ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

Prin cererea înregistrată la 17 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate dispusă în perioada 15.11.2016-17.02.2017; la plata despăgubirilor materiale, echivalente a tuturor drepturilor bănești de care a fost lipsită din cauza reținerii și arestării preventive, corespunzătoare funcției de Președinte al Autorității Electorale Permanente, deținute în perioada 15.11.2016-13.05.2020, precum și funcției de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, pentru perioada 14.05.2020-07.10.2020, actualizate în funcție de rata inflației și cu dobânda legală aferentă; la plata sumei de 53.902 RON, reprezentând cheltuieli judiciare (onorarii avocat), efectuate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția I penală, în care s-a pronunțat soluția definitivă de achitare, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Reclamanta a depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de daune morale pentru privarea sa de libertate în perioada 15.11.2016-17.02.2017; echivalentul tuturor drepturilor bănești de care a fost lipsită în perioada 15.11.2016-07.10.2020, din cauza suspendării din funcțiile deținute, reprezentând salarii și indemnizații, ca urmare a arestării preventive, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală, de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare și până la plata acestora; 200.000 RON, reprezentând cheltuieli suportate de familia reclamantei (mamă, bunică, frate) și de prietenul său în perioada 15.11.2016-07.10.2020 pentru vizite și pachete la arest, pentru drumurile făcute la organele de urmărire penală și la instanțele de judecată, precum și pentru întreținerea sa și a fiului său; 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare fixate în sarcina sa de către instanțe în legătură cu stabilirea, menținerea și înlocuirea măsurii arestului preventiv, cu dobânda legală aferentă, cu începere de la data achitării lor; 53.902 RON, reprezentând cheltuieli cu onorariile de avocat, suportate în dosarul penal nr. x/2016, la urmărirea penală și în instanță, actualizate la zi cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă, calculate de la data plății, până la data efectuării lor, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul a apreciat că nu a fost legal învestit, față de dispozițiile art. 204 C. proc. civ., cu cele două noi capete de cerere menționate în cererea depusă de reclamantă la 11 noiembrie 2021, intitulată "cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată", reținând că formularea unor noi capete de cerere reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată și că nu există acordul pârâtului în acest sens, întrucât modificarea a fost formulată ulterior primului termen de judecată. Ca urmare a acestei constatări, tribunalul nu a analizat capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând cheltuieli suportate de familia reclamantei (mamă, bunică, frate) și de prietenul său în perioada 15.11.2016-07.10.2020 pentru vizite și pachete la arest, pentru drumurile făcute la organele de urmărire penală și la instanțele de judecată, precum și pentru întreținerea sa și a fiului său; 20.000 RON, constând în cheltuieli judiciare fixate în sarcina sa de către instanțe în legătură cu stabilirea, menținerea și înlocuirea măsurii arestului preventiv, cu dobânda legală aferentă, cu începere de la data achitării lor.

Prin sentința nr. 1627 din 27 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON, la data efectuării plății, a sumei de 50.000 euro cu titlul de daune morale. A respins, ca neîntemeiat, capătul precizat al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtului la plata diferențelor drepturilor salariale cuvenite, pentru perioada 16.12.2017- 13.05.2020. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.902 RON, reprezentând cheltuieli judiciare suportate de reclamantă în dosarul nr. x/2016, actualizate cu rața inflației, precum și a dobânzii legale, de la data de 07.10.2020, până la achitarea integrală, luând act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 596A din 28 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ce nefondată, excepția inadmisibilității apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, invocată de apelanta-reclamantă A.. A respins apelul declarat reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1627 din 27 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva aceleiași sentințe. A schimbat, în parte, sentința apelată, stabilind suma reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la 20.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății.

Împotriva deciziei nr. 596A din 28 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanței de apel din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității, invocate cu privire la apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, susținând că este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referindu-se la cadrul procesual al litigiului, recurenta a afirmat că în mod greșit curtea a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție are calitatea de apelant în cauză.

Evocând dispozițiile art. 458 C. proc. civ., recurenta a susținut că această din urmă entitate nu este parte în proces și nu justifică interesul procesual pentru exercitarea apelului în cauză, dispozițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. nefiind aplicabile.

