ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla și Spitalul Penitenciar Dej, să se dispună obligarea pârâților la plata, în favoarea sa, a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat în perioada detenției sale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere. În drept, reclamantul a invocat următoarele dispoziții art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013; art. 192, art. 194, art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 111, art. 112, art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 453 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) și (2) din Constituția României, revizuită, art. 2 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 445 din 13 octombrie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/2017, s-a admis excepția inadmisibilității cererii și, în consecință: s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtelor Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla și Spitalul Penitenciar Dej. S-a respins cererea formulată de către reclamant împotriva pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul A., care a fost continuat de fiicele acestuia, apelantele B. și C., ca moștenitoare ale reclamantului A., decedat la data de 30 noiembrie 2017, după comunicarea hotărârii primei instanțe.

Decizia pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 42/A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele B. și C., ca moștenitoare ale reclamantului A., împotriva Sentinței civile nr. 445 din 13 octombrie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/2017.

Cererea de recurs: Recurentele-reclamante B. și C. au solicitat admiterea recursului, casarea atât a Deciziei civile nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, cât și a Sentinței civile nr. 445 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanță a cauzei, iar, după rejudecare, pe fond, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată formulată de către antecesorul lor. În conținutul motivelor de recurs, după expunerea unor considerații asupra caracterului netimbrabil al cererii de chemare în judecată și, implicit, a cererii de recurs, precum și asupra admisibilității recursului, recurentele au formulat următoarele critici, invocând incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea intimaților la plata unor daune morale în cuantum de 200.000 euro pentru prejudiciul cauzat în perioada detenției reclamantului A., prin neluarea unor măsuri urgente și eficiente, din motive care nu au putut fi influențate de către reclamant. Prin întâmpinările formulate, intimații au arătat faptul că acțiunea nu este admisibilă, întrucât, prealabil formulării unei acțiuni în instanță, trebuia utilizată procedura prevăzută de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, și anume plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată. În concret, acest text de lege reglementează posibilitatea persoanei încarcerate de a solicita schimbarea unei măsuri luate de către administrația penitenciarului, motiv pentru solicitantul trebuie să aibă o cauză pentru a solicita acest lucru. În condițiile în care, față de antecesorul lor, nu s-a luat nici o măsură, recurentele consideră că acesta nu ar fi putut uza de prevederile legii privind executarea pedepselor. Practic, era datoria personalului medical să ia deținutului măsurile eficiente, în momentul în care i-a fost adusă la cunoștință starea de sănătate, în caz contrar, pacientul ar fi aproape întotdeauna vinovat, în cazul unui malpraxis medical. În concluzie, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu putea fi solicitată în mod rezonabil. Mai mult, lipsa caracterului de procedură prealabilă reiese și din obiectul diferit al acelei proceduri, respectiv al prezentului proces. Dacă procedura prevăzută de legea privind executarea pedepselor este una care presupune schimbarea unor măsuri luate de administrația penitenciarului, adică ține efectiv de modul de executare al pedepsei, prezentul proces are ca obiect constatarea existenței unui prejudiciu și repararea lui prin acordarea unor daune morale, prejudiciu care însă nu s-a produs din cauza unei singure măsuri (luată sau omisă), ci este compus dintr-un cumul de factori care duc la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 prevede că plângerea poate fi efectuată împotriva unei măsuri luate, or, în prezentul proces, prejudiciul a fost cauzat, în principal, prin neluarea unor măsuri necesare. Legiuitorul a prevăzut o astfel de procedură doar împotriva unor acțiuni ale angajaților statului, în caz contrar, s-ar ajunge la încărcarea în mod nejustificat a instanțelor cu cereri prin care persoanele private de libertate ar solicita orice măsuri ar considera că le-ar fi benefice (începând de la cereri repetate pentru dreptul la vizită, cereri pentru a putea fi folosiți la punctele de lucru din cadrul penitenciarelor, etc.) Nu