de apel. Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susținerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmărește doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este exagerat. Or, aprecierea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în această fază procesuală nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probațiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, așa cum s-a arătat supra. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate. Pentru considerentele anterior expuse, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nici această critică nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, în cadrul reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. În consecință, față de cele mai sus reținute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-pârât deciziei atacate nu justifică soluția de casare a acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din același Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.