Raportând aceste dispoziții legale la cele ale alin. (1) ale aceluiași articol, a afirmat că dreptul la calea de atac a Ministerului Public este condiționat de apărarea intereselor unor persoane aflate în situații speciale. Totodată, a arătat că Ministerul Public nu ar trebui să participe în procese de genul celui pendinte, dată fiind participarea sa în dosarul penal nr. x/2016, pe care l-a inițiat și susținut, atitudinea sa în procesul civil neputând fi obiectivă/nepărtinitoare.

Totodată, a apreciat că Ministerul Public nu manifestă interes procesual, în sensul diminuării despăgubirilor acordate de instanța de fond.

Sub un alt aspect, recurenta a afirmat că decizia atacată nu este corespunzător motivată, conținând considerente contradictorii, aspect ce echivalează cu o nemotivare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Făcând referire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Albina contra României, recurenta a susținut că din motivarea hotărârii judecătorești trebuie să reiasă că părțile "au fost ascultate", instanța fiind obligată să analizeze cererile și argumentele părților și să expună un raționament propriu raportat la acestea, în cazul de față nefiind îndeplinite aceste cerințe.

Menționând că prin decizie s-a reținut că motivele de apel, referitoare la cuantumul daunelor morale acordate urmează a fi analizate concomitent cu criticile celorlalți doi apelanți formulate cu privire la aceeași soluție, a învederat că analiza instanței a omis tocmai criticile sale, nefiind analizate argumentele relative la majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond.

Totodată, a afirmat că instanța de apel nu a analizat, efectiv, criticile formulate cu privire la efectul puterii de lucru judecat, reținute de instanța de fond cu privire la despăgubirile reprezentând diferența dintre drepturile bănești cuvenite funcției de Președinte al Autorității Electorale Permanente și cele aferente funcției de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, la plata cărora a fost obligată Autoritatea în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, limitându-se să reitereze cele susținute în acest sens în considerentele sentinței.

Referitor la soluția instanței de apel în privința puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul antemenționat, a susținut că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 și 435 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 1247 alin. (3) și 1531 C. civ., în opinia sa, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind incident.

În susținerea acestei critici a învederat că dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal are părți și obiect diferit față de prezentul dosar.

Dacă în dosarul nr. x/2020 au fost discutate drepturile salariale datorate de către Autoritatea Electorală Permanentă pe perioada suspendării raportului său de muncă, în prezentul dosar în discuție sunt despăgubirile datorate de Statul Român, ca urmare a reținerii și arestării preventive, care au condus la pierderea funcției de președinte al Autorității și implicit, a drepturilor salariale aferente acestei funcții, pe care instituția menționată nu mai era obligată să i le plătească.

Recurenta a menționat că a fost nevoită că își prezinte demisia din funcție, ca urmare a reținerii sale de către organele de urmărire penală, în mod greșit instanța de apel considerând că demisia nu este afectată de vreun viciu de consimțământ.

Acest raționament al instanței de apel a fost apreciat că încalcă dispozițiile art. 1247 alin. (3) C. civ., instanța fiind obligată din oficiu să constate nulitatea absolută a demisiei și să oblige pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor cuvenite.

A susținut că instanța civilă nu se poate pronunța asupra nelegalității actelor de urmărire penală, acesta fiind apanajul instanței penale, care a constatat-o prin hotărârea de achitare pronunțată.

În schimb, a apreciat că instanța civilă trebuie să își asume rolul reparatoriu conferit de lege, ceea ce impune stabilirea întregului prejudiciu încercat de persoana în privința căreia s-a dispus achitarea, precum și identificarea celei obligate la repararea prejudiciului.

Referitor la daunele morale solicitate, a afirmat că soluția de respingere a apelului său și de admitere a apelurilor pârâtului și a Ministrului Public a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 540 C. proc. pen., precum și ale art. 1531 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși curtea de apel a reținut că sunt corecte criteriile aplicate de instanța de fond la cuantificarea prejudiciului, a procedat la o evaluare proprie a acestor criterii, pe care le-a încălcat, în mod nelegal neincluzând motivele și temeiurile achitării și raportând consecințele produse la zilele efective de privare de libertate, fără a ține cont de efectele cauzate (umilințe în perioada de arest/afectarea sănătății), de faptul că reținerea și arestarea sa nu s-a făcut în baza unor probe legal obținute și excluzând traumele membrilor apropiați ai familiei, contrar stipulațiilor art. 540 C. proc. pen., precum și linșajul mediatic la care a fost supusă, care i-au afectat imaginea și reputația.

Recurenta a reclamat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența în materie, încălcând principiul securității juridice, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, exemplificând cauza Beian contra României, prin care s-a reținut că în privința raporturilor juridice similare trebuie pronunțate hotărâri asemănătoare.

Prin întâmpinarea depusă la 2 octombrie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare la 24 decembrie 2024, formulând concluzii de respingere a apărărilor acestuia.

Prin rezoluția din 23 octombrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen la 27 februarie 2025, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 596A din 28 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Sub un prim aspect, recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, susținând că acesta nu este parte în proces și că nu justifică interes în promovarea căii ordinare de atac, norma stipulată la art. 92 alin. (4) C. proc. civ. nefiind aplicabilă, față de lipsa de incidență a ipotezei prevăzute la alin. (1) al acestui articol, care condiționează formularea apelului de existența ipotezei ce vizează apărarea intereselor unor persoane aflate în situații speciale, care nu se confirmă în speță.

Totodată, a afirmat că Ministerul Public nu justifică interes procesual cu privire la o eventuală diminuare a despăgubirilor morale acordate de instanța de fond.

Examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a unor norme de procedură, critica nu este fondată.

În ceea ce privește căile de atac, art. 458 C. proc. civ. prevede explicit că acestea pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care "justifică un interes", în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Or, potrivit art. 92 alin. (4) C. proc. civ., "procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii".

Din această perspectivă, trebuie remarcat că, printre atribuțiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești [conform prevederilor art. 67 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară], iar, în acest sens, art. 92 din C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.

Astfel, în temeiul alin. (2) al art. 92 C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, așadar, nu numai la soluționarea acțiunilor civile pe care le poate iniția potrivit legii, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispozițiilor constituționale ale art. 131 alin. (1), potrivit cărora "Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor".

Examinând aceste norme, Curtea Constituțională a reținut că "în procesul civil, ca și în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și prin legi", procurorul apărând ordinea normativă, fără a dezechilibra procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecății. Astfel, "în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale." (decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17, precum și deciziile anterioare ale Curții Constituționale citate în cuprinsul acesteia).

De altfel, participarea procurorului la judecata acțiunii civile este lăsată la aprecierea sa, iar nu a instanței de judecată, aceasta neputându-i suprima reprezentantului Ministerului Public un drept reglementat prin lege.

Referitor la căile de atac, acestea pot fi promovate de procuror chiar dacă nu a declanșat acțiunea civilă, și în situația în care a fost prezent la judecată, independent dacă participarea sa era sau nu obligatorie, întrucât condițiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, care vizează ocrotirea unui interes general, în mod nefondat invocând recurenta aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes. Conform art. 33 teza I din același act normativ, "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual."

Interesul, înțeles ca una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanșarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume să fie legitim, adică să corespundă cerințelor legii materiale și procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, adică să existe la momentul formulării cererii în justiție.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile sau, după caz, a unei căi de atac, instanța învestită cu judecarea cererii trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care titularul acesteia l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale formulate.

În cauză, un atare folos a fost justificat de Ministerul Public, în concret, în exercitarea atribuțiilor reglementate de lege în sarcina sa, urmărind reducerea cuantumului daunelor morale stabilite de instanța de fond.

7.2 Critica ce vizează motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate din perspectiva omisiunii analizei motivelor de apel formulate de recurentă cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, respectiv la efectul puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 2882 din 28 aprilie 2021 pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămase definitivă prin decizia nr. 1029 din 14 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este nefondată.

Prin apelul formulat, recurenta a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale de la 50.000 euro la 200.000 euro, cu aplicarea dobânzii legale; acordarea despăgubirilor materiale, constând în diferențele dintre drepturile bănești aferente funcției de președinte al Autorității Electorale Permanente pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, pe care le-ar fi primit în cazul în care nu ar fi fost arestată preventiv și nu ar fi fost declanșată acțiunea penală împotriva sa; acordarea drepturilor bănești corespunzătoare funcției de consilier parlamentar la Filiala Sud-Vest Oltenia, pe care pârâta Autoritatea Electorală Permanentă a fost obligată să i le achite în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Motive similare de apel au fost formulate și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acesta susținând, în ceea ce privește daunele morale acordate reclamantei de către instanța de fond, în sumă de 50.000 euro (echivalentă în RON la data plății), că au un cuantum exagerat față de durata măsurilor preventive dispuse împotriva recurentei.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a solicitat, prin apelul declarat, reducerea valorii pretențiilor stabilite prin hotărârea instanței de fond, afirmând că acestea nu au aptitudinea a asigura un echilibru între proporționalitatea suferinței reclamantei și consecințele măsurilor preventive, efectiv produse.