în ultimul rând, reclamantele au precizat faptul că formularea unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este condiționată de utilizarea, în prealabil, a tuturor căilor interne ordinare de atac prevăzute de dreptul intern. Având în vedere faptul că acțiunea a fost întemeiată pe încălcarea art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, era obligatorie analizarea motivelor de fapt de către ambele instanțe și administrarea probațiunii, în caz contrar, existând riscul ca o eventuală plângere la CEDO să fie respinsă, din cauza neutilizării în mod concret a căilor interne. Or, această ultimă soluție nu ar putea fi imputată reclamantului, ținând seama de motivele invocate pe parcursul procesului. Prin decizia civilă nr. 42/A/2018, atacată prin prezentul recurs, instanța de apel a arătat că "orice nemulțumiri ar fi avut reclamantul în legătură cu neluarea la timp, de către administrația Penitenciarului Gherla, a măsurilor care, în opinia sa, se impuneau pentru urgentarea efectuării investigațiilor medicale suplimentare necesare, pentru a putea fi depistată din timp boala de care suferea reclamantul, acestea trebuiau concretizate într-o plângere adresată judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condițiile și cu respectarea procedurii reglementate de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, plângere care urmează să fie soluționată conform procedurii prescrise de art. 56 alin. (3)-(12) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal", instanța de apel a considerat - în mod greșit - la fel ca instanța de fond, ca fiind o procedură specială, obligatoriu de urmat, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013. Nici dispozițiile art. 71 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 nu garantau respectarea drepturilor reclamantului, întrucât, deși art. 71 alin. (6) prevede posibilitatea, contra cost, de a fi examinat la locul de deținere de către un medic din afara sistemului penitenciar, la acel moment prejudiciul nu era unul cert, nu exista certitudinea că boala reclamantului era cancerul, motiv pentru care toate aceste proceduri nu puteau să pară urgente decât din punctul de vedere al medicilor din cadrul penitenciarului, care aveau cunoștințe medicale de specialitate și puteau să anticipeze evoluția unei astfel de boli, atunci când pacientul este și privat de libertate. Recurentele au susținut că instanța de apel, chiar dacă a motivat asupra excepției inadmisibilității acțiunii și a arătat că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în mod nelegal, a analizat condițiile răspunderii civile delictuale aplicabile în speță, or, acest lucru este lipsit de temei, întrucât, din hotărâre, rezultă că nu a modificat cu nimic concluziile prime instanțe cu privire la excepția inadmisibilității. Din acest motiv, analiza pe fond nu putea fi făcută fără administrarea unor probe (expertiză de specialitate, audiere martor). În acest sens, recurentele au considerat aplicabile dispozițiile art. 497 teza a I-a C. proc. civ. "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată", coroborate cu cele ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În privința instanței care trebuie să rejudece, cauza de față se încadrează în dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prin respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, atât instanța de fond, cât și ulterior instanța de apel (prin respingerea apelului), nu au intrat în judecata fondului. Regula prevăzută de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este că rejudecarea se face de către instanța de apel. Prin excepție, instanța de apel poate trimite cauza spre rejudecare la prima instanță în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Trimiterea poate fi dispusă o singură dată. Pe fondul cauzei, recurentele au arătat următoarele: Reclamantul a fost încarcerat în data de 3 decembrie 2015, la Penitenciarul Gherla, ca urmare a condamnării la pedeapsa de 2 ani și 8 luni, prin Sentința penală nr. 730 din 3 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în apel, prin respingerea apelului. După o scurtă perioadă de la încarcerare, a fost transferat la infirmerie și i-a comunicat doctorului că nu poate mânca, astfel că a primit medicamente pentru poftă de mâncare (diferite vitamine), după care, fiindcă situația a persistat, dicarbocalm. În continuare, fiindcă situația neplăcută s-a menținut și a acuzat dureri în zona abdominală, a fost transferat la Spitalul-Penitenciar Dej pentru efectuarea unor analize. În ciuda durerilor repetate pe care le-a avut, nu a fost trimis la alt spital pentru efectuarea unor analize amănunțite, de către doctori de specialitate, cu toate ca a slăbit vizibil (40 kg în 6 luni). În septembrie 2016, se deplasa foarte greu, fiind foarte slăbit. În aceeași lună, medicii de la Spitalul-Penitenciar Dej i-au comunicat reclamantului că o să-l opereze, fiindcă trebuie să-i extirpe stomacul, neanunțându-l însă că a fost diagnosticat cu o tumoră eso-gastrică malignă. A refuzat categoric operația, fiindcă nu l-au anunțat care este motivul pentru care trebuie să-i fie extirpat stomacul și nici nu au acceptat, pe parcursul detenției, să-i facă reclamantului analize amănunțite pentru a afla cauza durerilor. De asemenea, când l-au anunțat că trebuie să-i fie extirpat stomacul, le-a declarat medicilor faptul că mai are doar trei săptămâni până intra în comisia de liberare condiționată, unde a primit ulterior o lună amânare, aspect care reprezintă un abuz, având în vedere starea de sănătate pe care o avea. Liberarea a avut loc abia în data de 20 decembrie 2016. Reclamantul a formulat acțiunea, întrucât a considerat că, prin modul în care a fost tratat, respectiv din cauza lipsei luării unor măsuri suplimentare, pe care le-a solicitat verbal medicilor, boala a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului. Din acest motiv prezenta acțiune a fost întemeiată pe art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția dreptului la viață și interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante. În doctrina din domeniul drepturilor omului, s-a arătat că "prin intermediul obligațiilor pozitive ale statului, Curtea permite o protecție deosebit de eficace, deoarece este multiformă. Fie că este vorba de protecția generală a vieții persoanelor sau de protecții specifice, scopul urmărit este atins în mare măsură și se impune în mod evident: statul nu poate în niciun caz să lase să se dezvolte, fără a reacționa, situații de natură să pună în pericol viața persoanelor". S-a mai arătat că "recursul la obligațiile pozitive a permis Curții Europene să lărgească câmpul de aplicare a art. 2, atât în ceea ce privește relațiile interindividuale, cât și în ceea ce privește activitățile statului de natură să pună în pericol viața persoanelor". "Există o obligație pozitivă a statului, atunci când autoritățile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască existența unei amenințări reale și imediate pentru viața altora: în acest caz, autoritățile trebuie să ia, conform puterilor lor, măsurile care se impun pentru a atenua acest risc". În cazul unor situații speciale, există o protecție specifică a vieții persoanelor, una dintre aceste situații fiind cea a deținuților. Obligațiile statelor iau în mod firesc o dimensiune specifică în privința deținuților, deoarece aceștia se află complet sub controlul autorităților, care au datoria de a-i proteja, din cauza vulnerabilității lor. Așadar, din perspectiva protecției dreptului la viață, Curtea a recunoscut obligația statului de a lua măsuri pozitive, în sensul încercării prevenirii unor amenințări (spre exemplu, boli) care ar putea aduce atingere dreptului la viață. Discuția se poate însă purta, mai ales, din perspectiva art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante. Boala deținutului trebuie să fie luată în considerare, independent de vârsta sa. Având în vedere exigențele practice ale detenției, este important ca sănătatea și bunăstarea deținutului să fie asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare: în prezent, judecătorii europeni verifică nu numai existența îngrijirilor medicale, ci și natura tratamentului medical . În ciuda faptului că, în spețe de acest gen, Curtea se raportează și la jurisprudența sa, care devine criteriu de apreciere a încălcării art. 2 și 3 din Convenție, recurentele consideră că este obligatorie analiza instituției răspunderii civile delictuale și a condițiilor sale, astfel cum este prevăzută de C. civ. în art. 1.349 și urm. Astfel, potrivit art. 1.349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Potrivit art. 1.349 alin. (2) C. civ., cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. De asemenea, conform art. 1.391 C. civ., în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Temeiul de drept al acțiunii este răspunderea civilă delictuală, care trebuie sa îndeplinească patru condiții cumulative: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a creat prejudiciul. Fapta ilicită constă în încălcarea obligațiilor pozitive ale autorităților statale, în sensul că erau necesare investigații suplimentare pentru a putea fi depistată din timp boala reclamantului. Obligația nu a fost îndeplinită nici în momentul în care i s-a pus în vedere că trebuie să îi fie extirpat stomacul, întrucât solicitarea deja era tardivă raportat la măsurile care trebuiau luate deja, nu i s-a comunicat despre ce boală este vorba și, de asemenea, intervenția chirurgicală prezenta un risc ridicat, motiv pentru care Spitalul-Penitenciar Dej nu prezenta garanția unei operații reușite. Practic, fapta ilicită constă în lipsa luării unor măsuri de prevenție care nu necesitau efectuarea unor cereri către instanța de executare, ci doar o deplasare la un alt spital pentru efectuarea