ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1080/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au formulat acțiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro (câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant) prin echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, a dobânzii legale până la data plății efective și a cheltuielilor de judecată aferente. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă: Prin sentința civilă nr. 955 din data de 9 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârât prin întâmpinare, și a respins în rest cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: Prin decizia nr. 671A din data de 6 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 955 din data de 9 mai 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința apelantă. A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către fiecare reclamant a sumei de 3.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, precum și a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective. A menținut dispoziția privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive și a obligat pe intimatul-pârât la plata către fiecare dintre apelanții-reclamanți a sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru. I.

Calea de atac exercitată: Împotriva deciziei nr. 671A din data de 6 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel a arătat că în mod greșit instanța de apel a stabilit în sarcina Statului Roman prin Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a sumei de 3.000 euro, către fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, precum și a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, în speță nefiind întrunite condițiile, prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. În ceea ce privește condiția privind existența unei fapte ilicite, a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în cauză, întrucât presupusele acțiuni ilicite, invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român. Prin urmare, a considerat că nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și nici vinovăția acestuia. Recurentul-pârât a precizat că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la cazuri prevăzute expres de lege, privind prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, și este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen. Prin urmare, a susținut că statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent, iar dispozițiile C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 1349 noul C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Totodată, a apreciat că, în speță, nu este îndeplinită nici condiția existenței unui prejudiciu, intimații-reclamanții nefăcând, în opinia sa, dovada prejudiciului moral, condiție esențială pentru a putea fi acordate despăgubiri morale. În ceea ce privește condiția referitoare la vinovăție, recurentul-pârât a susținut că nici aceasta nu este îndeplinită întrucât, potrivit dispozițiilor C. civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât răspunderea nu poate fi angajată dacă fapta a fost săvârșită fără vinovăție. De asemenea, a apreciat că nu se poate reține existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptei ilicite. Ca atare, a arătat că numai în situația în care ar fi fost îndeplinite condițiile stabilite prin actele normative în vigoare s-ar fi putut pune în discuție o eventuală constatare a răspunderii civile, însă nu cu privire la Statul Român. Referitor la obligarea sa la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor acordate, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel, susținând că în speță nu s-a făcut dovada prejudiciului moral, iar, în condițiile în care prejudiciul nu a fost dovedit, este evident, în opinia sa, că nu poate fi sancționat cu obligarea la plata de dobânzi pentru neexecutarea obligației. Totodată, a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu a dat dovadă de rea-credință și neglijență, precum și că nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. I.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului întrucât criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului ca fiind vădit neîntemeiat. În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: În concluziile raportului vizând admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în cauză după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, iar recursul este formulat în termenul prevăzut de lege și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru. Totodată, s-a reținut că prezenta cererea de recurs îndeplinește cerințele impuse de prevederile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar, în ceea ce privește condiția motivării recursului, s-a arătat că recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comuniat părților, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs. Prin punctul de vedere formulat, intimații-reclamanți au precizat că înțeleg să își mențină excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare. Recurentul-pârât nu a formulat punct de vedere la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului. Prin rezoluția din 14 aprilie 2021, în cauză a fost fixat termen la data de 18 mai 2021, în camera de consiliu, fără citare părților, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Ca atare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În speță, deși recurentul-pârât a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege. Printr-o primă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., privind existența faptei ilicite, a unui prejudiciu, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceste critici nu se grefează pe raționamentul instanței de apel care a dus la admiterea căii de atac promovate de către apelanții-reclamanți și la modificarea sentinței apelate și, în plus, cele reținute de către prima instanță în sensul că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale au intrat sub autoritate de lucru judecat, nefiind contestate în faza apelului. Astfel, curtea de apel, prin decizia recurată, nu a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi atrasă în cauză răspunderea civilă delictuală, ci, făcând aplicarea principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., s-a raportat doar la criticile formulate prin cererea de apel, prin care apelanții-reclamanți au susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței pronunțate de tribunal din perspectiva modalității de reparare a prejudiciului produs. Ca atare, având în vedere că recurentul-pârât nu a atacat cu apel hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar instanța de apel nu a procedat la o analiză a acestora și cum, potrivit art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă însăși hotărârea atacată, criticile recurentului-pârât formulate cu privire la acest aspect nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Aceeași împrejurare este reținută de Înalta Curte și cu privire la cele arătate de către recurentul-pârât în sensul că, dacă s-ar reține îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, s-ar fi putut pune în discuție o eventuală constatare a răspunderii civile delictuale, încă nu în sarcina sa, Aceste susțineri ale recurentului-pârât nu pot fi aduse în atenția instanței de recurs, fiind formulate, de asemenea, omisso medio, în condițiile în care prin sentința pronunțată în cauză a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, iar această soluție a primei instanțe a dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind atacată de niciuna dintre părți. Nu vizează raționamentul instanței de apel nici critica vizând obligația de plată a dobânzii legale aferente despăgubirilor acordate, recurentul-pârât apreciind că, în condițiile în care prejudiciul nu a fost dovedit, este evident că nu poate fi sancționat prin obligarea la plata de dobânzi pentru neexecutarea obligației. Pentru a dispune obligarea recurentului-pârât la plata dobânzii legale, instanța de apel a reținut prevederile art. 1530 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației; creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit [art. 1531 alin. (1) și (2) C. civ..]. Totodată, a avut în vedere că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu; în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1)]. Deși, pare că tinde a susține aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale reținute de către aceasta, prin raportare la cele reglementate de art. 1537 C. civ., recurentul-pârât nu a dezvoltat critici concrete raportat la raționamentul curții de apel care a dus la obligarea sa la plata dobânzii legale, ci s-a rezumat la a enunța aceste din urmă dispoziții legale. Or, o astfel de motivare nu răspunde rigorilor impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține, astfel, cu privire la acest aspect, formularea unor critici de nelegalitate care să poată fi supuse analizei instanței de control judiciar în această fază procesuală. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat dispoziția instanței de apel privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu există culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și că nu se face vinovat de declanșarea litigiului. Deși, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură, ar putea fi analizată o încălcare a prevederilor legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege, întrucât partea nu a adus argumente în combaterea modului în care instanța de apel a înțeles să facă aplicarea prevederilor art. 453 raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., ci doar a afirmat că nu există culpa sa procesuală, fără a arăta în concret care este eroarea săvârșită de către instanță. Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentul-pârât nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a constata nulitatea recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE,