ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2123/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

După deliberare, asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2017, pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Statul Român, obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale; în motivarea cererii, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, în perioada executării arestului preventiv, a fost deținut în condiții necorespunzătoare, fiindu-i pusă în pericol starea de sănătate.

La termenele de judecată din data de 21 mai 2018, respectiv din 26 iunie 2018, reclamantul a precizat că înțelege să-și reducă cuantumul pretențiilor la suma de 10.000 euro și că înțelege să renunțe la judecata pricinii în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Statul Român, arătând în mod expres că dorește continuarea judecării cererii doar în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

La termenul din data de 15 octombrie 2018, Tribunalul Bihor a apreciat că se impune a fi citat, în calitate de pârât, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice cu o copie a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 7/C din 04 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția netimbării cererii, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013, a stabilit că sumele reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, iar onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 857 RON, se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Prin decizia civilă nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile introduse de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva sentinței civile nr. 7/C din 04 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor; a respins, ca nefondat, apelul incident introdus de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 7/C din 04 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18 ianuarie 2021 și a fost repartizat spre soluționare completului CF x.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, arătând că, în mod greșit, instanțele de fond nu au reținut toate perioadele în care a fost în arest preventiv, respectiv 24 aprilie 2017- 27 aprilie 2017, 11 mai 2017-15 mai 2017, 22 mai 2017- 23 mai 2017, 03 octombrie 2017- 04 octombrie 2017, 19 octombrie 2017-23 octombrie 2017 în tranzit la centrul de detenție Craiova, 22 septembrie 2016-11 octombrie 2016, 25 aprilie 2017-27 aprilie 2017, 15 mai 2017-22 mai 2017, 23 iunie 2017- 3 iulie 2017, 23 octombrie 2017 - 21 noiembrie 2017, 12 martie 2017-15 martie 2017, 13 iulie 2018-30 iulie 2018, 20 august 2018, 28 aprilie 2017-11 mai 2017, 23 mai 2017-28 mai 2017, 09 februarie 2018 - 14 decembrie 2020.

Recurentul a susținut că se impune dovedirea situației de fapt și constatarea că instanțele de fond nu au dispus introducerea în cauză a Penitenciarului Arad, a Centrului Educativ Buziaș și a centrelor de reținere și arest preventiv, deși acest aspect a fost solicitat și că se impune disjungerea cauzei pentru a se putea stabili pe deplin situația de fapt și "acuzațiile aduse pârâtelor".

Din conținutul considerentelor deciziei curții de apel, reiese că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 72 din C. civ. care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri materiale, în condițiile art. 253 alin. (4) din același cod.

Or, instanțele de fond, în mod nelegal, au statuat că prejudiciul a fost reparat în condițiile Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Pentru stabilirea perioadelor executate în condiții necorespunzătoare, recurentul a învederat că trebuie inclusă și perioada cuprinsă între data de 09 februarie 2018 și data formulării prezentului recurs, urmând a se constata legătura de cauzalitate dintre nerespectarea dreptului la asistență medicală, tratament și îngrijiri și prejudiciul material suferit de către reclamant.

Conform art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) lit. e), h), i) și m) din H.G. nr. 1849/2004, Administrația Națională a Penitenciarelor, ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției, are ca atribuții organizarea, controlul, îndrumarea și sprijinirea activităților privind asigurarea dreptului la asistență medicală a persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate.

În jurispudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul român nu conferă o cale de atac efectivă persoanelor care reclamă lipsa spațiilor de cazare din penitenciare (cauza Fane Ciobanu contra României, cauza Rezmiveș și alții contra României), arătând că se impune ca statele semnatare ale Convenției privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului să asigure persoanelor aflate sub jurisdicția lor să nu fie supuse la rele tratamente. În acest sens, s-a statuat că le revine statelor obligația de a organiza sistemul penitenciar în așa fel încât să asigure respectarea demnității deținuților, aceasta fiind o obligație de rezultat, în caz contrar, putându-se reține existența unei fapte ilicite.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut că Penitenciarul de Maximă Siguranță Arad nu a fost introdus în cauză, iar fapta ilicită a putut fi reținută numai în raport de perioada în care reclamantul s-a aflat încarcerat în cadrul Penitenciarului Arad, Oradea și Aiud, fără a se stabili despăgubiri și pentru perioadele în care reclamantul a executat pedepse în cadrul Penitenciarului Arad, a Centrului Educativ Buziaș și a Centrului de reținere și arest preventiv al Inspectoratului județean de poliție Alba Iulia și Bihor.