unor analize amănunțite. Exista un prejudiciu material, fizic, în sensul existenței unor vătămări corporale care puteau fi evitate. Nu se neagă faptul că boala reclamantului nu ar fi fost una dificil de vindecat oricum, însă durerile provocate au fost mult mai mari, din cauza faptului că a fost descoperită într-o fază avansată de dezvoltare. Tot un prejudiciu material reprezintă și cheltuielile pe care reclamantul Ie-a avut pentru tratarea bolii. Mai mult, din cauza bolii, i-a fost redusă aproape în totalitate capacitatea de muncă, astfel că nu a mai deținut un loc de muncă care să-i asigure venituri constante. În al doilea rând, a existat un prejudiciu moral, care a constat în temerea sa că boala avansează, temere care s-a dovedit a fi justificată. Prejudiciul moral mai constă în neputința reclamantului de a face ceva pentru a se vindeca, întrucât era privat de libertate. Tot de ordin moral este și prejudiciul constând în reducerea posibilităților de viață familială și socială, dar și prejudiciul de agrement, constând în reducerea posibilității de a întreprinde activități recreative, care, paradoxal, ar fi fost benefice în alte condiții. Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită descrisă mai sus și prejudiciul creat este datorată modului în care s-au petrecut evenimentele. Prejudiciul creat a izvorât din cauza apariției bolii, iar boala reclamantului este cauza modului în care și-au/nu și-au îndeplinit obligațiile autoritățile statului. Vinovăția există, cel puțin, sub forma culpei grave, dacă nu cumva chiar a unei intenții indirecte. Din punctul de vedere al recurentelor, medicii sunt cei mai abilitați sa decidă necesitatea unor investigații suplimentare. În general, există o prezumție relativă că recomandările și deciziile acestora sunt corecte. În situația de față, dacă se privesc temporal evenimentele, se constată că decizia medicilor de a nu-i permite reclamantului efectuarea altor investigații a fost una greșită, întrucât acesta suferea de o boală gravă. De asemenea, dată fiind natura bolii, care nu prezintă simptome decât atunci când este într-o stare avansată, sau prezintă simptome caracteristice și unor boli puțin periculoase, medicii, deși nu au dorit, au prevăzut și acceptat că boala reclamantului ar putea fi una mult mai gravă, fără să poată fi vindecată cu vitamine și dicarbocalm. În privința probațiunii, biletul de ieșire eliberat în 9 august 2016 a fost întocmit ca urmare a internării reclamantului la Spitalul-Penitenciar Dej, în urma durerilor pe care le-a acuzat în zona abdominală. După internare, s-a menționat ca diagnostic principal hipertensiune esențială (primară), iar în epicriza biletului se menționează că acesta a acuzat cefalee occipitală și dureri epigastrice. În perioada 15 septembrie 2016 - 7 octombrie 2016, reclamantul a fost internat din nou, de această dată, prin biletul de ieșire eliberat în 7 octombrie 2016, fiind stabilit ca diagnostic principal tumoră malignă eso-gastrică. Internarea în spital s-a făcut pentru vărsături alimentare, disfagie în general pentru solide, scădere în greutate și inapetența. Recomandările medicului au fost efectuarea unui tratament cu Omeprazol, iar intervenția chirurgicală a fost refuzată, din motivele deja expuse. Având în vedere actele medicale și tratamentele specifice după liberarea din penitenciar, recurentele consideră că acțiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu de la 10 aprilie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B. și C. împotriva Deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a stabilit termen de judecată, pentru soluționarea recursului, la data de 5 iunie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recursul este în integralitate întemeiat, formal, pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), îi sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pentru că acesta conține, în mod esențial, critici care se referă la nerespectarea unor norme procedurale, respectiv neanalizarea unora dintre temeiurilor deduse judecății. Urmează a fi analizate cu prioritate criticile referitoare la neregularitățile procedurale ale judecății în apel, pentru că, în măsura în care aceste critici se vor dovedi fondate, vor atrage o soluție de casare care va face inutilă analiza modului de soluționare a fondului cauzei, din perspectiva exigențelor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În litigiul dedus judecății, reclamantul A., care a fost încarcerat în data de 3 decembrie 2015 la Penitenciarul Gherla, ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii de 2 ani și 8 luni, cu executare, prin Sentința penală nr. 730 din 3 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în apel, a învestit instanța civilă cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenției sale, din cauza abuzului neluării măsurilor necesare pentru investigarea bolii sale, care a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului pe parcursul acestui proces, cerere ce a fost întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această cerere a fost respinsă, în primă instanță, în temeiul excepției inadmisibilității, invocată de pârâți sub diverse forme, considerându-se că art. 56 alin. (2) al Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor impune o procedură prealabilă, în ipoteza încălcării drepturilor persoanelor condamnate, în timpul regimului de detenție, prin formularea unei plângeri la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, pe care reclamantul nu ar fi urmat-o, astfel încât acesta nu s-ar putea adresa direct instanței civile pentru repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi. Această soluție a fost confirmată prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Cluj care, în plus, într-o motivare subsidiară, a analizat și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ. Niciuna dintre instanțele fondului nu a analizat însă cauza prin prisma art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod distinct de către reclamante. În consecință, analiza recursului ce formează obiectul prezentei judecăți va avea două paliere de argumentație distincte, unul vizând soluționarea cererii deduse judecății în temeiul excepției inadmisibilității, iar celălalt vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția dreptului la viață, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor și tratamentelor grave, inumane sau degradante. Asupra motivului de recurs prin care se critică modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității cererii: Prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, criticate în cauză, sunt în sensul că: (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege. (2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată. (3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. (4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condițiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. (5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului. (6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia și pronunță una dintre următoarele soluții: a) admite plângerea, în tot sau în parte, și dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului ori obligă administrația penitenciarului să ia măsurile legale care se impun; b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii. (7) încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia. (8) Competența de soluționare a plângerii aparține judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor. (9) împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. (10) Contestațiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunțat încheierea. (11) Contestațiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. (12) Dispozițiile art. 39 alin. (14) - (19) se aplică în mod corespunzător. Astfel cum reiese din economia normei juridice enunțate, prin aceasta, se deschide persoanelor aflate în starea de detenție o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care pot reclama neregularități care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului. Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluționa în timp util astfel de contestații, în vederea asigurării pentru viitor a unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menționată. Procedura de soluționare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condițiile de detenție, în care este inclusă și asistența medicală a persoanelor condamnate, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate. În același sens, din prevederile art. 56 alin. (2) al Legii nr. 254/2013, rezultă că plângerea se face "la judecătorul de supraveghere a privării de libertate". Potrivit art. 9 alin. (2) lit. b) și alin. (5) din același act normativ: (2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuții administrative și administrativ-jurisdicționale: soluționează plângerile privind stabilirea și schimbarea regimurilor de executare a pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate; (5) încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate devenite executorii, precum și dispozițiile scrise date administrației locului de deținere în procedura refuzului de hrană, potrivit legii, sunt obligatorii. Referitor la statutul judecătorului de supraveghere a privării de libertate, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (3) din aceeași lege, norme conform cărora: (1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuțiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuțiilor privind supravegherea executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfășura alte activități la instanța din cadrul căreia au fost desemnați; (3) Atribuțiile administrativ-jurisdicționale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege și se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicțional, denumit