ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 05.12.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând să se constate abuzul de drept și de drept procesual săvârșit de pârât și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 210.935 RON reprezentând daune materiale, amendarea pârâtului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 551/10.11.2023, pronunțată de Tribunalul Olt s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 220/18.06.2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a fost respins apelul formulat de către apelanta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 551/10.11.2023, pronunțate de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul - pârât B., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 220/18.06.2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta susține că instanța de apel pleacă de la o premisă greșită atunci când reține că pentru angajarea răspunderii unei persoane pentru abuz de drept se impune întrunirea cumulativă a condițiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate. Consideră că prin această afirmație instanța de apel pune semn de egalitate între fapta ilicită și abuzul de drept, ori abuzul de drept nu este o faptă ilicită, ci reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, iar nu cel al răspunderii civile atras de comiterea unei fapte ilicite.

Fapta ilicită presupune depășirea legalității, încălcarea unor norme de drept, or, abuzul de drept prezinta o caracteristica esențială care-l deosebește de celelalte acte și fapte licite, existenta unui drept subiectiv care, deși exercitat în limitele sale externe, depășește limitele sale interne, de vreme ce nu a fost exercitat în concordanță cu scopul său economic și social, în acord cu interesul general comun, precum și în conformitate cu legea și cu regulile de conviețuire socială.

Aceasta diferențiere este esențială, chiar dacă pare inutilă prin prisma efectelor produse de abuzul de drept și de fapta ilicită, ambele atrăgând, în viziunea unanimă a doctrinei și jurisprudenței noastre, mecanismul reparatoriu al răspunderii civile.

Pornind de la aceste aspecte, consideră evident că instanța de apel nu a făcut o analiză a caracterului abuziv al exercitării dreptului subiectiv și a dreptului procesual de către paratul-intimat, ci s-a mulțumit a relua argumentele instanței de fond referitoare la nedovedirea caracterului abuziv.

Instanța de apel, în mod nelegal și absolut selectiv, a ignorat toate dovezile depuse de recurentă în anexele la cererea de chemare în judecată și menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecata, limitându-se la a arăta că nu a indicat numărul operațiunilor de control, modalitatea de afectare a activității, că nu a făcut dovada unor acte de influențare a celorlalte persoane și că nu a depus nicio probă în susținerea pretențiilor sale, ceea ce nu este adevărat.

Recurenta face trimitere la înscrisurile depuse la dosarul cauzei constând în numeroase adrese și notificări transmise către pârât, acțiuni în instanță prin care a arătat caracterul abuziv al exercitării drepturilor civile și procesuale a pârâtului față de reclamantă.

De asemenea, indică faptul că în cursul desfășurării litigiului în apel a depus dovezi din care rezultă că pârâtul a fost mandatar pentru alte persoane reclamante, care a promovat acțiuni sau plângeri penale în numele acestora contra recurentei, precum și dovezi privind solicitarea de executare de 3 ori a aceluiași titlu.

Referitor la acest ultim abuz, din înscrisurile depuse în această fază procesuală, respectiv din încheierea BEJ C. nr. 361E/2021 rezultă că cererea de compensare a fost formulata abuziv într-un dosar în care recurenta nici nu era parte. Toate aceste dovezi ale abuzului de drept au fost ignorate de instanța de apel, mai mult chiar, aceasta apreciază că recurenta nu a depus nicio probă în acest sens.

De asemenea, instanța de apel a reținut că nu au existat demersuri repetitive, în condițiile in care, așa cum a arătat, recurenta a depus inclusiv dovezi privind solicitarea de executare de 3 ori a aceluiași titlu.

În aceste condiții, decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu interpretarea eronată sau chiar cu ignorarea probatoriului, întrucât instanța de apel nu a analizat de fapt abuzul de drept din partea pârâtului.

Având în vedere aceste argumente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii cu consecința constatării abuzului de drept, obligarea la plata prejudiciului cauzat, amendarea pârâtului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La data de 13.11.2024, intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, acesta fiind promovat cu rea-credință, prin prezentarea unei situații neadevărate ca fiind adevărată, prin care recurenta urmărește zădărnicirea punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești definitive.

În acest sens, arată că prin sentința definitivă nr. 1394/2018, recurenta a fost obligată la mutarea activității desfășurate în halele situate în localitatea Scornicești-Negreni, jud. Olt la o distanță de minim 1500 m față de locuințele reclamanților. Susține că recurenta refuză și în prezent să execute această hotărâre judecătorească și practică aceeași activitate în continuare, pe același amplasament.

Mai arată în continuare că între părți a fost o amplă situație litigioasă cu privire la această activitate, inclusiv acte de urmărire penală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior.

Înalta Curte constată că, deși formal a încadrat recursul său în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - prevederi legale care au în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când instanța a aplicat greșit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit - recurenta-reclamantă nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în aceste motive sau în celelalte motive de casare limitativ prevăzute de lege.

În realitate, memoriul de recurs, în conținutul căruia se fac referiri la mai multe texte de lege, se bazează pe susțineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care aceste texte de lege au fost încălcate de către instanța de apel, recurenta-reclamantă urmărind, în esență, reținerea abuzului de drept în sarcina pârâtului, respectiv o nouă judecată pe fondul cauzei, prin reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate, aspect nepermis în etapa procesuală a recursului.