Conchizând, recurentul-reclamant a învederat că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nu a probat lipsa calității sale procesuale pasive, iar prin întâmpinarea formulată, această instituție a arătat că acordarea de despăgubiri nu ar putea constitui decât o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității proesuale pasive și respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, în mod netemeinic și nelegal, instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, reținând că acesta justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză "prin raportare la faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor este în subordinea Statului Român, care, atunci când este chemat în judecată, răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice".

Însă, așa cum a reținut instanța de fond, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) lit. e), h), i) și m) din H.G nr. 1849/2004, Administrația Națională a Penitenciarelor este o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției, care are atribuții legate de asigurarea condițiilor materiale din penitenciare; prin urmare, reiese că Administrația Națională a Penitenciarelor nu este în subordinea Statului Român, ci a Ministerului de Justiție.

Pe de altă parte, conform art. 223 din C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

Or, în cauza pendinte, Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român, având în vedere că, în acest caz, calitatea procesuală pasivă, în reprezentarea Statului Român, o au alte instituții, respectiv Penitenciarul Craiova și Aiud, precum și Ministerul Justiției, prin Administrația Națională a Penitenciarelor.

Reiese, așadar, că în sarcina Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi reținută existența vreunei fapte ilicite, cum este cea pretinsă de către reclamant, săvârșită cu vinovăție și care să antreneze obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul pretins, având în vedere că Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, nu îi poate fi imputată nerespectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, Administrația Națională a Penitenciarelor având obligația de a lua toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a spațiilor de cazare individuală, respectiv să asigure normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor condamnate care se stabilesc prin ordin al Ministerului de Justiție, conform art. 10 coroborat cu art. 48 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că, în cauza dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă, în reprezentarea Statului Român, o are Administrația Națională a Penitenciarelor, respectiv Penitenciarele Oradea, Craiova și Aiud.

A mai susținut recurentul-pârât că, la termenul de judecată de la data de 25 iunie 2018, reclamantul a precizat că înțelege să renunțe la cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Statul Român, arătând că solicită să se judece doar în contradictoriu cu Administrația Națională a Penitenciarelor; or, în atare context, soluția instanțelor de fond de introducere în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este una nelegală și în dezacord cu dispozițiile art. 9 din C. proc. civ.

La data de 24 februarie 2021, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile nulității recursurilor declarate în cauză, în condițiile art. 482 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că aspectele relevate prin căile de atac exercitate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 08 martie 2021, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamant, întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

La data de 15 martie 2021, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât aspectele relevate în susținerea căii de atac vizează aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material.

La data de 26 martie 2021, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului formulat de reclamantul A. pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepția nulității recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bihor-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, invocată de intimata Administrația Națională a Penitenciarelor, și a admis în principiu recursurile declarate de în cauză.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, se constată că argumentele recurentului vizează, în realitate, o pretinsă lipsă a calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, în acest litigiu, pentru Statul Român.

Obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru condițiile de detenție, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale obiective prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenție, orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

În acest context se reține că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în asigurarea că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, de vreme ce acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă s-a obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, a fost confirmată de către instanța de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținută la fondul cauzei.

În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

În consecință, față de cele anterior redate, urmează a se înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în sensul că în speță, calitate procesuală pasivă în reprezentarea Statului Român au alte organe, respectiv Penitenciarul Craiova și Aiud, precum și Ministerul Justiției, prin Administrația Națională a Penitenciarelor.

