Decizia nr. 1281/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 617/2022 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui și Penitenciarul Craiova, obligarea autorităților pârâte, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro în favoarea reclamantului, reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat ca urmare a supunerii la tratamente inumane și degradante pe perioada privării de libertate.

Hotărârea pronunțată de primă instanță Prin sentința civilă nr. 617 din 17 noiembrie 2022 a Tribunalul Cluj, s-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Penitenciarul Craiova. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Penitenciarul Craiova, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Pelendava Craiova. S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii pe motivul nerespectării procedurii instituite de Legea nr. 254/2013. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind daunele produse în perioada 25.11.2015 - 08.02.2019. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliție al județului Neamț, pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.2019, dreptul la acțiune fiind prescris. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019. S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bistrița și Penitenciarul Pelendava Craiova, privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 176/A/2023 din data de 15 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelurile incidente formulate de pârâții Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla și Administrația Națională a Penitenciarelor; a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 617 din 17.11.2022 pronunțată de Tribunalul Cluj. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Bacău, a Penitenciarului Gherla și a Penitenciarului Bistrița și, în consecință: A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla și Penitenciarul Bistrița, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A menținut în rest sentința civilă apelată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 617 din 17.11.2022 pronunțată de Tribunalul Cluj.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 176/A/2023 din data de 15 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Recursul principal declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. După expunerea evoluției prezentului litigiu și a stării de fapt relevante, prin primul motiv de recurs, recurentul a imputat instanței de apel greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a entităților intimate-pârâte. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a precizat că, sub aspectul stabilirii cadrului procesual pasiv, în temeiul dispozițiilor art. 56 și 57 din C. proc. civ., autoritățile chemate în judecată au calitate pasivă prin raportare la calitatea conferită ex lege de titular în raporturile litigioase, în ceea ce privește acoperirea prejudiciului cauzat prin nerespectarea unor obligații impuse la nivel legislativ intern și internațional, respectiv prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Făcând trimitere la art. 223 C. civ., recurentul a subliniat că au calitate pasivă în prezenta cauză Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor, ca organ central în subordinea căruia se află penitenciarele în cauză, precum și pârâții unități penitenciare menționate în cererea de chemare în judecată și Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, ca penitenciare și centru de detenție în cadrul cărora a fost privat de libertate în perioada 2016-2021. Cea de-a doua critică dezvoltată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează lipsa analizei instanței de apel a motivului de apel referitor la respingerea acțiunii introductive pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.209, ca prescrisă, fiind încălcate exigențele art. 425 C. proc. civ. Cu referire la prescripția dreptului material la acțiune, recurentul a menționat că starea de detenție a fost una continuă, drept urmare nu poate fi defalcată pe anumite perioade, iar termenul de prescripție de 6 luni curge de la încheierea situației denunțate, astfel cum a fost statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin cauzele Ananyev și alții împotriva Rusiei; Petrescu împotriva Portugaliei, pct. 93; Shishanov împotriva Republicii Moldova, pct. 68-69; Gough împotriva Regatului Unit, pct. 133-134; Solmaz împotriva Turciei, pct. 36; Idalov împotriva Rusiei (MC), pct. 129-130. Totodată, a arătat că beneficierea de prevederile recursului compensatoriu - a acordării unui anumit număr de zile considerate ca fiind efectuate - nu poate conduce la o inadmisibilitate a oricărui demers inițiat din perspectiva drepturilor nepatrimoniale, în special a tratamentelor inumane și degradante și, în același timp, a prejudiciului creat persoane, demnității și imaginii recurentului, prin privarea de libertate în condiții mai mult decât dezastruoase. Concluzionând, a subliniat că termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune este necesar să se calculeze de la momentul eliberării, respectiv 06.04.2021, iar nu pentru fiecare perioadă în parte, astfel cum în mod eronat a reținut prima instanță. Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, deși acțiunea a fost formulată atât din perspectiva dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., cât și din perspectiva art. 3 din CEDO. A menționat că această omisiune este subsumată pct. 5) din C. proc. civ., din perspectiva lipsei analizei tuturor susținerilor părților (art. 425 C. proc. civ. privitor la motivarea hotărârii judecătorești) și pct. 8 al aceluiași articol, din perspectiva aplicării normelor de drept material în mod greșit. Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a învederat că instanța de apel a reținut săvârșirea faptei ilicite, însă a respins cererea, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului. Sub acest aspect, a subliniat că prejudiciul suferit este unul intrinsec ființei umane și prezent chiar prin simpla constatare a trăirii pentru o perioadă însemnată în spații suprapopulate și subdimensionate. A învederat că, din interpretarea art. 4 și art. 5 din Legea nr. 254/2013 rezultă fără îndoială că organele competente au obligația de a asigura respectarea demnității umane și de a nu îi supune pe deținuți unor tratamente inumane sau degradante, iar nerespectarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate produce un prejudiciu de natură morală, fiind un tratament degradant. A arătat că prima instanță a omis din analiză argumentele acestuia, care au prezentat prejudiciul suferit, ignorând starea de fapt descrisă, atât afectarea psihică din cauza tratamentelor inumane și degradante, cât și din perspectiva neîndeplinirii normelor privind condițiile minime obligatorii de cazare. Totodată, a precizat că sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile pentru atragerea răspunderii entităților chemate în judecată, făcând trimitere la decizii naționale și convenționale pronunțate în cauze similare. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului și schimbarea în întregime a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Prin cererea de recurs incident, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate în privința soluției date asupra apelurilor incidente și respingerea acestora cu consecința menținerii sentinței civile nr. 617/2022 a Tribunalului Cluj în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivului de recurs formulat, recurentul-pârât a precizat că reținerea instanței de apel în sensul că singurul pârât care are calitate procesuală pasivă în cauză este Statul Român este nelegală, fiind în contradicție cu dispozițiile Hotărârii nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și cu cele ale art. 6 alin. (1) lit. a) și c) din H.G. nr. 756/2016 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. În plus, a precizat că, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Finanțelor este limitat la a repartiza ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora din bugetul de stat. Astfel, a menționat că, potrivit art. 6 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Finanțelor are ca atribuții principale, în domeniul supravegherii executării în domeniul supravegherii executării pedepselor: coordonarea serviciilor de probațiune, inclusiv selecția, recrutarea și pregătirea profesională a personalului; coordonarea executării pedepselor privative de libertate aplicate condamnaților și a măsurilor educative aplicate minorilor și asigură condițiile pentru respectarea drepturilor acestora. Iar în ceea ce privește domeniul gestionării resurselor, are în atribuții asigurarea fondurilor necesare, fundamentarea și elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului incident.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Bacău, Administrația Națională a Penitenciarelor au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului principal, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. Intimații-pârâți Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Craiova Pelendava, Inspectoratul de Poliție Județean Neamț au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. Intimații-pârâți Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Gherla au invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora. Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia. Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat și excepția netimbrării cererii de recurs, considerând incidente dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013. Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a arătat că soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român este legală. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, această soluție nefiind atacată prin apel. Totodată, a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Penitenciarul Vaslui a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea recursului incident și menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale a Penitenciarului Vaslui. Intimatul-pârât Penitenciarul Bistrița a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea recursului incident. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, declarat de Statul Român, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, și răspuns la întâmpinările formulate, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor și admiterea recursului principal. Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a formulat întâmpinare la recursul incident, declarat de Statul Român, prin care a arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive a penitenciarului a fost analizată și corect soluționată de instanță. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în parte aspectele de nelegalitate deduse judecății prin cele două recursuri declarate în cauză sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidențiate eventualele particularități specifice fiecărui recurs. Astfel, instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, deși subsumate de către recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din același cod și vizează stabilirea cadrului procesual subiectiv, respectiv stabilirea autorităților/entităților care au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății. Astfel, recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, a Penitenciarului Bacău, a Penitenciarului Gherla și a Penitenciarului Bistrița, susținând că toate entitățile chemate în judecată au calitate pasivă, iar recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, susținând că cea care are calitate este pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. În plus, față de aspectul soluționării greșite a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, recurentul-reclamant a formulat critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din C. proc. civ., invocând neanalizarea de către instanța de prim control judiciar a motivelor de apel referitoare la prescripția dreptului material la acțiune și la soluția eronată a instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 08 februarie 2019, respectiv nesoluționarea cauzei pe fond, Totodată, a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material incidente în speță, respectiv a dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența CEDO incidentă. Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. În perioada 25.11.2015 - 06.04.2021, reclamatul a fost privat de liberate în mai multe unități de detenție de pe teritoriul României. În această perioadă, reclamantul a fost încarcerat în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Neamț, precum și în Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Spital Dej și în Penitenciarul Craiova - Pelendava. Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor, a Inspectoratului de Poliție Județean Neamț și a penitenciarelor în care a încarcerat la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat ca urmare a supunerii la tratamente inumane și degradante pe perioada privării de liberate. Tribunalul Cluj, secția I civilă, prin sentința nr. 617/2022 din 19 noiembrie 2022, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Penitenciarul Craiova. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Pelendava Craiova. A respins excepția inadmisibilității acțiunii pe motivul nerespectării procedurii instituite de Legea nr. 254/2013. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind daunele produse în perioada 25.11.2015 - 08.02.2019. A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliție al județului Neamț, pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.2019, dreptul la acțiune fiind prescris. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bistrița și Penitenciarul Pelendava Craiova, privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019. Prin decizia recurată, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelurile incidente formulate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliție al județului Neamț, a admis excepția lipsei calității procesuale a acestora și a menținut, în rest, sentința civilă apelată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Recurenții au criticat în recurs legalitatea soluției curții de apel, reclamantul susținând că toate entitățile chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, iar pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor susținând că nu are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care Administrația Națională a Penitenciarelor are atribuții în organizarea și coordonarea activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate. Totodată, a susținut că, Ministerul Finanțelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în asemenea cauze, întrucât atribuțiile date de lege în sarcina acestuia privesc repartizarea sumelor de la bugetul de stat, la propunerea ordonatorilor principali de credite. Criticile recurenților referitoare la legitimarea procesuală pasivă sunt fondate, pentru motivele și în limitele ce urmează: Înalta Curte notează că aspectele privind legitimarea procesual pasivă a entităților care au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, anume Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Craiova, trebuie analizate împreună dat fiind faptul că, prin acțiunea promovată de reclamantul intimat, se tinde la angajarea unei răspunderi solidare a acestora raportat la fapte considerate ilicite și care au un caracter complex prin aceea că implică (potrivit descrierii reclamantului) obligații legale convergente și interdependente ce revin părților pârâte. Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părților în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecății, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul și a obligațiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâții chemați în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanței trebuie verificat și stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care privește existența sau nu a dreptului pretins ori a obligațiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile și obligațiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase. În acest sens sunt și prevederile art. 36 din C. proc. civ., conform cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecă. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". În litigiul pendinte, instanța de apel a invalidat soluțiile prin care prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistrița, Penitenciarul Vaslui și Penitenciarul Craiova și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținând că acesta din urmă este singurul pârât care se impune a răspunde în cauză, raportat la fapta ilicită imputată. Analiza astfel efectuată de instanța de apel în privința criticilor (din apel) care priveau modalitatea de soluționare a excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive este însă una parțial deficitară. Din această perspectivă, este necesar a fi observat că reclamantul a evocat ca elemente de fapt care definesc fapta ilicită imputată pârâților, următoarele: cazarea sa în camere care nu respectau spațiul minim de detenție pentru fiecare condamnat; cazarea în aceste camere împreună cu multe alte persoane private de libertate; omisiunea autorităților de a-și îndeplini obligațiile asumate prin tratate internaționale, în sensul de a asigura suportul financiar pentru remedierea condițiilor de supraaglomerare în locurile de detenție în care se execută pedepse privative de libertate. Astfel, reclamantul a invocat suferirea unui prejudiciu moral ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor or oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza litigioasă, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și ca modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Se constată că prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezvimeș contra României, mai sus menționată s-a reținut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic și structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situație, dar îi și revine obligația - subsecvent pronunțării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea menționatei probleme. În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. Ca atare, în mod corect, s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Drept urmare, reținând că, așa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul și-a fundamentat pretenția de despăgubire din litigiul pendinte, entităților pârâte li s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spații de detenție supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanța de apel în privința legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecății de recurentul-pârât este nefondată. Nefundamentată juridic este și critica recurentului-pârât în ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că această calitate de reprezentant este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." În consecință, față de cele anterior redate, se constată că, în mod corect, s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. În dezlegarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, soluția de admitere a excepției lipsei calității acestei pârâte