Sintetizând motivele de apel ale apelanților, față de problemele similare abordate, curtea a considerat că se impune analiza concomitentă a cererilor de apel.

Sub un prim aspect, curtea a reținut că, la stabilirea daunelor morale acordate recurentei, tribunalul nu s-a raportat doar la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 (potrivit afirmațiilor apelantul-pârât), ci și la situația de fapt, respectiv la probatoriul administrat, care au confirmat că reținerea și arestarea preventivă a acesteia au fost nedrepte.

Evocând dispozițiile art. 539 C. proc. pen., dar și statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 136/2021, instanța de apel a reținut că nu se poate pune problema excluderii obligației statului de a răspunde civil pentru privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal, în situația în care, în final, s-a dispus soluția de clasare sau achitare, dreptul persoanei la despăgubiri nefiind condiționat de temeiul achitării.

Curtea a remarcat că situația reclamantei se grefează pe ipoteza examinată de către instanța constituțională, aceasta având dreptul să fie despăgubită moral pentru suferințele cauzate ca urmare a luării măsurilor preventive împotriva sa, rămase fără fundament în urma achitării.

În ceea ce privește valoarea despăgubirilor acordate, curtea a reținut că reclamanta a criticat faptul că instanța de fond, deși a redat corect criteriile de determinare a întinderii acestora, suma stabilită este nejustificat de mică și nu reflectă toate traumele suferite de ea, precum și de membrii familiei sale, pierderea funcției publice deținute și nici linșajul mediatic la care a fost supusă.

Instanța de apel a notat că ceilalți doi apelanți au criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, pe motiv că ar fi prea mari în comparație cu consecințele negative efectiv produse, ca urmare a măsurilor privative de libertate dispuse.

În ceea ce privește linșajul mediatic la care reclamanta a afirmat că a fost supusă (purtarea sa cu cătușe în fața televiziunilor/prezența jurnaliștilor la aducerea sa la instanță/mesajul transmis de aceștia), instanța de apel a constatat inexistența vreunei probe care să releve încălcarea prevederilor legale în materie, pentru a se reține existența faptei ilicite a pârâtului pe acest aspect.

Faptul că jurnaliștii au fost prezenți la momentul aducerii sale la instanță, precum și modalitatea de expunere în mass media a acestei informații au fost apreciate ca nefiind fapte imputabile pârâtului.

Făcând referire la dispozițiile art. 222 C. civ., instanța de apel a notat că persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă. Totodată, a subliniat că, potrivit art. 224 alin. (1) din același act normativ, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților si instituțiilor publice care sunt persoane juridice.

Curtea a precizat că presa nu se află într-un raport de subordonare față de pârât, de tipul comitent-prepus, astfel încât acesta să răspundă pentru actele sau faptele trusturilor de presă, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În ceea ce privește pierderea funcțiilor publice și a veniturilor pe care reclamanta ar fi putut să le obțină, instanța de apel a remarcat că, în realitate, fapta delictuală imputată pârâtului este reprezentată de punerea în mișcare a acțiunii penale.

Referitor la veniturile pe care recurenta le-ar fi putut obține din exercitarea funcției de președinte al Autorității Electorale Permanente, a constatat că acestea au fost pierdute ca urmare a prezentării demisiei, iar acest aspect nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului.

Deși nu a contestat că Statul Român, ca titular al acțiunii penale, are dreptul, obligația și puterea de a solicita instanțelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea infracțiunilor, instanța de apel a considerat că nu există temeiul juridic prin care acesta să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale, ilicitul faptei neputând rezulta, în opinia instanței de apel, din dreptul pozitiv în vigoare.

Curtea a reținut că analogiile făcute de reclamantă cu alte cauze nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, deoarece fiecare ipoteză se impune a fi analizată concret, în funcție de circumstanțele care o particularizează.