Astfel, Ministerul Finanțelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod obiectiv pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această răspundere decurgând din condițiile precare și inadecvate de detenție cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenției.

Referitor la critica recurentului-pârât în sensul că reclamantul a formulat precizări, la termenul de judecată din 25 iunie 2018, cu privire la cadrul procesual pasiv, în sensul că a arătat că înțelege să renunțe la judecata în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Statul Român, respectiv că dorește continuarea judecății doar în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, se constată că, deși această critică se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, în condițiile în care, cu toate că reclamantul a precizat că renunță la judecarea cauzei sale în contradictoriu cu acest pârât, instanța de fond a apreciat că se impune a fi citat în cauză, în calitate de pârât și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect reținut prin încheierea din 15 octombrie 2018, iar reprezentantul reclamantului, desemnat din oficiu, prezent în sală la respectivul termen de judecată, nu s-a opus introducerii în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, se constată că, prin cererea de apel, principala critică a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a vizat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauza dedusă judecății, fără a fi relevate critici cu privire la măsurile dispuse de instanța de fond prin încheierea din 15 octombrie 2018, critici care să aibă aptitudinea de a circumstanția o eventuală aplicare greșită în cauză a prevederilor art. 78 din C. proc. civ., respectiv a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., așa cum tinde recurentul să demonstreze în prezenta cale de atac.

Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 457 alin. (1) și art. 483 C. proc. civ. reglementează o ierarhie a căilor de atac, menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, respectiv că, hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curțile de apel soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanța supremă, se reține nu poate fi criticată direct în recurs, stabilirea cadrului procesual pasiv de către instanța de fond, în condițiile în care hotărârea pronunțată în primă instanță a avut deschisă calea de atac a apelului, iar aceste critici nu s-au regăsit în cuprinsul memoriului de apel.

Referitor la recursul declarat de recurentul-reclamant A., se constată că o primă critică formulată de acesta, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează stabilirea greșită a cadrului procesual pasiv, în sensul că nu au fost introduși în cauză pârâții Penitenciarul Arad, Centrul Educativ Buziaș și centrele de arest preventiv.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește limitele cadrului procesual, acesta având obligația de a identifica corect persoana pârâtului, de a se asigura și, în consecință, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanță.

În speță, prin încheierea din 23 aprilie 2018, instanța de fond a reținut că reclamantul are obligația de a stabili limitele învestirii instanței, sens în care i-a pus în vedere titluarului cererii să precizeze, în concret, subiectele de drept a căror răspundere civilă urmărește a fi stabilită în cauză și să indice pretențiile pe care le solicită de la fiecare pârât.

În acest context, în ceea ce privește determinarea cadrului procesual, reclamantul a beneficiat de mai multe termene de judecată acordate de prima instanță, respectiv de asistența specializată a unui apărător desemnat din oficiu de această instanță.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat persoanele cu care înțelege să se judece, iar prin adresa emisă de Tribunalul Bihor, aflată la dosarul de fond vol. I, instanța i-a pus în vedere reclamantului, între alte obligații, să indice cu cine anume înțelege să se judece.

Prin cererea aflată la dosarul primei instanțe - vol. I, reclamantul a precizat că cererea este formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, iar prin cererea aflată la fila x, a arătat că subiectele de drept împotriva cărora se îndreaptă sunt Statul Român și Ministerul Justiției.

Prin răspunsul la întâmpinare, aflat la fila x, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Ulterior, prin cererea aflată la dosarul de fond- vol I, reclamantul a învederat că renunță la judecata în contradictoriu cu Ministerul Justiției, iar, prin încheierea din 21 mai 2018, instanța de fond a reținut poziția acestuia raportat la precizările depuse.

Prin încheierea din 25 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, s-a reținut că reclamantul, la interpelarea instanței, a precizat că înțelege să se judece doar cu Administrația Națională a Penitenciarelor și că renunță la judecarea cauzei în contradictoriu cu ceilalți pârâți.

Totodată, se reține că, prin cererea de apel, reclamantul a susținut, în esență, că starea de fapt nu a fost stabilită în mod complet, fără a fi avute în vedere toate consecințele produse asupra stării sale de sănatate pe întreaga perioadă a detenției, solicitând introducerea în cauză a Centrului Educativ Buziaș, a Penitenciarului Gherla, a Penitenciarului Aiud, a Penitenciarului Arad, a Penitenciarului Oradea și a Centrului de detenție Craiova și a solicitat emiterea unor adrese către aceste autorități pentru comunicarea unor relații referitoare la detenția sa în aceste locuri de detenție.

În acest context factual, se constată că, raportat la cadrul procesual stabilit de reclamant în prima fază procesuală, în mod corect, curtea de apel a reținut, în aplicarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, că cererile reclamantului prin care acesta a susținut introducerea în cauză a unor noi pârâți au fost formulate pentru prima oară în calea de atac.

Așadar, critica recurentului-reclamant vizând stabilirea cadrului procesual pasiv este nefondată, având în vedere prevederile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi validate susținerile recurentului în sensul că instanțele de fond ar fi trebuit să analizeze cererea acestuia de despăgubire cu luarea în considerare a faptelor săvârșite de pârâți în intervalul de timp ulterior sesizării instanței de fond, respectiv, până la data formulării prezentului recurs.

Se impune a fi observat, sub acest aspect, că ceea ce pretinde reclamantul este analiza unor fapte care nu au fost deduse judecății în prima fază procesuală. Or, aceste cereri noi nu puteau face obiectul analizei instanței de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ., după cum reclamantul nu poate pretinde analiza lor pentru prima dată în recurs, contrar dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este, însă, fondată critica vizând faptul că instanțele de fond nu au analizat integral perioada indicată în cererea de chemare în judecată pentru care recurentul a solicitat despăgubiri, critică care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din verificarea actelor dosarului se constată că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin cererea formulată la data de 27 septembrie 2017, aflată la fila x în volumul I al instanței de fond, depusă anterior primului termen de judecată, reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor începând cu data de 16 iulie 2016 până la data de 20 octombrie 2016 și din 01 aprilie 2017 până la 28 mai 2017, precum și "din 03 iunie 2017 până în prezent".

Din analiza hotărârilor pronunțate în cauză, se constată că prima instanță a reținut că din adresa nr. x/04.09.2018, emisă de Penitenciarul Aiud, completată prin răspunsul de la fila x, rezultă că reclamantul a fost încarcerat în acest penitenciar în 2 perioade: 14.09.2016 - 22.09.2016 și 11.10.2016 - 20.10.2016, fiind în stare de arest preventiv, iar în datele de 27.04.2017 - 27.04.2017, 11.05.2017 - 15.05.2017, 22.05.2017 - 23.05.2017, 03.10.2017 - 04.10.2017 și 19.10.2017 - 23.10.2017 a fost în tranzit, din adresa din 28.08.2018, emisă de Centrul de detenție Craiova rezultă că reclamantul custodiat în acest centru în perioada 22.09.2016 - 11.10.2016, 25.04.2017 - 27.04.2017, 15.05.2017 - 22.05.2017, 23.06.2017 - 03.07.2017, 23.10.2017 - 21.11.2017, 12.03.2018 - 15.03.2018, 13.07.2018 - 30.07.2018, 20.08.2018 - prezent (data emiterii adresei), iar din adresa nr. x/06.09.2018, emisă de Penitenciarul Oradea, reclamantul a executat pedeapsa în acest penitenciar în perioada 28.04.2017 - 11.05.2017, 23.05.2017 - 28.05.2017.

În acest context, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat, în temeiul răspunderii delictuale, acordarea unor daune morale în raport de condițiile necorespunzătoare de cazare din aceste 3 penitenciare în perioadele în care a fost deținut în cadrul acestora în vederea executării măsurii de arest preventiv/în tranzit, aspect reținut și prin decizia recurată.

Or, din cuprinsul cererii formulate de reclamant la data de 27 septembrie 2016 rezultă că solicitarea sa a vizat acordarea despăgubirilor începând cu data de 16 iulie 2016 până la 20 octombrie 2016, plus celelalte perioade din anul 2017.

De asemenea, se constată că prin cererea de apel, reclamantul a învederat că obiectul analizei prezentului dosar îl reprezintă "următoarele perioade (reale): 16.07.2016 - IPJ Alba Iulia, 14.09.2016 - 22.09.2016-11.10.2016 - 20.10.2016- 27.04.2017, 27.04.2017- 11.05.2017 - 15.05.2017- 22.05.2017 - 23.05.2017, 03.10.2017 - 04.10.2017-19.10.2017 - 23.10.2017 perioade executate în tranzit; perioade executate în custodie 22.09.2016-11.10.2016-25.04.2017-24.04.2017, 15.05.2017- 22.05.2017, 23.06.2017 - 03.07.2017, 23.10.2017, 21.11.2017, 12.03.2018 - 15.03.2018, 13.07.2018 - 30.07.2018, 20.08.2018 ulterior emiterii adresei, 09.02.2018-25.12.2019 executate potrivit sentinței penale nr. 213/2019 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea (...)".

Prin urmare, având în vedere că analiza instanței de fond a vizat îndeplinirea cerintelor răspunderii civile delictuale a pârâților pentru faptele imputate acestora începând cu data de 14 septembrie 2016, iar instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe, se reține că, în ceea ce privește verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților pentru faptele imputate acestora, pretins a fi fost săvârșite în perioada cuprinsă în intervalul 16 iulie 2016 - 13 septembrie 2016, acestea nu au fost examinate în cauză.

Or, o asemenea împrejurare echivalează cu o necercetare integrală a fondului cauzei, care împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său.

Pentru aceste considerente, se constată că este fondată critica reclamantului, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind incompleta stabilire a situației de fapt a cauzei, ceea ce determină casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

Având în vedere faptul că, în cauză, prin decizia recurată, urmare a unei analize globale a prejudiciului suferit de către reclamant, pentru condițiile de detenție improprii în care a fost plasat, s-a reținut că acesta a beneficiat de un remediu specific, ca urmare a aplicării Legii nr. 254/2013, respectiv de recompensarea sa cu 54 zile considerate executate, rămâne în sarcina instanței de apel devolutive să verifice dacă susținerile recurentului referitoare la înregistrarea unui prejudiciu ca efect al executării detenției în condiții improprii în perioada 16 iulie 2016 - 13 septembrie 2016 au suport factual și să analizeze solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor inclusiv pentru acest interval de timp.

Sub acest aspect, Înalta Curte, reține, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că instanțele învestite cu analiza cererilor de despăgubire întemeiate pe pretinse încălcări ale prevederilor art. 3 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, au obligația de a stabili, în măsura în care constată că prejudiciul pretins de reclamant nu a fost acoperit deja și deci nu mai îndeplinește condiția de a fi actual, o despăgubire rezonabilă, raportat la situația particulară a reclamantului, la efectele cumulate ale condițiilor necorespunzătoare, respectiv la durata deținerii acestuia în condiții inadecvate, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curtea europeană în cauze similare.

În acest cadru, instanța trebuie să pornească de la principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudență C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din CEDO.

În speță, prin decizia recurată s-a apreciat că nu toate faptele analizate au caracter ilicit, ci doar plasarea recurentului în condiții de detenție inadecvate în Penitenciarul Oradea și în Penitenciarul Aiud.

Din modalitatea în care a fost expus silogismul judiciar, în ceea ce privește analiza condiției impuse de art. 1349 din C. civ. vizând prejudiciul, rezultă însă că instanța de apel s-a limitat la a prelua statuarea primei instanțe, în sensul că reclamantul a executat până la data de 06.09.2019, un număr de 292 zile de detenție în condiții necorespunzătoare, pentru care a beneficiat de 54 de zile considerate executate, respectiv la a concluziona că reclamantul a beneficiat de un remediu specific, ca urmare a aplicării Legii nr. 254/2013, fără a realiza o analiză proprie, aplicată la starea de fapt a cauzei, sub acest aspect.