fiind criticată atât de recurentul-reclamant, cât și de recurentul-pârât, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a instituției recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se afla și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unităților din subordine își exercită atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține și Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Drept urmare, criticile formulate de recurenți cu privire la acest aspect sunt fondate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din C. proc. civ. În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la calitatea procesuală pasivă a penitenciarelor în care a executat pedeapsa privativă de liberate, precum și a Inspectoratului de Poliție Județean Neamț, Înalta Curte constată că este nefondată, raportat la fapta ilicită imputată pârâților, având în vedere că atât unităților penitenciare, cât și inspectoratelor de poliție le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziție în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenței fenomenului supraaglomerării și înaintarea propunerilor către organele administrației publice centrale privind extinderea capacității de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, unitățile penitenciare și inspectoratele de poliție sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului de încarcerare, privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă și atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ. Câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a instituțiilor menționate de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestor instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situație este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o răspundere obiectivă a statului. În lumina celor expuse, rezultă că este corectă concluzia instanței de apel, în sensul că, pentru fapta de supraaglomerare din camerele de cazare, în lipsa invocării unor presupuse fapte ilicite în raport de conduita unității penitenciare în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare care îi sunt puse la dispoziție, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a unităților penitenciare și a inspectoratului de poliție, astfel că această critică formulată de recurentul-reclamant va fi înlăturată. Urmare considerentelor reținute supra, asupra cadrului procesual pasiv, reținând că, în prezenta cauză, justifică calitate procesuală pasivă atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cât și Administrația Națională a Penitenciarelor, fiind astfel constate erori în decizia recurată cu privire la stabilirea corectă a cadrului procesual subiectiv, erori ce atrag incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarat de recurenți, pe acest aspect. Fondată este și critica formulată de recurentul-reclamant, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., prin care se invocă faptul că instanța de apel nu a analizat motivele de apel legate de prescripția dreptului material la acțiune și de soluția instanței de fond, care a respins ca neîntemeiată acțiunea pentru perioada de după 08.02.2019, nesoluționând astfel fondul cauzei. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, deși calitatea procesuală a Statului Român a fost reținută în cuprinsul considerentelor, această împrejurare nu va produce efecte în sensul schimbării sentinței Tribunalului Cluj, întrucât s-a constatat lipsa calității procesuale a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, aceasta din urmă fiind singura parte care justifica interesul schimbării în continuare a hotărârii judecătorești criticate-sub aspectul reținerii calității procesuale a Statului Român. A constatat lipsa calității procesuale passive a Inspectoratului de Poliție al Județului Neamț, a Penitenciarului Vaslui și a Penitenciarului Craiova Pelendava, și a reținut că în prezenta cauză, nefiind vorba despre o răspundere civilă delictuală și solidară a tuturor pârâtelor în fața reclamantului, efectele coparticipării procesuale pasive reglementate de art. 60 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi aplicabile în speță. Drept urmare, a concluzionat că, dat fiind faptul că s-a constatat lipsa calității procesuale a tuturor autorităților/entităților pârâte, singurul care ar fi putut răspunde în cauză fiind Statul Român, a cărui lipsă de calitate nu a fost criticată de reclamant, nu va fi analizată legalitatea admiterii excepției prescripției extinctive și modalitatea de analiză a celor patru condiții ale răspunderii civile delictuale. Or, din moment ce soluția ce se va pronunța de Înalta Curte este casarea cu trimitere spre rejudecare, ca o consecință a greșitei admiteri de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, rezultă că fondul cauzei nu a fost soluționat în totalitate. Nu a fost analizată cauza sub aspectul criticilor formulate cu privire la prescripția dreptului material la acțiune și la îndeplinirea celor patru condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. În privința celorlalte critici formulate de reclamant, ce reclamă soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și interpretarea și aplicarea greșită a normelor privind răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aspectele puse în discuție prin intermediul acestora și care ar putea fi examinate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai pot fi cenzurate în recurs, față de motivul de casare găsit întemeiat, urmând a fi avute în vedere de instanța de rejudecare. Cu toate aceste, Înalta Curte subliniază că, în rejudecarea modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile obiective, instanța de apel va trebui să aibă în vedere hotărârea pronunțată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 3 din Convenție, reținând că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantul B. nu a fost o cale de atac efectivă, întrucât nu i-a permis să obțină recunoașterea integrală a încălcării Convenției și acordarea unei despăgubiri corespunzătoare. Situația de fapt din cauza Polgar împotriva României este similară cu cea din prezentul litigiu, concluzie la care se ajunge în urma lecturării par. 7-12. Curtea Europeană a reținut că reclamantul B. nu a obținut o reparație corespunzătoare și suficientă pentru încălcarea pe care a suferit-o, considerentele relevante fiind următoarele: "52. În ceea ce privește recunoașterea încălcării Convenției, Curtea constată că aceasta a fost formulată astfel încât să se limiteze la perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și perioada 14 mai-25 mai 2015 și că nu a fost luată în considerare detenția reclamantului în perioada 27 februarie-21 aprilie 2014 în Penitenciarul Deva, cu motivarea că, pentru această perioadă, acțiunea era prescrisă. Curtea constată că detenția reclamantului în Penitenciarul Deva în perioada 27 februarie 2014-29 aprilie 2015 nu a fost întreruptă și reprezintă o "situație continuă", în sensul jurisprudenței sale. Amintește, în această privință, că o perioadă de detenție trebuie considerată o "situație continuă" atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 78, 10 ianuarie 2012). Prin urmare, se constată că încălcarea denunțată de către reclamant nu a fost recunoscută decât în parte de autorități. (...) 