Totodată, instanța de apel a constatat că situația reclamantei este sensibil diferită față de cazurile la care a făcut trimitere. A arătat că, deși în cadrul lor s-a realizat o reparație amplă, a remarcat că în niciunul dintre ele persoanele vizate nu și-au dat demisia, ci au fost suspendate din funcție prin efectul legii. Astfel, a apreciat că în acele situații, achitarea definitivă a avut ca efect ridicarea suspendării în funcție și repunerea reclamantului în toate drepturile. În cauza de față, a reținut că demisia reclamantei a avut ca efect încetarea exercitării funcției publice printr-un act voluntar al său, fără a exista posibilitatea repunerii în funcție, această situație nefiind determinată de punerea în mișcare a acțiunii penale ori de măsurile preventive adoptate.

Referitor la traumele suferite de membrii familiei reclamantei (fiu, mamă, bunică), curtea a subliniat că prejudiciul moral este personal și că nu poate fi solicitat a fi reparat în numele altei/altor persoane, care nu sunt părți în dosar.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, cuantificate în fond la suma de 50.000 euro, dar și la modalitatea de evaluare a reparației materiale, curtea a reținut că instanța de fond a avut în vedere toate consecințele negative provocate reclamantei prin măsurile preventive dispuse, precum și de desfășurarea procedurilor judiciare inițiate în privința sa, criteriile avute în vedere la individualizarea acestora fiind expuse.

Curtea a considerat că, deși din perspectiva circumstanțelor personale, dar și a celor de fapt, reclamantei i s-au produs grave prejudicii și suferințe de ordin moral, probate prin declarațiile martorilor analizate de prima instanță, acestea erau inerente privării sale de libertate, care a durat 94 de zile.

Examinând criticile reclamantei, referitoare la soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, curtea a constatat că acestea nu sunt fondate, față de efectele puterii de lucru judecat ale sentinței nr. 2881 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2020, în care s-a analizat solicitarea sa cu privire la acordarea drepturilor bănești aferente funcției de președinte al Autorității Electorale Permanente pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, precum și a celor aferente funcției de consilier parlamentar deținute la Filiala Sud-Vest Oltenia.

Instanța de apel a consemnat că în dosarul menționat cererea a fost respinsă pe motiv că, la 15.11.2016, reclamanta a demisionat din funcția de președinte al Autorității Electorale Permanente, acest aspect fiind considerat că a condus la încetarea mandatului înainte de expirarea duratei de 8 ani pentru care fusese numită, cu consecința revenirii în funcția de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, anterior deținută.

Totodată, a validat motivarea Tribunalului București în susținerea soluției pronunțate, reținând că încetarea mandatului reclamantei, de președinte al Autorității Electorale Permanente, înainte de termen, a intervenit la inițiativa acesteia, prin demisie, actul juridic unilateral producând efecte juridice la data expirării termenului de preaviz, astfel că, începând cu 16.12.2016, aceasta nu mai putea pretinde drepturi de natură salarială, aferente funcției publice, ci doar pe cele care i se cuveneau în calitatea sa de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia.

Instanța de apel a apreciat că aceste dezlegări se impun cu putere de lucru judecat cererii de acordare a acelorași drepturi formulate în litigiul de față, indiferent dacă în prima cauză acestea au fost solicitate de la Autoritatea Electorală Permanentă, iar în cea pendinte de la Statul Român.

Înalta Curte constată că aspectele reținute de instanța de apel, redate în cele de preced, sunt de natură să infirme susținerile recurentei, hotărârea recurată nefiind lacunară în motivare, ci conținând, dimpotrivă, o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac.

Existența unei expuneri sintetizate a motivelor de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratează, într-o manieră concisă, principalele puncte litigioase ale pricinii și apărările părților, deduse judecății.

Din această perspectivă, se constată că motivarea hotărârii recurate satisface cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât reflectă o analiză judicioasă a argumentelor și elementelor de probă ale părților.

Relevante în acest sens sunt statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, motiv pentru care numai ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Similar, a arătat că obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în directă conexiune (cauzele Perez contra Franței, Jahnke și Lenoble contra Franței).

