Decizia nr. 742/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 413/2020 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată la 14 august 2018 și 5 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 70.000 RON cu titlu de daune materiale. În esență, consideră că a suferit respectivele prejudicii în cadrul derulării unor proceduri de cercetare și judecată penală care s-au finalizat cu pronunțarea unei soluții de achitare prin sentința penală nr. 437/2017 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 563/2018 a Curții de Apel Craiova.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința nr. 413 din 31 iulie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea așa cum a fost precizată, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 1 din 18 mai 2021, aceeași instanță a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 413/31.07.2020, formulată de reclamantul A. și a respins capătul de cerere cu obiect contravaloarea produselor confiscate potrivit procesului-verbal din 13.11.2015 din dosarul nr. x/P/2015 al DNA Craiova, ca neîntemeiat. De asemenea, în cauza dedusă judecății Tribunalul Dolj a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 593 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva celor două hotărâri a declarat apel reclamantul, prin cereri distincte.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 341 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 341 din 16 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a invocat următoarele aspecte: - cu privire la primul motiv de recurs, corect instanța de apel a reținut aspectele privitoare la constituirea instanței; însă, în primul motiv de apel reclamantul a invocat comportamentul procesual neadecvat al judecătorului, nu numai în procedura regularizării (prin fixarea unor taxe de timbru nedatorate potrivit legii, instituirea unor obligații de a preciza acțiunea prin adrese, anularea acțiunii, dispunerea suspendării judecării cauzei), dar și ulterior în cursul judecății; - judecătorul de la fond era incompatibil, deoarece prin măsurile dispuse a prejudecat pronunțarea soluției pe fond, devenind o reflectare a comportamentului procesual expus anterior, vădit lipsit de componenta echidistantă care trebuie să îi caracterizeze activitatea; chiar dacă după formularea cererii de recuzare (care a fost respinsă), atitudinea procesuală a judecătorului s-a transformat în sensul afișării unei imagini în care în ședință condescendența ostentativă se îmbina cu interpelarea aproape agresivă, orice observator nu putea avea niciun dubiu cu privire la soarta procesului; - a solicitat recurentul să se constate că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut în legătură cu constituirea completului, incompatibilitatea judecătorului de la fond, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - instanța de apel nu a cercetat motivul de apel prin care s-a invocat neanalizarea de către prima instanță a acțiunii în pretenții prin raportare la încălcările unor drepturi fundamentale consacrate în art. 11 C. proc. pen., art. 72 și 73 C. civ., art. 8 și art. 6 din CEDO; - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în privința temeiului juridic aplicabil pentru petitul având ca obiect daune morale; - instanța de apel a respins o probă esențială în soluționarea petitului având ca obiect pretențiile solicitate prin raportare la reținerea nelegală, ceea ce echivalează cu denegare de dreptate; a apreciat greșit că reclamantul ar fi putut formula plângere în temeiul art. 339 C. proc. pen., deoarece acest text vizează posibilitatea formulării unei plângeri în situația în care exista un act de dispoziție ori o măsură dispusă, ceea ce nu era cazul; - singura probă care putea fi făcută în legătură cu acest aspect era prin formularea unei adrese la DNA Craiova, în care să se arate, conform datelor din registrul de intrări, ora la care a intrat în sediul DNA și ora la care a ieșit, coroborat cu ora care este menționată pe ordonanța de reținere și, respectiv, pe declarația dată după miezul nopții în ziua de 13.11.2015; instanța de fond și de apel au respins cererea, argumentând că proba nu este pertinentă; a apreciat recurentul că proba era nu numai pertinentă, dar chiar concludentă; întrucât înscrisul respectiv se găsește în posesia unei autorități publice la care nu are acces, solicită și instanței de recurs completarea probelor în recurs cu trimiterea adresei solicitate; - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ce privește soluționarea petitului având ca obiect pretenții - cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea procesului penal; în speță, răspunderea statului și obligarea sa la cheltuielile făcute de partea trimisă în judecată și achitată pot și trebuie să fie întemeiate nu numai pe răspunderea civilă delictuală, dar, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 20 din 19.03.2018 a ÎCCJ, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot constitui temei de acordare a cheltuielilor de judecată "în situațiile care se pot plasa în câmpul său de aplicare’’; - recurentul a considerat că, atât timp cât titularului acțiunii penale i s-a respins acțiunea, statul a căzut în pretenții; - instanța de apel a respins motivul de apel referitor la contravaloarea produselor