În acest context, criticile din recurs vizând greșita apreciere în cauză în sensul reparării integrale a prejudiciului suportat de reclamant prin faptele ilicite imputate pârâților, astfel cum au fost acestea circumstanțiate în fața primei instanțe, nu se mai impun a fi analizate în prezentul cadru procesual, revenind instanței devolutive sarcina de a verifica inclusiv din această perspectivă, dacă, în procesul de aplicare a Legii nr. 254/2013, modificată prin Legea nr. 169/2017, a fost avută în vedere întreaga perioadă de detenție indicată de reclamant, în cererea precizatoare aflată la dosarul de fond, în măsura în care, desigur, faptele imputate pârâților vor conduce la concluzia că, inclusiv aceste susțineri ale recurentului se circumscriu unui tratament degradant, respectiv unei încălcări a prevederilor art. 3 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă acest remediu a fost, raportat la faptele ilicite și la prejudiciul reținut ca fiind dovedit în cauză, efectiv și adecvat.

În rejudecare, instanța de apel va analiza pricina prin raportare la statuările prezentei instanțe referitoare la cadrul procesual obiectiv și subiectiv stabilit în cauză, urmând a se avea în vedere că, de principiu, prejudiciul pretins de reclamant, poate fi acoperit prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 169/2017 pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate.

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Statul Român a creat un mecanism compensatoriu menit să înlăture vătămarea drepturilor garantate de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin adoptarea acestui act normativ Statul Român a înțeles, recunoscând în același timp condițiile necorespunzătoare de detenție din penitenciarele românești, să acorde o măsură compensatorie pentru asigurarea reparării încălcării art. 3 din Convenție, cu un impact măsurabil asupra cuantumului pedepsei, măsură care poate fi apreciată ca un remediu efectiv menit să înlăture pe cât posibil efectele tratamentelor inumane sau degradante pe care le-au suferit persoanele încarcerate.

În acest sens, sunt relevante statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Dîrjan și Ștefan c. României, în care Curtea europeană a declarat inadmisibile acțiunile reclamanților referitoare la condițiile precare de detenție deoarece aceștia au beneficiat de o reducere a pedepsei lor cu închisoarea ca o formă de compensare pentru condițiile precare de detenție, în aplicarea Legii nr. 169/2017 și au fost eliberați anticipat, reținând că remediul compensatoriu implementat de autoritățile române a reprezentat o reparație suficientă și adecvată în cazul deținuților care au fost supuși condițiilor precare de detenție în perioada iulie 2012 - decembrie 2019.

Curtea europeană a decis că această lege, între timp abrogată, a constituit o formă de recunoaștere, de către autoritățile naționale, a încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; de asemenea, Curtea a decis că mecanismul de compensare pus în aplicare în baza acestei legi, constând într-o reducere de pedeapsă, a fost suficient și adecvat, prin urmare, cei doi reclamanți nu au mai putut pretinde că sunt victime ale condițiilor precare de detenție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, și va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Finanțelor Publice Bihor, ca nefondat.

Referitor la cele reținute prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul asociat, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, formulată de petentul A., sub forma asistenței judiciare gratuite, cu privire la stabilirea onorariului ce se cuvine avocatului desemnat din oficiu, Înalta Curte reține că nu se mai impune stabilirea onorariului în condițiile Protcolului UNBR din 14 februarie 2019, deoarece serviciul de asistență juridică nu a fost prestat (apărătorul B. nu s-a prezentat la judecarea recursului și nici nu a formulat cereri în susținerea recursului reclamantului și în combaterea recursului pârâtului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Finanțelor Publice Bihor, împotriva deciziei civile nr. 759/A/2020 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.