încheiere. Prin prisma acestor din urmă dispoziții legale, Înalta Curte constată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate desfășoară o activitate administrativ - jurisdicțională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuții nu sunt unele pur jurisdicționale. Având în vedere trăsăturile menționate ale procedurii plângerii ce poate fi formulată în condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea ei de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acțiunea dedusă judecății, această acțiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiție, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în fața unei instanțe judecătorești, cu plenitudine de competență, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale specifice procesului civil, precum și cu parcurgerea gradelor de jurisdicție stabilite prin legea procedurală de drept comun. În acest punct, trebuie menționat că, deși instanța de apel face referire la hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții contra României, considerând că, în acea hotărâre, s-ar fi stabilit că procedura în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate este preventivă și efectivă (aceasta fiind exclusiv susținerea Guvernului României, iar nu concluzia Curții Europene), ceea ce ar determina inadmisibilitatea acțiunii reclamantului în fața instanței civile, această instanță ignoră înseși considerentele hotărârii referențiale și concluziile Comitetului de Miniștri, cuprinse în par. 47, care se citesc după cum urmează: În ceea ce privește căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de supraaglomerare și condiții materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniștri a evaluat, în același memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) și a constatat că acestea nu permit instanțelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunțate și să dispună măsuri de reparație în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerințele care decurg din jurisprudența Curții. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunțate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce privește latura compensatorie, Comitetul de Miniștri a constatat că exemplele prezentate de autorități în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenței unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniștri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicațiile adresate de Curte autorităților române în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României (nr. 35972/05, 24 iulie 2012) în legătură cu instituirea unui sistem adecvat și eficient de căi de atac. În același sens, în par. 124, în ceea ce privește căile de atac compensatorii, Curtea Europeană a constatat că unele instanțe examinează diferite aspecte ale condițiilor materiale de detenție și acordă despăgubiri în acest sens unor deținuți (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă și care se bazează, așadar, pe culpa autorului prejudiciului. Or, în materie de rele condiții de detenție, Curtea a reamintit că sarcina probei, care revine justițiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. (...) Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (Ananyev și alții, par. 113; Roman Karasev împotriva Rusiei, par. 81 - 85, Hotărârea din 25 noiembrie 2010). Tot astfel, în ceea ce privește invocarea de către instanța de apel, ca un argument în sprijinul concluziei de inadmisibilitate a demersului reclamantului, a Deciziei nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de recurs reține că, prin acea decizie, nu s-a examinat în nici un mod raportul între procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013 și acțiunea în răspundere civilă delictuală sau cea întemeiată pe art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu s-a stabilit o excludere din sfera de competență a instanțelor civile a unor acțiuni de natura celor menționate. Pentru considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că excluderea din sfera de competența a instanțelor civile a unor asemenea acțiuni prin care ar trebui să se stabilească nu doar îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, dar și pretinsa încălcare a art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată de persoanele condamnate, deci persoane vulnerabile, aflate în custodia și responsabilitatea autorităților publice, ar echivala cu încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 combinat cu art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ceea ce nu poate fi acceptat. Asupra motivului de recurs vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția dreptului la viață, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor grave, inumane sau degradante: Procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și publicității dezbaterilor, precum și de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanții procesuale ale părților litigante. Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din C. proc. civ., domină întreaga activitate de soluționare a litigiului și impune ca nicio măsură sa nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură. Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa". În același sens, doctrina drepturilor omului a afirmat că aceste garanții procesuale ar fi superflue în absența dreptului acces la un tribunal imparțial și independent, care a fost pentru prima dată recunoscut în cauza Golder contra Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975. Astfel, dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamă nu doar posibilitatea formală a părților de a se adresa instanței, dar și necesitatea de a obține o hotărâre pe baza "meritelor cazului", după o examinare completă, în fapt și în drept, a cererii deduse judecății de către o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, și, evident, în cazul hotărârilor susceptibile de executare, punerea în executare a acestora. Încălcarea principiilor enunțate și neexaminarea integrală a capetelor de cerere și a temeiurilor juridice distincte care le justifică și cu care o instanță a fost învestită semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal, cu consecința producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate și reluării judecății. Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reține următoarele: În litigiul dedus judecății, reclamantul A. a învestit instanța cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenției sale, din cauza neacordării asistenței medicale adecvate, cerere întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă, în principiu, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea sa în dezbaterea contradictorie a părților, cu respectarea dreptului la apărare, în absența unei asemenea recalificări, instanța nu ar putea să procedeze la soluționarea cauzei fără a analiza aceste temeiuri și a le da un răspuns adecvat. În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze importanța esențială pe care obligațiile pozitive ale statului, pe terenul dreptului la viață și dreptului de a nu fi supus torturii sau pedepselor și tratamentelor grave, inumane sau degradante, le primesc mai ales în cazul deținuților, persoane vulnerabile, aflate în custodia statului, cu privire specială asupra situației reclamantului care a susținut că însăși neîndeplinirea acestor obligații a determinat boala sa și, ulterior, decesul pe parcursul soluționării prezentei cauze. În acest context, instanța de apel, în virtutea principiului subsidiarității, va trebui să analizeze incidența articolelor 2 și 3 din Convenție în cauză, atât în latura lor materială, cât și în cea procedurală, astfel cum reies acestea din jurisprudența constantă a instanței de contencios european a drepturilor omului (e.g. cauzele Serifis contra Greciei, Holomiov contra Republicii Moldova, M. Chiriță contra României, Torariveva contra Rusiei, Mouisel contra Franței), cu privire specială asupra îndeplinirii obligațiilor pozitive ale statului, pentru a stabili dacă autoritățile statului pârât au depus diligențele necesare pentru îndeplinirea acestor obligații, constând în corecta diagnosticare a reclamantului, informarea acestuia asupra bolii și consecințelor sale, acordarea unui tratament adecvat diagnosticului și supraveghere medicală necesare, în funcție de competențele specifice, și dacă au investigat neluarea măsurilor de prevenție necesare în acest caz. Constatând că instanța de apel a soluționat cauza fără a examina temeiurile convenționale ale cererii cu care a fost învestită și, pe cale de consecință, cu încălcarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, menționate în considerentele anterioare, în baza dispozițiilor art. 488 pct. 5, raportat la art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul formulat de recurentele B. și C. împotriva Deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a casa decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj. Cum casarea dispusă în cauză este totală, în rejudecare, se va reanaliza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale întemeiate pe dreptul intern, asupra căreia, la acest moment procesual și în virtutea soluției dispuse, pe baza viciilor de legalitate decelate, instanța de recurs nu are a specula. Tot astfel, instanța de recurs consideră necesar să precizeze că a apreciat că nu se poate trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel cum au solicitat recurentele atât prin cererea de apel, cât și prin cea de recurs, întrucât instanța de apel, confirmând soluția de inadmisibilitate a primei instanțe, a realizat, totuși, o analiză pe fond a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, analiză afectată însă de viciile deja enunțate, ceea ce atrage rejudecarea cauzei de către instanța de apel.