confiscate în fapt, potrivit procesului-verbal din 13.11.2015, din dosarul nr. x/P/2015 fără un motiv clar; - în drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a arătat că, în ceea ce privește primul motiv de recurs în mod corect instanța de apel l-a respins în contextul în care cererea de recuzare a fost respinsă și în cauză nu au fost îndeplinite condițiile reglementate de art. 41 și 42 C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, apreciază că decizia recurată respectă cerințele reglementate de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., aceasta fiind motivată. În ceea ce privește critica privind acordarea daunelor morale și materiale, solicită a fi respins, ca nefondat, și acest motiv de recurs întrucât nu se pot acorda despăgubiri pentru erorile judiciare săvârșite pe perioada desfășurării procesului penal, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată. Daunele materiale în cuantum de 70.000 de RON solicitate de recurent nu pot fi acordate întrucât în favoarea reclamantului nu operează prezumția de culpă a statului romând chemat în judecată, deoarece acesta nu a fost parte în procesul penal. Recurentul putea solicita aceste cheltuieli în cadrul dosarului penal sau printr-o acțiune separată. Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimatul Statul Român prin întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la 18 martie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme. Prin rezoluția din 11 aprilie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu și a fost acordat termen de judecată la data de 9 februarie 2023, termen la care cauza a fost amânată pentru data de 4 mai 2023 în vederea publicării deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prealabil analizării cazurilor de casare cu care a fost învestită, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 585 din 24 noiembrie 2022, Curtea Constituțională a României a respins excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul-reclamant din prezenta cauză, ca devenită inadmisibilă, motivat de faptul că prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 Curtea a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de B. în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj – secția I civilă și a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Într-un prim motiv de casare, recurentul consideră că în mod greșit a apreciat instanța de apel ca fiind legal constituit completul care a soluționat litigiul în primă instanță. În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că judecătorul care a soluționat cauza în fond era incompatibil să soluționeze litigiul, fiind incident art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. dat fiind comportamentul procesual manifestat pe toată perioada de derulare a litigiului. Analizând acest motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a respins, în mod legal, acest motiv de apel. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că la data de 12 noiembrie 2018, reclamantul A. a formulat, în dosarul x/2018, o cerere de recuzare a doamnei judecător C. motivat de faptul că imparțialitatea doamnei judecător este afectată. Prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul x/2018, cererea de recuzare a fost respinsă, instanța apreciind că în cauză nu există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, în înțelesul art. 42 alin. (1) punctul 13 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul x/2018, Tribunalul Dolj a admis excepția litispendenței și a dispus reunirea dosarului x/2018 cu dosarul nr. x/2018. Prin memoriul de apel depus la dosarul cauzei, după expunerea situației de fapt ce a generat, în parte, și formularea cererii de recuzare, apelantul arată că "am înfățișat acest periplu procesual deoarece în primul meu motiv de apel înțeleg să invoc constituirea nelegală a completului de judecată de la fond, în condițiile în care sentința a fost pronunțată în contextul arătat". Instanța de apel a apreciat că primul motiv de reformare vizează încălcarea normelor de organizare judiciară ce reglementează legala constituire a completului de judecată, dat fiind faptul că apelantul a făcut în mod direct trimitere la acest incident. De asemenea, se constată că potrivit dispozițiilor art. 53 C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Or, referirea la motivele de incompatibilitate care ar fi justificat primul motiv de apel sunt referite pentru prima dată în memoriul de recurs, iar din analiza cererii de apel rezultă că a fost exercitată calea de atac doar împotriva sentinței civile nr. 413 din 31 iulie 2020 și a sentinței civile nr. 1 din 18 mai 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj. Prin urmare, cum instanța de apel nu a fost învestită cu un motiv de apel privind soluția adoptată de instanță în raport de cererea de recuzare, rezultă că în mod corect s-a raportat la normele de organizare judiciară ce reglementează legala constituire a completului de judecată. Având în vedere decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este prioritar a se soluționa cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Prin sentința penală nr. 437 din 12 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, s-a dispus achitarea inculpatului A. în baza dispozițiilor