ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 447/2023

Ședința publică din data de 09 martie 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, la data de 21 martie 2019, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla și Inspectoratul de Poliție Județean, să dispună obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăți, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ.

II. Primul ciclu procesual

II.1. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 462 din 03 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Administrația Națională a Penitenciarelor și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție Județean Cluj.

II.2. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 462 din 3.10.2019 și a încheierii din 29.06.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2019.

A dispus darea în debit a apelantei A., cu suma de 13105 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

II.3. Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia civilă nr. 1176 din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, formulat de reclamanta A., invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. A admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

A respins recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

III. Al doilea ciclu procesual

III.1. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 416/A din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 462 din 03.10.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, a schimbat hotărârea în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat acest pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 RON cu titlul de despăgubiri morale, pentru arestarea și încarcerarea sa nelegală la care a fost supusă în perioada 8 mai - 7 iunie 2017. A respins toate celelalte pretenții formulate.

III.2. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 416/A/2021 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019 a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel atât în ceea ce privește concluziile acesteia cu privire la existența și dovedirea prejudiciului moral, cât și cu privire la întinderea daunelor, în raport de prejudiciul pretins, susținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 și următoarele din C. civ.

A arătat recurentul că instanța de apel a reținut că existența prejudiciului este o chestiune care nu mai poate fi pusă în discuție, fiind prezumată de însăși circumstanțele speței, astfel cum au fost reținute prin decizia penală prin care a fost anulat mandatul de arestare.

Față de această reținere, recurentul a susținut că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral, astfel că instanța de apel nu trebuia sa se pronunțe doar întemeindu-se pe prezumții, care să aibă puterea de a naște probabilitatea.

Prin cea de a doua critică adusă deciziei recurate, recurentul a arătat că, în ceea ce privește întinderea prejudiciului, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial, învederând că instanța de apel nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a cuantumului daunelor acordate.

Astfel, a arătat că, deși curtea de apel a reținut că CEDO are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, cu toate acestea a apreciat că suma de 20.000 RON satisface reperele stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, chiar și în raport de jurisprudența avută în vedere de însăși instanța de apel, suma acordată cu titlu de daune este prea mare, dând cu titlu de exemplu decizia civilă pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Curții de Apel Craiova și decizia civilă nr. 50/2011 a Curții de Apel București, precum și decizii pronunțate de CEDO, respectiv cauza Tarâu contra României, cauza Konolos împotriva României, cauza J. împotriva României, cauza B. împotriva României, cauza B. împotriva României, hotărârea din 15 martie 2011, cauza G. împotriva României, hotărârea din 01 octombrie 2013.

În considerarea acestor hotărâri, date cu titlu exemplificativ, jurisprudența CEDO fiind mult mai amplă în această materie, recurentul a solicitat cenzurarea daunelor morale (în măsura în care se va aprecia că acestea se cuvin totuși intimatei) acordate de instanța de apel, la o sumă care să respecte criteriul echității, ținând cont de faptul că achitarea în sine reprezintă o satisfacție echitabilă.

III.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a recursului, în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate.

III.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 august 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluția din data de 08 decembrie 2022, a stabilit termen la data de 30 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

Prin încheierea din data de 26 ianuarie 2023, Înalta Curte a dispus, din oficiu, preschimbarea termenului de judecată acordat în cauză, de la data de 30 martie 2023 la 09 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul declarat a fost întemeiat pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate fiind în sensul în care recurentul a susținut, în esență, reținerea greșită a îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a acestuia, rezultată din încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., precum și a jurisprudenței naționale și, respectiv, cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual (decizia civilă nr. 1176 din 26 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că obiectul litigiului pendinte îl constituie o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. din C. civ., prin care se solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suportat, ca urmare a privării nelegale de libertate, în perioada 08.05.2017 - 07.06.2017.

Totodată, s-a reținut că prezentul demers judiciar a constat în faptul că, împotriva reclamantei, a fost pornit un proces penal, în urma căruia s-a pronunțat sentința civilă nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, în baza căreia reclamanta din prezenta cauză a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de înșelăciune și la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, iar în baza art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv 2 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea.

În baza acestei sentințe, Judecătoria Huedin - Serviciu Executări Penale a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 21/2017, prin care s-a dispus arestarea condamnatei A. și încarcerarea sa până la executarea pedepsei, mandat în baza căruia Inspectoratul de Poliție Județean Cluj a procedat, la data de 8 mai 2017, la arestarea acesteia, iar la data de 10 mai 2017, la încarcerarea sa în Penitenciarul Gherla. Împotriva sentinței penale menționate, inculpata a formulat apel.

Prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin, împreună cu formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin și punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat de executare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desființată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În prezentul proces, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut că este necesar ca analiza cauzei deduse judecății să se realizeze și din perspectiva dispozițiilor convenționale ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate în interpretarea acestuia, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele naționale.

Totodată, s-a reținut că, în speța dedusă judecății, caracterul nelegal al detenției dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în termeni neechivoci atât prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, prin care Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin și punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat, cât și prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desființată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Drept urmare, s-a reținut fapta ilicită a pârâtului Statului Român, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, aceasta din urmă având de apreciat asupra îndeplinirii condițiilor de acordare a daunelor morale pretinse de reclamantă, din perspectiva existenței și dovedirii prejudiciului moral și a întinderii daunelor, în raport cu prejudiciul pretins.

În limitele rejudecării apelului, astfel cum au fost trasate și determinate prin statuările obligatorii ale deciziei de casare mai sus evocate, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de reclamanta A., a schimbat în parte sentința atacată, a admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru arestarea și încarcerarea nelegală la care a fost supusă reclamanta în perioada 8 mai - 7 iunie 2017.

Prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că existența și întinderea prejudiciului reclamat de reclamantă este o chestiune ce nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât simpla constatare a privării nelegale de libertate atrage prezumția simplă a existenței unui prejudiciu moral, dreptul la libertate fiind un drept inviolabil conform Constituției, restrângerea acestuia putând fi făcută, pe cale de excepție, în condiții strict prevăzute de lege.

Totodată, raportându-se la jurisprudența națională, precum și la jurisprudența CEDO, instanța de apel a stabilit că recurentul-pârât trebuie să achite despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului moral în cuantum de 20.000 RON.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a criticat soluția instanței de apel, invocând o aplicare și o interpretare greșită a normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii acestei răspunderi, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului.

Sub acest aspect, a criticat soluția instanței de apel cu privire la reținerea existenței prejudiciului, în condițiile în care, în lipsa dovedirii acestuia de către reclamantă, instanța s-a întemeiat pe prezumția existenței acestuia, raportat la circumstanțele concrete ale speței.

Critica este nefondată, pentru motivele ce succed.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, este de amintit că răspunderea civilă delictuală are o finalitate eminamente reparatorie, constituie dreptul comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile și cunoaște mai multe forme, între care răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie, consacrată în textul de principiu al art. 1349 din C. civ.

Pentru angajarea acestui tip de răspundere delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor generale referitoare la prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Ceea ce este de stabilit în recursul de față este doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, îndeplinirea acestei condiții fiind contestată de recurentul-pârât.

Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima.

Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. În stabilirea existenței unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră în sfera art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de art. 23 din Constituția României, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Este adevărat că, în ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă în fata justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori.

Cu toate acestea, în cazul concret dedus judecății, proba faptei ilicite (încălcarea unui drept fundamental al reclamantei, drept inviolabil conform Constituției și conform Convenției Europeane a Drepturilor Omului, decât în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege) este suficientă, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral. Astfel, prin decizia Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 32-37, 2 septembrie 2010, Curtea europeană a statuat în sensul că încălcarea art. 5 § 5 din convenție, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a stabili existența unui prejudiciu moral cauzat de detenția lui ilegală prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice în decursul detenției, a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină pentru detenția sa nelegală.

Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a dreptului fundamental al persoanei în cauză la libertate și siguranță putea în sine să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. ().

Astfel, Înalta Curte reține că este de netăgăduit că orice arestare sau reținere pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, astfel că legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

Mai mult, prezumarea existenței prejudiciului moral în cazul privării nelegale de libertate reiese chiar din dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații."

În consecință, prezumția simplă, legală, implicită, a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptei ilicite constatate, pe care recurentul-pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptei imputate recurentului pârât și principiul reparării prejudiciului moral.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că dreptul la indemnizație conferit de art. 5 § 5 din Convenție este garantat, fiind direct și strict condiționat de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Cum caracterul nelegal al detenției dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în mod neechivoc prin încheierea penală nr. 5/HI/2017 și prin decizia penală nr. 984/A/2017, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în mod corect, în examinarea cerinței premisă impusă de Înalta Curte prin decizia de casare, instanța de apel a prezumat existența prejudiciului și a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea reparației.

Drept urmare, în condițiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ. raportat la art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat vizează, în esență, nemulțumirea recurentului-pârât cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, susținând acesta că instanța de apel nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a cuantumului acestora.

În acest sens, arată că instanța de apel, deși reține că CEDO are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, cu toate acestea a apreciat că suma de 20.000 RON satisface reperele Curții Europene.

Critica astfel dezvoltată este nefondată.

Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a indicat, în mod judicios, criteriile concrete de analiză care au determinat întinderea daunelor morale, respectiv: gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii, precum și păstrarea caracterului echitabil între atingerea adusă valorilor ocrotite cât și a prejudiciului real și efectiv suferit de reclamanta din prezenta cauză.

Totodată, în vederea stabilirii reparației prejudiciului, curtea de apel s-a raportat, astfel cum a dezvoltat în considerentele deciziei, atât la jurisprudența națională cât și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța supremă amintește că, în mod constant, prin jurisprudența sa, cauzele Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, Konolos (hotărârea din 07.02.2008), Canciovici, Jiga vs. România, Oancea vs. România, Zielonka împotriva Poloniei, Curtea europeană a stabilit cu titlu de principiu că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, precum și poziția moderată pe care trebuie să o adopte instanța de judecată prin sumele rezonabile acordate, aceste criterii fiind evidențiate și respectate de curtea de apel.

Drept urmare, instanța de prim control judiciar a analizat criteriile pentru cuantificarea prejudiciului și a argumentat amplu și judicios soluția pronunțată cu privire la întinderea despăgubirilor acordate.

Mai mult, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a combătut, în concret, raționamentul judiciar prin care instanța a arătat care sunt criteriile și jurisprudența avute în vedere la examinarea întinderii prejudiciului moral reclamat pentru cele 30 zile de detenție nelegală, ci a reiterat elemente de jurisprudență convențională și națională în aplicarea cărora s-ar fi impus, din punctul său de vedere, acordarea unei sume mai mici.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de cenzurare a daunelor morale acordate, având în vedere deciziile convenționale și naționale la care a făcut referire prin memoriul de recurs, se reține că modalitatea în care s-a raportat instanța de apel la criteriile de cuantificare efectivă a daunelor reprezintă aspecte ce țin de temeinicia deciziei, și nu de nelegalitatea acesteia, astfel că nu poate constitui obiect de cenzură în recurs, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 416/A/2021 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.