ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1027/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 29.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 17.000 euro cu titlu de daune materiale și suma de 350.000 euro, daune morale, pentru reclamantul A., precum și la plata sumei de 11.000 euro, daune materiale și suma de 250.000 euro, daune morale, pentru reclamantul B., precum și obligarea pârâtului la prezentarea de scuze oficiale.

Sentința Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 386/01.03.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.000 euro, echivalent în RON la data plății, pentru fiecare, cu titlul de daune morale și a respins, în rest, cererea, ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 549 A din 15 mai 2024 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelanții - reclamanți A. și B. și de apelantul -pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 386/01.03.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 549 A din 15 mai 2024 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare evocat, recurentul-pârât face trimitere la dispozițiile art. 224 C. civ. și la art. 52 alin. (3) din Constituție și arată că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nefiind responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Susține recurentul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1349, art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru fapta proprie, în condițiile în care fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii statului. Arată că situația penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în decizia atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanță de judecată să-și poată sprijini argumentația juridică și nici nu poate fi vorba despre fapte notorii, în accepțiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie și neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligațional între reclamant și pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală. Recurentul pretinde că motivarea hotărâții este generală, fără ca instanța să indice fapte concrete ale pârâtului de natură să aducă reclamanților vătămări de natură morală. Învederează recurentul că neplăcerile cauzate de condițiile de detenție necorespunzătoare, care le-ar fi cauzat o suferință morală, au fost primite de instanță fără a analiza situația reală a condițiilor în care aceștia au fost cazați în mediul penitenciar și fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de reclamanți. Referitor la supraaglomerarea celulelor, în practica CEDO s-a reținut că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deținere. Recurentul arată că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, aspect ce depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este "degradant" în sensul art. 3, Curtea ține seama dacă scopul acestuia este de a umili și înjosi persoana respectivă și dacă, în ceea ce privește consecințele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3. S-a mai apreciat că măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferință sau umilire. Totuși, suferința și umilirea implicate nu trebuie să depășească acel inevitabil element de suferință sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. Astfel, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Recurentul pretinde că daunele morale la care a fost obligat (3.000 euro pentru fiecare reclamant) au un cuantum exagerat sens în care regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial. Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Arată recurentul că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea daunelor morale. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Recurentul arată că, în ipoteza în care instanța va aprecia că sunt anumite elemente factuale care pot contura un prejudiciu moral cauzat reclamanților, solicită, cu titlu subsidiar, cenzurarea cuantumului acestora prin raportare la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului și la criteriul echității în materia despăgubirilor morale. Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite, trebuie dovedite producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. În mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât rolul de a diminua un prejudiciu psihic și nu de a-l acoperi în întregime. Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză În termen procedural, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată intimații că instanțele de fond au analizat susținerile recurentului privind răspunderea Statului, sens în care fac trimitere la prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009. Intimații susțin că prevederile legale invocate de recurent nu justifică incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența ÎCCJ și CEDO apreciază că în situațiile în care se reclamă condițiile necorespunzătoare din penitenciare, determinate, în special, de supraaglomerare, răspunderea aparține Statului Român. Intimații învederează că suma de 3.000 euro nu are caracter exagerat, astfel cum pretinde recurentul, în contextul în care condițiile din penitenciar sunt improprii, astfel că se circumscriu dispozițiilor art. 3 CEDO.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 11.02.2025 și la 12.02.2025 . În data de 9.03.2025, intimații au formulat note scrise prin care au solicitat constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor recurentului în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 7 mai 2025, în complet de filtru, fără citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate. Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În esență, prin argumentele formulate, subsumate de către recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta pretinde că nu poate fi răspunzător pentru supraaglomerarea unităților penitenciare și că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Totodată, recurentul a învederat că instanța de apel nu a indicat faptele concrete ale pârâtului de natură să vatăme reclamanții și a contestat cuantumul sumei acordate reclamanților cu titlu de daune morale. Criticile nu sunt unele propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat cvasi ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă, de plano, că motivarea din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Recurentul, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Se reține că motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluția primei instanțe. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. În speță, deși recurentul-pârât a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel privind interpretarea și aplicarea normelor de drept material. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de pârât împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie acesta susține critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, argumentele privind răspunderea subsidiară a Statului Român, astfel cum este reglementată de prevederile art. 224 C. civ. Aceasta întrucât limitele răspunderii recurentului au fost analizate de instanța de apel, sens în care, făcând trimitere la hotărârea-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din data de 25 aprilie 2017 și la Hotărârea din cauza Polgar împotriva României din 20 iulie 2021, a reținut că "în ceea ce privește motivul referitor la supraaglomerarea unităților penitenciare, titularul obligației substanțiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român, aceste fiind răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului penitenciar, întrucât toate aceste disfuncționalități nu sunt decât o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil". Totodată, analizând motivele de apel formulate de reclamanți, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 224 C. civ. și lipsa răspunderii Statului Român pentru faptele ce țin de buna administrare a penitenciarelor (cu referire la condițiile din penitenciar privind hrana, igiena, calitatea apei, servicii medicale). Or, recurentul-pârât ar fi trebuit să se raporteze la considerentele instanței de apel (care se referă la răspunderea recurentului generată de supraaglomerarea penitenciarului) și să le combată prin expunerea unui raționament juridic contrar. Prin urmare, din această perspectivă, în lipsa invocării unor argumente ce pot fi plasate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. Relativ la invocarea prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., se observă că recurentul-pârât urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor, în contextul în care norma evocată se referă, mai degrabă, la obiectul probei și nu la condițiile generale și esențiale de admisibilitate a probelor. Or, aspectele ce țin de interpretarea și administrarea probatoriului sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. Atunci când pretinde că instanța de apel nu a indicat faptele concrete ale pârâtului, recurentul ignoră considerentele curții de apel care a reținut că "singura faptă ce poate fi imputată pârâtului Statul Român este cea a supraaglomerării din penitenciare (întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are posibilitatea de a aloca fondurile necesare pentru înființarea de noi penitenciare, în măsura în care problema supraaglomerării din penitenciare nu poate fi altfel gestionată)". Considerentele instanței de apel relevă, în mod clar, că disfuncționalitățile sistemului penitenciar sunt "o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil". Pe cale de consecință, simpla invocare a prevederilor art. 3 CEDO și a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale nu este de natură a plasa criticile sub incidența motivului de casare evocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), aceasta și în considerarea analizei ample a instanței de apel care s-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepurilor Omului și a reținut că daunele morale au fost acordate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită reprezentată de supraaglomerarea din Penitenciarul Jilava. A reținut curtea de apel că supraaglomerarea spațiilor de deținere nu reprezintă o situație izolată, ci "o problemă sistemică, cvasi - generalizată în sistemul penitenciar din România" generată de lipsa sau slaba finanțare a sistemului penitenciar, ce nu poate fi imputată neglijenței administrației unui anume penitenciar. În acest context, se reține că prin memoriul de recus, pârâtul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau erorile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Referirea generală cu privire la cuantumul exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanța de apel în adoptarea soluției, nu constituie o critică de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ. Astfel, printr-o susținere generică, recurentul-pârât a susținut, în esență, că suma de 3.000 euro acordată fiecărui reclamant este nejustificat de mare în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a indica, în concret, în ce ar consta nelegalitatea sub acest aspect a deciziei din apel. În contextul în care instanța de apel a reținut incidența art. 41 din Convenție și a făcut trimitere la cauza Iacov Stanciu împotriva României, la Cauza Rezmiveș și alții împotriva României, la cauza Oprea și alții împotriva României, criticile recurentului ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat raționamentul instanței de apel. O astfel de atitudine procesuală a pârâtului ignoră faptul că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate în termenii prevăzuți de art. 488 C. proc. civ. Ca atare, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este incorect și nelegal raționamentul Curții de Apel București. Or, criticile formulate de recurent vizând redimensionarea daunelor morale, ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, privesc aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate în sensul cerut de prevederile art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, se constată că recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 549 A din 15 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.