art. 16 lit. c) din C. proc. pen., sentință definitivă prin decizia penală 563 din 17 aprilie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 19.07.2018, sub numărul de dosar x/2018, recurentul-reclamant a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 70.000 RON cu titlu de daune materiale. Temeiul de drept invocat a fost reprezentat de dispozițiile art. 538 și următoarele din C. proc. pen. Prin precizarea înregistrată la data de 14 august 2018, reclamantul a arătat că temeiul de drept al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 538 și urm. C. proc. pen.., art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenție, art. 89 alin. (2) C. proc. pen.., art. 1345 C. civ., art. 404 alin. (4) C. proc. civ..pen., art. 58, 71, 74 C. civ. și art. 11 C. proc. pen. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 12 octombrie 2018, sub numărul de dosar x/2018, recurentul reclamant a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 70.000 RON cu titlu de daune materiale. Temeiul de drept invocat a fost reprezentat de dispozițiile art. 538 și următoarele din C. proc. pen. Prin precizarea depusă la data de 5 noiembrie 2018, acesta a indicat temeiul de drept ca fiind art. 538 C. proc. pen.., art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., art. 451 C. proc. civ., art. 209 C. proc. pen.., art. 8, 11 C. proc. pen.., art. 72 și 73 C. civ., art. 101 C. proc. pen. Prin sentința civilă 413 din 31 iulie 2020, Tribunalul Dolj a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen., în absența constatării explicite, în conținutul unuia dintre actele organului judiciar, expres și limitativ prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., a caracterului nelegal al privării de libertate suferite de către reclamant, în concordanță cu cele statuate prin decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți, pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Prin decizia civilă 3641 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova a apreciat ca fiind temeinică și legală sentința pronunțată, respingând apelurile execitate în cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată și pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., pronunțând decizia cu ignorarea considerentelor obligatorii ale deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate. În acest sens, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel era obligată să se supună Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021 și să excludă din examenul realizat orice referire la condițiile prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., urmând a judeca cauza din perspectiva art. 539 alin. (1) C. proc. pen. Criticile recurentului-reclamant sunt fondate. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită instanța de recurs rezidă în identificarea domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin care s-a constatat caracterul neconstituțional al soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Astfel, ar trebui stabilit dacă este îndreptățită la repararea pagubei o persoană față de care s-a dispus o măsură privativă de libertate în cursul procesului penal și care a fost ulterior achitată prin hotărâre definitivă, chiar dacă privarea sa de libertate nu are caracter nelegal în sensul celor statuate prin decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, din moment ce nelegalitatea privării de libertate nu a fost constatată în mod explicit în conținutul unuia dintre actele organului judiciar, expres și limitativ prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. Pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (pct. 45). Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (pct. 47). Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (pct. 50 și 51). A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii – decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod. Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., însă pe laturi diferite. Ca atare, față de cele reținute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, dreptul la despăgubiri al recurentului-reclamant din prezenta cauză nu se raportează la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind caracterul injust al reținerii, fără a fi necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive. Din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile aduse hotărârii instanței de apel, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Întrucât celelalte motive de recurs ale reclamantului-recurent ce vizează fondul cauzei din perspectiva temeiului juridic invocat în subsidiarul temeiului principal (art. 538 și urm. C. proc. pen..) și pretins neanalizat de instanța de apel (motivele 2, 3 și 5 din recurs) sau analizat greșit sunt strâns legate de modul de soluționare a cazului de casare numărul 3, admis, instanța de recurs constată că în raport de considerentele anterior expuse, devine inutilă în acest moment procesual rezolvarea acestor motive de recurs, ele urmând a fi dezlegate mai întâi de către curtea de apel, potrivit celor ilustrate anterior. Drept consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererile de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. pentru determinarea întinderii prejudiciului și cuantificarea acestuia.