În cauza de față, curtea de apel a analizat criteriile în raport de care instanța de fond a individualizat cuantumul despăgubirilor acordate recurentei (explicând care a fost rațiunea pentru care a apreciat că se impune o reducere a valorii acestora), precum și efectele puterii de lucru judecat a considerentelor decizorii ale hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, hotărârea recurată permițând exercitarea controlului de legalitate în prezenta cale extraordinară de atac și fiind în conformitate cu statuările jurisprudențiale obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că deciziile judiciare trebuie să indice într-o manieră suficientă motivele pe care se bazează, această obligație fiind justificată de faptul că numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiției (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

În aceste condiții, nu poate fi reținută critica prin care recurenta a afirmat că nu a fost în mod real "ascultată", de vreme ce argumentele acesteia (analizate chiar și împreună cu ale celorlalți apelanți), au fost efectiv examinate, prin prisma dispozițiilor legale incidente și a probațiunii administrate, în raport de care li s-a apreciat pertinența în soluționarea cauzei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, așadar, aplicabil.

7.3 Nefondată este și critica prin care s-a susținut greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 și art. 435 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 1247 alin. (3) și art. 1531 C. civ.

Concret, prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata despăgubirilor materiale de care a fost lipsită din cauza reținerii și arestării preventive, corespunzătoare funcției de președinte al Autorității Electorale Permanente pentru perioada 15.11.2017-13.05.2020, precum și funcției de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia în intervalul 14.05.2020-07.10.2020, actualizate cu rata inflației și dobânda legală aferentă.

Instanța de fond a respins această solicitare, întrucât a constatat că o cerere similară a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2881 din 28 aprilie 2021 fiind admisă acțiunea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), precum și excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 425/16.11.2016 al președintelui Autorității, pârâta fiind obligată la plata drepturilor salariale pentru perioada 16.11.2016-13.05.2020, aferente funcției de președinte al AEP, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală, de la scadență, până la plata integrală, reprezentând salariul de bază și sporurile aferente funcției, indemnizațiile pentru concediul legal de odihnă și contravaloarea tichetelor de vacanță, respectiv pentru perioada 14.05.2020-07.10.2020, a drepturilor salariale cuvenite în calitate de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, actualizate în funcție de rata inflației și cu dobânda legală, de la scadență și până la plata integrală, incluzând salariul de bază și sporurile aferente funcției, indemnizațiile pentru concediul legal de odihnă și contravaloarea tichetelor de vacanță.

Prin sentința civilă nr. 4263 din 23 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în același dosar, a fost admisă cererea de completare și îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A., dispunându-se obligarea pârâtei și la plata indemnizațiilor aferente calității de membru al Biroului Electoral Central, pentru fiecare scrutin electoral în parte, pentru perioada 16.11.2016-13.05.2020, actualizate funcție de rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Prin decizia civilă nr. 1029 din 14 aprilie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2881 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. A admis recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de pârâta Autoritatea Electorală Permanentă, respingând pretențiile cu privire la plata drepturilor bănești pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, pentru funcția de președinte al Autorității Electorale Permanente, constând în salariul de bază și sporurile aferente funcției, indemnizațiile pentru concediul legal de odihnă, contravaloarea tichetelor de vacanță și indemnizațiile în calitate de membru al Biroului Electoral Central, pentru fiecare scrutin electoral în parte. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor salariale pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, cuvenite în calitate de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, actualizate în funcție de rata inflației și cu dobânda legală, de la scadență, până la plata integrală, constând în salariul de bază și sporurile aferente funcției, indemnizațiile pentru concediul legal de odihnă și contravaloarea tichetelor de vacanță, celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate fiind menținute.

Tribunalul a reținut că în motivarea acestei soluții, instanța de recurs a constatat că, la 15.11.2016, reclamanta A. a demisionat din funcția de Președinte al Autorității Electorale Permanente, iar această împrejurare a determinat încetarea mandatului înainte de împlinirea duratei de 8 ani, pentru care fusese numită în funcție, cu consecința revenirii sale în funcția de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-vest Oltenia, anterior deținută.

Instanța de fond a redat, iar curtea de apel a preluat aspectele consemnate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul că, în cazul încetării mandatului președintelui Autorității Electorale Permanente prin demisie, legea specială nu impune vreo condiție de formă, astfel că actul juridic unilateral a produs efecte juridice la data expirării termenului de preaviz, începând cu 16.12.2016, de la care nu se mai puteau pretinde drepturi de natură salarială aferente funcției deținute, ci doar plata drepturilor salariale cuvenite calității de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia.