Într-o primă critică, recurenta susține că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită când a reținut că pentru angajarea răspunderii unei persoane pentru abuz de drept se impune întrunirea cumulativă a condițiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate, aceasta punând un semn de egalitate între fapta ilicită și abuzul de drept, or acesta nu este o faptă ilicită, ci o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, iar nu cel al răspunderii civile atras de comiterea unei fapte ilicite. Drept urmare, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut o analiză a caracterului abuziv al exercitării dreptului subiectiv și a celui procesual de către pârât, ignorând dovezile depuse de recurentă, ci s-a mulțumit a relua argumentele instanței de fond referitoare la nedovedirea caracterului abuziv.

Astfel, se observă că deși recurenta a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, Înalta Curte observă că aceasta nu este reală, întrucât instanța de apel a motivat pe larg la filele x din decizia recurată și în mod corect ce reprezintă abuzul de drept și în ce condiții acesta este incident prin raportare la situația de fapt reținută în cauză și făcut o analiză temeinică și riguroasă a tuturor aspectelor învederate de părți, precum și a probatoriului administrat în cauză concluzionând că "împrejurarea că pârâtul din prezenta cauză împreună cu alte 4 persoane cu interese identice au format un litisconsorțiu procesual într-un litigiu în care au triumfat denotă temeinicia demersului promovat și exclude exercitarea abuzivă a dreptului de acces la instanță. ".

Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., era necesar să se arate într-o manieră efectivă ori concretă lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către recurentă, fapt ce nu s-a întâmplat.

În speță, cadrul factual reținut de către instanța de apel și care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, a stabilit cu ocazia devoluțiunii cauzei că pârâtul alături de alți reclamanți au formulat o acțiune având ca obiect obligarea A. S.R.L. să respecte distanța legală dintre halele de creștere a porcilor și locuințele lor, înregistrată sub nr. x/2016 și soluționată favorabil prin sentința civilă nr. 1394/2018 iar "promovarea unor litigii similare de către persoane aflate în situație identică determină prezumția simplă că proprietarii vecini au fost încurajați de succesul repurtat de reclamanții din dosarul antereferit împotriva societății care desfășura activitate de creștere a animalelor fără respectarea dispozițiilor legale privind ocrotirea sănătății publice, iar nu pe cea de exercitare a unor acte de instigare de către pârâtul din prezenta cauză. Sarcina probei exercitării, cu rea credință, de către pârât a unor astfel de acte de influențare a voinței reclamanților din cele 14 dosare subsecvente cu același obiect (identificate în cuprinsul memoriului de apel) îi revenea reclamantei din prezenta cauză, care însă nu a administrat nicio dovadă în acest sens.".

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că generic, reclamanta a indicat exercitarea abuzivă de către pârât a dreptului de petiționare prin aceea că a formulat cereri, acțiuni, petiții pentru a reclama în mod nejustificat poluări ale apelor, solului, atentate la viața și sănătatea publică, arătând că își "însușește considerentele primei instanțe potrivit cărora condiția premisă a stabilirii abuzului de drept o constituie indicarea de către reclamantă, în concret, a numărului operațiunilor de control ce au fost determinate de petițiile formulate de pârât și în ce mod eventualele sesizări i-au afectat activitatea economică, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Or, în cuprinsul memoriului de apel apelanta reclamantă nu a expus critici concrete împotriva silogismului juridic construit de tribunal, nu a depus nicio probă în susținerea aserțiunilor, limitându-se la reluarea ad litteram a argumentelor expuse în cuprinsul cererii introductive cu privire la acest aspect.".

A afirma, așadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte de temeinicie a căror existență și apreciere aparțin exclusiv instanțelor fondului și nu instanței învestite să judece recursul.

Prin urmare, cum criticile recurentei-reclamante vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în fața instanței de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, pentru ca, ulterior, în raport cu noua situație de fapt, să poată fi incidentă o eventuală încălcare a dispozițiilor de drept material indicate, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susținerile referitoare la existența unei interpretări greșite a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părți nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, întrucât recurenta-reclamantă omite a indica normele de drept material pretins încălcate și maniera efectivă în care ar fi avut loc aceasta, limitându-se, și de această dată, la a solicita o nouă interpretare a mijloacelor probatorii administrate în cauză, susținând că "instanța de apel prin refuzul de a analiza înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a analizat de fapt abuzul de drept".

Or, exigențele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Drept urmare, și aceste susțineri, care nu indică, punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, ci realizează, mai degrabă, ca și în cazul celei dintâi critici, aprecieri cu privire la greșita interpretare a probelor și a reținerii stării de fapt, nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Nici afirmațiile recurentei-reclamante potrivit cărora "instanța de apel nu s-a raportat niciun moment la situația de fapt, a ales selectiv să observe doar anumite aspecte, a analizat în mod absolut greșit și superficial cererea dedusă judecății, fără a analiza contextul și succesiunea de evenimente care au dus la abuzul de drept, reținând astfel buna-credință în exercitarea tuturor demersurilor efectuate de pârâtul-intimat", nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate din moment ce, în dezvoltarea sa, recurenta face trimitere, în realitate, la aspecte factuale care au primit o dezlegare din partea instanței de apel ori la evaluări ale acesteia, care sunt străine de examinare în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Se observă, așadar, că recurenta-reclamantă nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproșa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanța de apel ori faptul că nu au fost administrate anume probe, expunând considerații generale și reiterând contextul factual al cauzei asupra căruia solicită o altă dezlegare, indicând doar în mod formal dispozițiile art. 14, art. 15, art. 1353 și art. 1386 alin. (1) C. civ.

Or, această manieră de formulare a respectivelor susțineri nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă omițând să supună instanței de recurs veritabile critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situației factuale determinate de instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile la situația de fapt tranșată de acestea.

Prin urmare, din moment ce recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate.

Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 220/18 iunie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 220 din 18 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.