ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 375/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

În drept, a invocat dispozițiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat stabilirea de către instanța de judecată a termenului până la care reclamanta-pârâtă trebuia să execute obligația contractuală, precum și obligarea acesteia la plata daunelor moratorii, echivalente cu dobânda legală penalizatoare aferentă valorii lucrărilor rămase neexecutate, începând cu data la care prestația trebuia executată și până la achitarea efectivă.

Prin sentința civilă nr. 137/2020 din 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., care a fost obligată la plata sumei de 25.668 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/15.12.2014 și a sumei de 8590,22 de RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/04.06.2015. A fost admisă în parte cererea reconvențională și stabilit termenul până la care reclamanta trebuia să execute obligația, respectiv data de 15.10.2015. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata daunelor moratorii.

Prin decizia nr. 188/2021 din 11 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-Civilă, a fost respins apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 137/2020 din 30 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe. A fost obligată pârâta la plata sumei de 453.107,16 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și la plata sumei de 4118,80 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că, prin decizia recurată, instanța de apel a respins apelul cu privire la plata daunelor moratorii solicitate prin cererea reconvențională și a admis apelul formulat de către reclamantă, cu consecința obligării recurentei la plata sumei de 453.107,16 RON, reprezentand contravaloarea lucrărilor executate.

A mai invocat recurenta că instanța de apel a reținut, contrar opiniei primei instanțe, că dispozițiile art. 1864 din C. civ., nu impun condiția ca o lucrare să fie finalizată pentru a fi predată și, implicit, pentru a obține o plată parțială, conform gradului de execuție, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada executării parțiale a lucrării de către reclamantă.

Recurenta arată că, în cauză, contractul încheiat are ca părți două societăți, fiind un contract nenumit, căruia i se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, respectiv cel de antrepriză, reglementat de art. 1851 din C. civ.

Prin urmare, plata prețului, ce nu fusese stabilită de părți, trebuie supusă art. 1864 din C. civ., care stabilește că exigibilitatea prețului, în cazul contractului de antrepriză, are în vedere data și locul recepției întregii lucrări. Așa fiind, pentru a fi admisibilă solicitarea de plată a prețului lucrării prestate, menționate în factura nr. x/31.10.2014 și în factura nr. x/31.12.2014, trebuia să se facă dovada predării lucrării, respectiv a recepției acesteia de către beneficiar. Cum acest lucru nu a fost probat, rezultă că prețul solicitat de reclamantă nu este exigibil.

Recurenta susține că decizia a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, rezultând din refuzul aplicării normei juridice relevante în cauză, respectiv art. 1864 din C. civ., instanța de apel reținând greșit că nu se impune condiția ca o lucrare să fie finalizată pentru a fi predată și, implicit, pentru a obține o plată parțială, conform gradului de execuție.

Or, dispozițiile art. 1864 din C. civ. stabilesc fără putință de tăgadă că prețul contractului va fi plătit numai după recepționarea finală a lucrării. Însă, în cauză, nu s-a putut realiza o astfel de recepție, având în vedere neconformitatea lucrărilor executate și a viciilor vădite ale construcției.

Conform dispozițiilor legale menționate anterior, beneficiarul unui contract de antrepriză poate fi obligat la plata lucrărilor recepționate parțial numai dacă există o asemenea clauză contractuală, iar câtă vreme nu există un contract încheiat între părți în sens de instrumentum, rezultă că nu a fost convenită o astfel de clauză contractuală, derogatorie de la dreptul comun.

A mai susținut recurenta că a invocat excepția de neexecutare a contractului învederând reclamantei neconformitățile existente, însă aceasta nu le-a remediat, iar recepția lucrării nu a fost efectuată.

Potrivit principiului relativității, contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, contractul produce efecte numai între recurentă și beneficiarul final, reclamanta nefiind legată obligațional prin acest contract, chiar dacă beneficiarul final a plătit.

În ceea ce privește solicitarea vizând acordarea daunelor moratorii, recurenta apreciază că a făcut dovada prejudiciului suferit, conform exigențelor impuse de art. 1537 din C. civ., întrucât obligația asumată contractual nu a fost îndeplinită la termen și nu au fost respectate condițiile de calitate și de cantitate ale lucrărilor comandate, instanța de apel neluând în considerare că simpla nerespectare a dispozițiilor contractuale în termenele și condițiile stabilite de părți este suficientă pentru plata acestora. Prin urmare, susține recurenta, motivarea instanței de apel cu privire la nedovedirea prejudiciului este nelegală.

Recurenta apreciază că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, în cazul altor obligații decât cele care au ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere deschide întotdeauna dreptul la daune-interese, egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere.

b. Prin întâmpinarea depusă la 28 iunie 2021, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză a fost acordat termen în complet de filtru pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

Potrivit dispozițiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în vigoare la data demarării litigiului, prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea cererii de recurs, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea situației de fapt și a probelor administrate în cauză, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși a invocat acest motiv de recurs, susținerile recurentei nu relevă încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care ar fi fost încălcate norme de drept material prin decizia atacată, criticile vizând interpretarea probelor și situația de fapt reținută de instanța de apel.

Astfel, recurenta apreciază că, întrucât plata prețului nu a fost stabilită de părți, deveneau incidente dispozițiile art. 1864 din C. civ.. Or, potrivit acestor dispoziții legale, exigibilitatea prețului se raportează la data și locul recepției întregii lucrări, iar cum acest lucru nu a fost probat, rezultă că prețul solicitat de reclamantă nu este exigibil. A invocat recurenta că nu a avut loc recepția finală a lucrării din cauza neconformității lucrărilor executate și a viciilor. Întrucât neconformitățile nu au fost remediate, recepția finală a lucrării nu a avut loc.

Înalta Curte constată că și aceste critici vizează situația de fapt.

Recurenta susține că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1864 din C. civ., instanța de apel reținând în mod greșit că, pentru a fi exigibilă obligația de plată a prețului, nu se impune condiția ca lucrarea să fie finalizată și predată, putându-se obține o plată parțială, conform gradului de execuție.

Înalta Curte reține că ceastă critică legată de exigibilitatea prețului, precum și celelalte critici care vizează art. 1864 din C. civ. au în vedere, în fapt, modul de interpretare a contractului de către instanța devolutivă, iar nu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, recurenta arată că a invocat excepția de neexecutare a contractului învederând reclamantei neconformitățile existente, însă aceasta nu le-a remediat, iar recepția lucrării nu a fost efectuată, critică care presupune analizarea unor aspecte de fapt, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.

De asemenea, referitor la acordarea daunelor moratorii, recurenta a susținut că, contrar celor reținute de instanța de apel, a făcut dovada prejudiciului suferit, conform exigențelor impuse de art. 1537 din C. civ., invocând faptul că neexecutarea obligațiilor de către intimată în termenele și condițiile stabilite i-a creat acesteia un prejudiciu de imagine pe plan economic. Prin urmare, argumentele instanței de apel cu privire la nedovedirea prejudiciului au fost apreciate ca fiind nelegale.

Înalta Curte constată că și această critică are în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel și aprecierea probelor, astfel că nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În realitate, recurenta, prin criticile invocate în susținerea recursului, tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, raportat la specificul acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. De asemenea, nu au fost identificate motive de ordine publică care să fi putut fi invocate din oficiu, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea cererii de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că devin incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 188 din 11 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 188 din 11 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.