Curtea de apel a validat soluția instanței de fond, în sensul că aspectele decizorii ale hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020 se impun în litigiul pendinte prin efectul pozitiv al lucrului judecat, recurenta având calitatea de parte în ambele litigii, astfel că i se opun statuările asupra unei chestiuni litigioase tranșate definitiv într-un alt litigiu, conform dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, această soluție este corectă și nu este de natură să încalce normele anterior menționate sau pe cele ale art. 1247 alin. (3) și art. 1531 C. civ., întrucât, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează și considerentelor hotărârii, nu doar celor care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

Prin această din urmă normă juridică legiuitorul a consacrat, explicit, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită/contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În contextul reliefat, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune, așadar, existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale unei instanțe, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de o instanță, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere, în mod necesar, existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți), astfel cum a afirmat recurenta, dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. fiind aplicabile.

Așadar, o reiterare a judecății asupra unei chestiuni anterior dezlegate printr-o hotărâre judecătorească definitivă cu referire la efectele demisiei, cu consecințe asupra pretenției de acordare a unor despăgubiri materiale reprezentând echivalentul drepturilor bănești de care a fost lipsită în perioada 2016-2020, nu este posibilă în litigiul pendinte, chiar dacă recurenta urmărește stabilirea dreptului în contradictoriu cu un alt pârât, considerentele decisive ale hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2020 opunându-se ca efect al autorității de lucru judecat, motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 neputând fi reținute.

7.4 Similar, Înalta Curte va constata că nici criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură nu pot fi primite.

Invocat din perspectiva unei pretinse încălcări a dispozițiilor art. 540 C. proc. pen., dar și a celor ale art. 1531 C. civ., motivul de recurs se referă la soluția pronunțată de instanța de apel privitoare la reducerea daunelor morale acordate de tribunal, susținându-se o eronată cuantificare a acestora, raportat la criteriile aplicate, cu ignorarea motivelor și temeiurilor achitării, a zilelor efective privative de libertate, a traumelor suferite de membrii familiei, a mediatizării necorespunzătoare a situației în care s-a aflat recurenta, dar și a împrejurărilor care au determinat depunerea demisiei din funcția deținută în cadrul Autorității Electorale Permanente de către aceasta.

Înalta Curte constată că prejudiciul afirmat în cauza pendinte a fost solicitat a fi reparat în baza art. 539-541 C. proc. pen., ca urmare a pronunțării soluției de achitare dispuse în privința sa prin sentința penală nr. 18/F din 13 ianuarie 2020 a Tribunalului București, secția I penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 977 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În acest context, evaluarea circumstanțelor factuale a determinat instanța de apel să concluzioneze că procesul penal - incluzând componenta arestării preventive, devenită nedreaptă în contextul achitării recurentei - a constituit un factor generator al suferințelor de ordin psihic și social ale acesteia.

Raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei și la probațiunea care a atestat impactul negativ produs asupra recurentei prin declanșarea procedurii judiciare în procesul penal, curtea a apreciat că dezlegările primei instanțe, referitoare la temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor aferente măsurilor reținerii și arestului preventiv, devenite nedrepte, în lumina considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, în urma pronunțării sentinței penale definitive nr. 18 din 13 ianuarie 2020 de către Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2016, sunt corecte.

Înalta Curte notează că prejudiciul, ca și condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, este consecința negativă a încălcării unui drept ori interes legitim, prin săvârșirea unei fapte ilicite imputabile autorului acesteia.

În vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, în cauză se impunea o analiză concretă și subiectivă a întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea suferințelor îndurate de către recurentă.

Repararea prejudiciului nepatrimonial este guvernată de principiile reparării integrale a prejudiciului, despăgubirea acordată sub forma unei sume de bani fiind o expresie a principiului reparației integrale reglementat de art. 1531 C. civ.

La stabilirea întinderii despăgubirii morale, trebuie avute în vedere anumite criterii și principii, dezvoltate în doctrină și reflectate în jurisprudență, ce vizează gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanța și amploarea acestuia, durata consecințelor vătămătoare și intensitatea suferințelor psihice și fizice.

În cauză, daunele morale solicitate sunt justificate, în opinia recurentei, de impactul pe care l-au avut asupra sa măsurile privative de libertate, modalitatea de desfășurare a procedurii penale, expunerea mediatică a situației sale, pierderea în condiții neimputabile a funcției publice, precum și suferințele corelative, cauzate membrilor familiei sale.