67. Curtea constată că instanțele naționale au respins acțiunea referitoare la detențiile anterioare datei de 21 aprilie 2014, inclusiv cele din penitenciarele Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013) și Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), cu motivarea că aceasta s-a prescris. În această privință, amintește că existența unui termen de prescripție nu este, în sine, incompatibilă cu Convenția și că este sarcina Curții să verifice în fiecare cauză dacă natura termenului de prescripție sau maniera în care a fost aplicat este compatibilă cu Convenția (a se vedea mutatis mutandis și în raport cu art. 6 din Convenție, Stagno împotriva Belgiei, nr. 1062/07, pct. 27, 7 iulie 2009). În cauză, o posibilă incompatibilitate cu Convenția ar rezulta dintr-un refuz al instanțelor naționale de a aplica noțiunea de "situație continuă" dezvoltată de către Curte în jurisprudența sa. (...) 89. Curtea reamintește că, pentru ca o cale de atac să fie efectivă, instanțele naționale trebuie să analizeze capetele de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenție în conformitate cu principiile și normele stabilite de aceasta în jurisprudența sa (Neshkov și alții, citată anterior, pct. 187). Acest lucru este cu atât mai important cu cât unii reclamanți denunță perioade de detenție continue mai lungi decât termenul legal de prescripție. Cu toate acestea, numai un număr foarte limitat de instanțe s-au pronunțat cu privire la această chestiune și, prin urmare, jurisprudența astfel stabilită nu poate fi considerată generalizată și constantă. Numai un refuz sistematic din partea instanțelor naționale și caracterizat de o jurisprudență constantă, prin care se refuză aplicarea noțiunii de "situație continuă", dezvoltată de Curte în jurisprudența sa referitoare la art. 3 din Convenție, ar putea repune în discuție eficacitatea căii de atac în cauză. (...) 97. Curtea subliniază că orice eventual refuz sistematic al instanțelor naționale de a examina plângerile privind condițiile necorespunzătoare de detenție în conformitate cu principiile și normele stabilite de către Curte în jurisprudența sa ar putea repune în discuție eficacitatea căii de atac (...)." Se reține că, în jurisprudența referitoare la art. 3 din Convenție, Curtea a statuat că o perioadă de detenție trebuie considerată o "situație continuă", atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate. Curtea a constatat că aceasta a fost situația reclamantului Polgar, care și-a executat pedeapsa în mai multe penitenciare succesiv, respectiv Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013), Rahova (29 aprilie-18 noiembrie 2013), Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), Jilava (3-27 februarie 2014), Deva (27 februarie 2014-29 aprilie 2015), Gherla (30 aprilie-12 mai 2015) și Deva (14-25 mai 2015). Curtea a constatat că instanțele interne au exclus, în urma admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, o anumită perioadă de detenție, cu toate că întreaga perioadă trebuia considerată o "situație continuă", din moment ce nu a fost întreruptă. Această noțiune autonomă, dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se justifică prin aceea că, referitor la condițiile de detenție, analizate din perspectiva respectării dreptului fundamental garantat de art. 3 din Convenție, trebuie să se țină seama de efectele lor cumulative, precum și de afirmațiile reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46). În mod special, perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important ce trebuie luat în considerare (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07, pct. 142; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64; Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102), întrucât, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate, a cărui apreciere este relativă și depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30210/96, pct. 91). Aceste principii jurisprudențiale au fost reiterate în hotărârea-pilot pronunțată la 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, întrucât condițiile de detenție respective, având în vedere, totodată, durata privării de libertate a reclamanților, i-au supus pe aceștia unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va fi obligată să valorifice jurisprudența Curții Europene referitoare la art. 3 din Convenție care este aptă să confere recurentului-reclamant un standard mai favorabil de protecție a dreptului fundamental garantat la art. 3 din Convenție, devenind incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul că trebuie aplicate prioritar prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, o perioadă de detenție trebuie considerată "situație continuă", atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, atâta timp cât persoana deținută nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor. Prin urmare, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., constatând că sunt întemeiate criticile formulate, care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din actul normativ antereferit, vor fi admise recursurile și se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel spre a se analiza fondul pretențiilor reclamantului în coordonatele în care acestea au fost formulate, precum și pentru a se răspunde tuturor motivelor de apel formulate, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a cărei legitimitate procesuală a fost constatată, respectiv cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, dacă este cazul.