ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 30 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla și Spitalul Penitenciar Dej, să se dispună obligarea pârâților la plata, în favoarea sa, a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat în perioada detenției sale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.

Prin sentința civilă nr. 445 din 13 octombrie 2017, Tribunalul Cluj a admis excepția inadmisibilității cererii și, în consecință a respins acțiunea formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtelor Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla și Spitalul Penitenciar Dej, a respins cererea formulată de către reclamant împotriva pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost continuat de fiicele acestuia, apelantele B. și C., ca moștenitoare ale reclamantului A., decedat la data de 30.11.2017, după comunicarea hotărârii primei instanțe.

Prin decizia nr. 42/A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele B. și C., ca moștenitoare ale reclamantului A., împotriva sentinței civile nr. 445 din 13.10.2017 a Tribunalului Cluj.

Prin decizia civilă nr. 1136 din 5 iunie 2019 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantele B. și C. împotriva deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A fost casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 100/A din 1 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis admis apelul declarat de reclamantele B. și C. împotriva sentinței civile nr. 445 din 13.10.2017 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2017 pe care a anulat-o și, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., decedat în cursul procesului, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla, Spitalul Penitenciar Dej, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamante B. și C., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea în detaliu a situației de fapt, reclamantele B. și C. au formulat următoarele critici relative la decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare:

Instanța de apel reține că "în sarcina pârâților nu poate fi reținută fapta ilicită imputată de către reclamant, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestora", cu ignorarea următoarelor aspecte:

- boala nu a fost diagnosticată la timp, totul a fost tratat cu superficialitate în starea de detenție, autoritățile nu s-au ocupat de starea de sănătate a deținutului A.;

- cu toate că a fost încarcerat la data de 03.12.2015 nu i s-a pus un diagnostic clar până în data de 07.10.2016;

- tratamentul aplicat în toată perioada: vitamine, dicarbocalm și indicația finală de extirpare a stomacului, cu toate că s-a adus la cunoștința personalului medical imposibilitatea de alimentare;

- datorită lipsei luării măsurilor medicale ce se impuneau și a diagnosticării la timp, boala a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului. Din acest motiv și acțiunea formulată a fost întemeiată pe art. 2 și 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează protecția dreptului la viață și interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante;

- cu toate că instanța arată că s-a aplicat tratament, acesta nu este pentru afecțiunile de care s-a plâns reclamantul imediat după încarcerare, ci pentru afecțiunile cronice pe care le avea;

- temeiul de drept al acțiunii este bazat pe răspunderea civilă delictuală, care, în speță, îndeplinește cele patru condiții cumulative:

- fapta ilicită - constă în încălcarea obligațiilor pozitive ale autorităților statale, în sensul că erau necesare investigații suplimentare pentru a putea fi depistată din timp boala subsemnatului. Obligația nu a fost îndeplinită nici în momentul în care i s-a pus în vedere că trebuie să îi fie extirpat stomacul întrucât solicitarea deja era tardivă raportat la măsurile care trebuiau luate deja, nu i s-a comunicat despre ce boală este vorba și, de asemenea, intervenția chirurgicală prezenta un risc ridicat, motiv pentru care Spitalul-Penitenciar Dej nu prezenta garanția unei operații reușite. Practic, fapta ilicită constă în lipsa luării unor măsuri de prevenție care nu necesitau efectuarea unor cereri către instanța de executare, ci doar o deplasare la un alt spital pentru efectuarea unor analize amănunțite;

- prejudiciul - mai întâi, există un prejudiciu material, fizic, în sensul existenței unor vătămări corporale care puteau fi evitate. Este adevărat faptul că boala reclamantului nu ar fi fost una dificil de vindecat oricum, însă durerile provocate au fost mult mai mari datorită faptului că a fost descoperită într-o fază avansată de dezvoltare. Tot un prejudiciu material reprezintă și cheltuielile pe care reclamantul Ie-a avut pentru tratarea bolii. Mai mult, din cauza bolii i-a fost redusă aproape în totalitate capacitatea de muncă, astfel că nu a mai deținut un loc de muncă care să-i asigure venituri constante.

- în al doilea rând, a existat un prejudiciu moral, care a constat în temerea că boala avansează, temere care s-a dovedit a fi justificată. Prejudiciul moral mai constă în neputința de a fi putut să facă reclamantul ceva pentru a se putea vindeca, întrucât era privat de libertate. Tot de ordin moral este și prejudiciul constând în reducerea posibilităților de viață familială și socială, dar și prejudiciul de agrement, constând în reducerea posibilității de a întreprinde activități recreative, care ar fi fost benefice în alte condiții.

- raportul de cauzalitate - existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită descrisă mai sus și prejudiciul creat este datorată modului în care s-au petrecut evenimentele. Prejudiciul creat a izvorât din cauza apariției bolii, iar boala reclamantul este cauza modului în care și-au/nu și-au îndeplinit obligațiile autoritățiile statului;

- vinovăția - există cel puțin sub forma culpei grave, dacă nu cumva chiar a unei intenții indirecte. Din punctul nostru de vedere, medicii sunt cei mai abilitați să decidă necesitatea unor investigații suplimentare. în general, există o prezumție relativă că recomandările și deciziile acestora sunt corecte. În situația de față, decizia medicilor de a nu-i permite reclamantului efectuarea unor alte investigații a fost una greșită, întrucât acesta suferea de o boală gravă. Efectuarea unor investigații suplimentare reprezintă un minim de prevenție pe care cu atât mai mult trebuia să-l accepte dat fiind faptul că era singura sa posibilitate, având în vedere privarea de libertate. De asemenea, dată fiind natura bolii, care nu prezintă simptome decât atunci când este într-o stare avansată, sau prezintă simptome caracteristice și unor boli puțin periculoase, medicii, deși nu au dorit, au prevăzut și acceptat că boala reclamantului ar putea fi una mult mai gravă, fără să poată fi vindecată cu vitamine și dicarbocalm;

- instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără exercitarea rolului activ, în sensul că nu a solicitat o expertiză evaluatoare medico-legală;

- de asemenea, instanța de apel a admis probe care fuseseră respinse anterior, această hotărâre fiind luată la termenul la care apărătorul ales al apelantelor a depus cerere de amânare fiind internat în spital;

- în mod greșit a fost respinsă acțiunea autorului reclamantelor, instanța limitându-se a analiza doar actele întocmite de autorități.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimații-pârâți Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla și Spitalul Penitenciar Dej au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală a hotărârii recurate.

Recurentele - reclamante au depus răspuns la întâmpinare prin care au susținut admisibilitatea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele C. și B. împotriva deciziei nr. 100/A din 1 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2022, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se impune sublinierea, cu prioritate, a împrejurării că recursul este deschis exclusiv controlului judiciar sub aspectul legalității deciziei instanței de apel, împrejurare ce rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac și din enumerarea expresă și limitativă a cazurilor de casare în cuprinsul art. 488 C. proc. civ.

De aceea, nu pot face obiectul verificărilor la instanța de recurs susținerile recurentelor reclamante prin care se tinde la reevaluarea probatoriului administrat și a faptelor astfel cum au fost reținute de instanța de apel.

Este cazul liniei de argumentație cuprinsă în cererea de recurs prin care se susține că constatările instanței de apel cu privire la corectitudinea și promptitudinea diagnosticării tatălui reclamantelor precum și cu privire la caracterul adecvat al tratamentului acordat în spitalul penitenciar sunt eronate.

Similar, nici argumentele teoretice care dezvoltă condițiile de drept comun ale acțiunii în răspundere pentru fapta ilicită nu pot constitui veritabile motive de recurs în accepțiunea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurente, pentru că nu se relevă în concret în ce constă încălcarea dispozițiilor din dreptul substanțial la care se face referire în cadrul acestor susțineri.

O chestiune care poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se regăsește însă în cererea de recurs atunci când recurentele reproșează instanței de apel neaplicarea unui standard de conduită profesională impus prin lege medicilor din spitalele pârâte, din perspectiva calificării intervenției lor ca fiind adecvată împrejurărilor cauzei, precum și de neobservarea obligațiilor pozitive ale autorităților statului (între care se numără și penitenciarul pârât) ce presupuneau luarea tuturor măsurilor posibile și necesare pentru diagnosticarea la timp a bolii de care suferea reclamantul inițial.

În același context, recurentele au arătat că înțeleg să conteste concluzia instanței de apel în sensul că diagnosticarea nu a fost tardivă, deoarece au apreciat că aceasta nu dispunea de toate elementele probatorii necesare în acest sens.

Corelativ, au arătat că au cerut administrarea probei cu expertiza medico-legală pentru dovedirea împrejurării pe care au susținut-o, că identificarea bolii tatălui lor s-a realizat prea târziu, însă, deși a respins această solicitare, Curtea de apel a consemnat ulterior că nu poate aprecia cu privire la șansele de reușită ale intervenției chirurgicale și la deznodământul pentru reclamant, dacă aceasta ar fi avut loc.

De principiu, Înalta Curte reține că, în exercitarea atributului suveran de a stabili faptele, instanțele de fond au și dispoziția deplină cu privire la probele necesar a fi administrate în acest scop.

De aceea, măsura de respingere a administrării unei probe solicitate de parte, însoțită de argumentarea corespunzătoare cu referire la admisibilitatea, pertinența sau utilitatea acelei probe, nu conduce, de regulă la casarea hotărârii

Din această perspectivă, se observă însă că pe de-o parte, la termenul de judecată din 23.10.2019, instanța de apel a respins proba cu expertiză medico-legală prin care s-a solicitat a se investiga existența vreunei legături între tratamentul primit de reclamant în perioada de detenție și înrăutățirea stării sale de sănătate și respectiv dacă boala sa s-a agravat din lipsa unui tratament adecvat și care ar fi fost evoluția bolii dacă aceasta ar fi fost descoperită la timp, apreciind-o ca nefiind utilă cauzei prin prisma tezei probatorii indicate.

Pe de altă parte, soluționând apelul reclamantelor, a procedat la evaluarea faptelor prin analizarea probelor administrate, conchizând că diagnosticarea tatălui reclamantelor nu s-a produs prea târziu, precum și că acesta din urmă, succesiv diagnosticării sale, a refuzat intervenția chirurgicală necesară pentru salvarea vieții sale.

În argumentarea sa, instanța de apel a înlăturat motivele invocate de reclamante în sensul existenței unei fapte ilicite a pârâților, reținând însă că nu poate emite aprecieri asupra deznodământului unei eventuale intervenții chirurgicale căreia reclamantul i-ar fi fost supus.

Or, tocmai acesta era scopul expertizei medico-legale solicitate de reclamante - de a dovedi că simptomele manifestate de reclamant din perioada de început a anului 2016 reclamau o serie de investigații specifice care au avut loc prea târziu și care, dacă s-ar fi realizat, ar fi permis și o intervenție chirurgicală la timp asupra reclamantului.

Prin respingerea probei în discuție, concomitent cu constatarea de către instanța de apel a imposibilității de a verifica în probatoriul administrat fapte relevante din perspectiva poziției procesuale a reclamantelor recurente, instanța de apel a săvârșit o încălcare a regulii procesului civil care afirmă dreptul părții la apărare, ce include și dreptul său de a-și proba pretențiile.

Desigur că, așa cum s-a arătat, instanța de apel este suverană în aprecierea pertinenței și utilității probelor cerute în cauza aflată pe rolul său, dar în situația de față, instanța a respins o probă cerută cu respectarea condițiilor procedurale ca nefiind utilă cauzei, dar a înlăturat pretenția aceleiași părți pentru motivul că împrejurările de fapt reclamate nu au fost probate, fără ca, în același timp, să arate alte motive pentru care proba nu era utilă soluționării cauzei (e.g. dacă respectivul mijloc de probă nu era apt, prin el însuși, a proba faptele pretinse).

Or, fără a argumenta cu adevărat că proba cu expertiză medico-legală nu era utilă din perspectiva posibilității, aptitudinii sale de a proba împrejurările evocate (încheierea prin care s-a dispus asupra probelor conținând doar afirmația că proba nu este utilă soluționării cauzei), respingerea ei și totodată aprecierea ca nedovedite a respectivelor împrejurări îmbracă forma încălcării dreptului reclamantelor ca solicitările lor să fie examinate deplin în soluționarea pe fond a cauzei, operațiune la care a procedat Curtea de apel după anularea sentinței atacate.

Strâns legat de această chestiune, în coordonatele evocate nu poate fi evaluată în recursul reclamantelor chestiunea invocată de acestea, în sensul că în conduita pârâtelor era inclus un standard superior al calității și eficienței diagnosticării și tratamentului pacientului deținut, de vreme ce însăși instanța de apel a consemnat în decizia recurată că nu poate aprecia dacă diagnosticarea mai rapidă ar fi fost mai eficientă pentru tatăl reclamantelor sau dacă o intervenție timpurie i-ar fi salvat acestuia viața.

Absența din decizia recurată a acestor împrejurări de fapt relevante și care au făcut obiectul cererilor de probațiune și al argumentării reclamantelor împiedică verificarea legalității soluției de respingere a acțiunii din perspectiva anterior arătată, impunându-se admiterea recursului, în temeiul art. 488 pct. 5 și pct. 8 și respectiv art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

Din perspectiva prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se impune ca instanța de apel să evalueze cererea de probațiune formulată de reclamante cu observarea celor mai sus expuse, astfel încât judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată să se realizeze cu respectarea tuturor garanțiilor de echitate reglementate pentru procedura judiciară și în scopul aflării adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Succesiv, în funcție de rezultatul acestor cercetări, se impune a fi apreciată critica reclamantelor - cuprinsă și în recurs și rămasă nedezlegată - în sensul că pârâții erau ținuți a lua măsuri mai prompte și mai eficiente pentru diagnosticarea reclamantului inițial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele C. și B. împotriva deciziei nr. 100/A din 1 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.