Având în vedere lipsa de reglementare a criteriilor legale de determinare a cuantumului prejudiciului nepatrimonial, cuantificarea acestuia trebuia realizată de instanțele de fond raportat la intensitatea și consecințele traumei suferite de către recurentă, astfel cum acestea au fost relevate de probele administrate și în funcție de practica judiciară națională și europeană în materie.

Înalta Curte reține că limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar în textul Constituției, prin dispozițiile art. 23 alin. (1). Privarea de libertate reprezintă măsura și limita libertății individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conținutului său, cât și pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiționărilor care se impun.

Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o îngrădire a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea acestei libertăți individuale în scopul unei bune desfășurări a procesului penal, aceasta nu înseamnă că atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată, în cazul în care se dovedește, printr-o soluție de achitare pronunțată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată.

În realizarea acestui deziderat, curtea de apel a enumerat criteriile pe baza cărora a procedat la verificarea stabilirii daunelor morale de către instanța de fond, reținând că, din cauza valorii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt ale judecății.

Astfel, a notat că prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice, repararea integrală putând fi doar aproximată, față de natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

În sensul arătat, curtea a remarcat că, atât din perspectiva circumstanțelor personale, cât și a celor de fapt, este indubitabil că recurentei i s-au produs grave prejudicii și suferințe de ordin moral, care au fost probate prin declarațiile martorilor analizate pe larg de prima instanță și valorificate în apel, acestea fiind inerente și rezultând chiar din privarea de libertate, la care a fost supusă pe o perioadă de 94 de zile.

La stabilirea cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel și-a însușit criteriile avute în vedere de tribunal la cuantificarea daunelor morale, toate consecințele negative provocate recurentei prin măsurile preventive dispuse, precum și modalitatea în care procedura judiciară a fost desfășurată.

Astfel, curtea a luat în considerare circumstanțele personale ale recurentei, care, la declanșarea urmăririi penale ocupa funcția de președinte al Autorității Electorale Permanente, se bucura de considerație, precum și de respectul colegilor și a comunității din care făcea parte, notând că toate acestea, precum și imaginea sa au fost grav afectate ca urmare a dispunerii măsurilor privative de libertate nedrepte.

Analizând situația concretă a recurentei și raportând aspectele care o conturau la suma acordată cu titlu de despăgubiri morale de către instanța de fond, curtea a reținut că, pentru menținerea caracterului de "satisfacție echitabilă", acestea trebuie fixate la un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu se transforma într-un folos material injust, fără justificare cauzală în raport de prejudiciul suferit și de consecințele acestuia.

Instanța de apel a subliniat că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei drepte compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Raportând aspectele criticate în apel la judecata realizată de prima instanță, dar și la elementele de fapt ale cauzei, referitoare la suferința psihică încercată prin măsurile de reținere și arestare preventivă, curtea a apreciat că reprezintă aspecte de necontestat, întrucât existența prejudiciului moral reiese, în primul rând, din suportarea de către recurentă a măsurii reținerii preventive pentru 24 de ore, a arestului preventiv pentru 29 de zile, precum și a arestului la domiciliul pe o perioadă de 64 de zile, măsuri ce au caracter nedrept față de soluția de achitare dispusă printr-o hotărâre penală definitivă.

Fără a contesta susținerile recurentei, precum și circumstanțele personale reținute de prima instanță referitoare la statutul acesteia, la respectul de care se bucura în comunitate și la atingerile aduse imaginii sale ca urmare a desfășurării procesului penal, instanța de apel a considerat că un criteriu relevant pentru stabilirea daunelor morale este cel reprezentat de durata măsurilor preventive, executate atât instituționalizat, dar și la domiciliu, în această din urmă ipoteză reținând că arestul la domiciliu presupune desfășurarea în condiții diferite, mai blânde, față de cel executat într-una dintre unitățile de reținere și arest preventiv.

Având în vedere durata acestor măsuri, curtea a constatat că nu au fost luate pe o durată de timp excesivă (30 de zile de reținere și arest preventiv în instituții de stat și 64 de zile arest la domiciliu), astfel încât să pericliteze grav valorile sociale ocrotite, reclamate în cauză. Fiind o măsură privativă de libertate, arestul la domiciliu a fost apreciat că nu poate pricinui aceleași suferințe ca în cazul arestului executat într-o unitate de detenție, considerând instanța de apel că despăgubirile morale se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte, ca efect al soluției de achitare/clasare, iar nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetări