ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secția civilă la data de 17.02.2016, sub numărul x/93/2016, astfel cum a fost precizată, reclamanta A S.R.L., în reorganizare judiciară, a solicitat obligarea pârâților B, C, D și E la plata sumei de 561.968 lei reprezentând daune interese pentru repararea prejudiciului pe care autorul acestora, F, l-a produs prin distrugerea în totalitate a autoturismului marca X. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 561.968 lei, în temeiul O.G. nr. 13/2011, în perioada cuprinsă între data de 17.07.2013 (data săvârșirii faptei) și data plății.

Prin sentința civilă nr. 654/08.03.2019, Tribunalul Ilfov, Secția Civilă a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâții la plata sumei de 561.968 lei reprezentând contravaloarea autoturismului, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 17.07.2013 și până la data plății efective a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 2008/18.06.2019, Tribunalul Ilfov a admis cererea reclamantei și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 654/08.03.2019, în sensul că a obligat pârâții la plata sumei de 4.095 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Prin încheierea nr. 130A/14.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/93/2016, Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă a admis excepția de necompetență procesuală a Secției a VI-a civilă și a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Secțiilor a III-a sau a IV-a Civilă a Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 25.11.2019, sub nr. x/2/2019.

Prin decizia nr. 594A din 24 aprilie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2/2019, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins motivele de apel suplimentare susținute de apelanta-pârâtă B prin notele de ședință depuse la data de 28.02.2020, ca tardiv formulate; a respins apelul formulat de B împotriva încheierilor de ședință începând cu data de 21.11.2017, ca nefondat; a admis apelurile formulate de apelantele-pârâte B și E împotriva sentinței civile nr. 654 din 08.03.2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă, în dosarul nr. x/93/2016; a schimbat în parte sentința apelată în sensul obligării pârâților, corespunzător cotelor succesorale ce li se cuvin fiecăruia de pe urma autorului F, la plata către reclamantă a sumei de 76.050,11 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății efective, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la obligația de plată a dobânzii legale; a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă E a sumei de 3.000 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 594A din 24 aprilie 2023 au declarat recurs pârâții E, B, D și C, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește determinarea scadenței obligației principale, moment față de care se calculează o eventuală dobândă legală.

Arată recurenții că intimata-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011, act normativ care nu reprezintă dreptul substanțial în materie de dobânzi legale, acesta reglementând doar cuantumul dobânzii acordate pentru neplata unor obligații la termen. Instanțele de fond au dispus obligarea recurenților la plata de dobânzi legale în baza art. 1385 alin. (3) C. civ., text de lege care, de asemenea, nu reprezintă dreptul substanțial în materie de dobânzi legale.

Recurenții învederează că instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii, iar dreptul substanțial ce conține referiri la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești îl reprezintă prevederile art. 1535 C. civ., dispoziții care nu au fost invocate de reclamantă nici măcar cu ocazia cererii precizatoare înregistrate la data de 07.02.2017.

Arată recurenții că instanța de apel nu a analizat în ce măsură erau îndeplinite sau nu condițiile pentru a se dispune obligarea acestora la plata dobânzii legale și nici momentul de la care ar putea deveni exigibilă o asemenea obligație.

În măsura în care, prin absurd, s-ar fi procedat la o asemenea analiză, instanța de apel ar fi trebuit să constate că art. 1535 C. civ. stabilește fără echivoc că aceste daune moratorii se vor achita numai din momentul în care obligația principală a ajuns la scadență. Arată recurenții că data scadenței obligației principale nu este 17.07.2013 întrucât, prin raportare la acel moment, reclamanta nu se bucură de un înscris care să stabilească în contra recurenților că ar fi avut o obligație a cărei scadență era la data producerii accidentului. Pretind recurenții că este exclus ca o creanță să devină exigibilă înainte de a fi devenit certă și lichidă, acest din urmă aspect făcând chiar obiectul prezentului litigiu, fiind încuviințate o serie de probe pentru a se concluziona asupra întinderii posibilei obligații.

Obligația principală prezintă caracterul unei posibile obligații în sarcina recurenților (în măsura în care se va menține soluția de admitere a cererii de chemare în judecată), care se va bucura de atributul exigibilității, lichidității și certitudinii abia la momentul la care se va pronunța o hotărâre judecătorească definitivă prin care se vor constata ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, deci, se va concluziona asupra întinderii obligației.

În ceea ce privește determinarea scadenței obligației principale, recurenții au invocat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- sens în care au invocat prevederile art. 477 C. proc. civ. și au arătat că instanța de apel nu a analizat cauza în integralitate, respectiv a încălcat normele de procedură ce vizează efectul devolutiv al apelului atât timp cât prin apelurile formulate s-a solicitat ,,anularea hotărârii, respectiv schimbarea în tot a sentinței (...) în sensul respingerii cererii de chemare în judecată"-, cât și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- nemotivarea hotărârii- încălcând prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Indicarea generală conform căreia instanța de apel „menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la plata dobânzii legale” nu reprezintă o motivare juridică satisfăcătoare și, mai mult decât atât, nu reprezintă o cercetare a fondului dedus judecății.

Pretind recurenții că instanța de apel a încălcat normele de drept material atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare pe încercate a mașinii pentru lipsa prețului.

Raționamentul instanței de apel este eronat și încalcă prevederile art. 1246 și următoarele C. civ., întrucât această sancțiune nu a fost invocată în mod expres de intimată.

Făcând trimitere la prevederile art. 1249 C. civ., recurenții arată că invocarea nulității absolute, în oricare din cele două moduri reglementate de legiuitor, presupune a formula un petit sau o apărare prin intermediul căreia să i se solicite instanței în mod explicit să constate că a intervenit nulitatea acelui contract, or reclamanta nu a avut intenția în niciun moment în a solicita instanței să constate nulitatea unui contract a cărui existență a fost negată cu vehemență.

Simpla enunțare în cuprinsul concluziilor scrise depuse în fața Tribunalului Ilfov de către reclamantă, pentru termenul din 01.03.2019, respectiv în cuprinsul întâmpinării depuse în fața Curții de Apel București față de apelul pârâtei B, a două texte de lege ce reglementează nulitatea contractului pentru lipsa prețului determinat sau determinabil, nu poate fi echivalată unei apărări/excepții prin intermediul căreia să i se solicite în mod expres instanței să constate nulitatea absolută a unui contract.

În lipsa unei intenții manifestate sub forma unei apărări exprese, instanța nu putea să constate nulitatea absolută a contractului pentru lipsa prețului, întrucât, în caz contrar, soluția instanței de apel poate fi calificată ca fiind o extra petita pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, respectiv a art. 22 alin. (6), a art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Chiar în ipoteza în care instanța de apel ar fi considerat că este incident un caz de nulitate absolută pentru care este ținută să invoce din oficiu nulitatea contractului, atunci această sancțiune ar fi trebuit pusă în discuția părților, pentru a se asigura respectarea principiului contradictorialității asupra unei soluții pe care instanța urma să o pronunțe prin hotărâre, cum în mod expres prevede art. 14 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții arată că instanța de apel a încălcat normele de drept material atunci când a analizat și a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Susțin recurenții că instanța de apel nu a analizat una din apărările esențiale ale acestora- invocată în fața tribunalului și reiterată în apel-, anume aceea a posibilității existenței unei defecțiuni tehnice a mașinii care să îmbrace forma unui caz exonerator de răspundere.

Chiar în măsura în care, ipotetic, acest aspect faptic nu ar fi fost invocat în fața instanței de fond, acesta oricum ar fi putut să fie invocat prin apelurile formulate, așa cum în mod expres prevede art. 478 alin. (2) C. proc. civ., lucru care, de altfel, s-a întâmplat.

Recurenții pretind că expertiza tehnică era utilă și necesară soluționării cauzei, pe baza acesteia urmând ca instanța să analizeze temeinicia uneia dintre apărările esențiale formulate de pârâți din perspectiva neîntrunirii condiției vinovăției. Mai mult decât atât, această probă ar fi fost utilă inclusiv din perspectiva temeiului juridic invocat de intimată, ducând la o lipsire de efecte a acestuia.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a lămurit toate elementele necesare pentru a concluziona dacă este sau nu incidentă instituția răspunderii civile, fie ea contractuală sau delictuală.

Invocând prevederile art. 250 și art. 264 C. proc. civ., recurenții arată că numai în urma încuviințării de probe se poate stabili existența sau inexistența unui fapt, ceea ce denotă că în lipsa încuviințării unei probe cu acest scop, nu se poate emite nici măcar o opinie personală a completului de judecată în legătură cu inexistența vreunei defecțiuni a mașinii care să îl fi determinat pe autorul recurenților să depășească coloana de mașini.

Precizează că opinia personală a completului- astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate-, nu poate fi catalogată nici măcar ca o prezumție judiciară în sensul art. 329 C. proc. civ., fiind mai mult decât evident că probabilitatea faptului pretins de instanța de judecată nu reiese din materialul probatoriu, cu atât mai mult din dosarul de urmărire penală. Arată recurenții că este necesar răspunsul unui specialist în contextul în care nu a fost lămurită ipoteza existenței unei defecțiuni tehnice a mașinii, iar instanța a încălcat inclusiv normele de procedură ce vizează stabilirea obiectivelor la expertiză, fiind evident că, în măsura în care s-ar fi încuviințat proba cu expertiză tehnică, ar fi evidențiat în mod concret defecțiunea tehnică ce ar fi putut duce la pierderea controlului mașinii.

În concret, apărarea recurenților era una clară și viza posibilitatea existenței unei defecțiuni a mașinii care 1-ar fi pus pe autorul pârâților în imposibilitatea obiectivă de a opri mașina, urmând ca prin obiectivele la expertiză să se solicite expertului a analiza în ce măsură anumite defecțiuni identificate în concret ar fi putut duce la pierderea controlului asupra mașinii.

Arată recurenții că nu au urmărit a dovedi o altă modalitate de producere efectivă a accidentului (impactul cu trenul), ci au urmărit a dovedi cauza ce a stat la baza producerii acestuia, aspect de fapt ce nu a fost lămurit pe fondul cauzei.

Recurenții susțin că vinovăția autorului acestora a fost prezumată de instanța de apel pe baza unei opinii personale, fără a fi încuviințată proba cu expertiză, care putea face dovada inexistenței unei vinovății a acestuia, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului, care impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

Totodată, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor, pronunțând o hotărâre judecătorească prin care a constatat ca fiind întrunită condiția vinovăției autorului pârâților în lipsa unor probe care să fi fost administrate în fața acesteia.

Instanța de apel nu a analizat – fiind incident motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. – criticile pârâților referitoare la faptul că vinovăția autorului recurenților a fost reținută de instanța de fond pe baza actelor de urmărire penală, a procesului verbal de cercetare la fața locului.

Invocând prevederile art. 16 și art. 261 C. proc. civ., recurenții arată că instanțele de fond nu ar fi putut să își formeze o opinie pe baza actelor din dosarul de urmărire penală, acestea fiind ținute să administreze probe pe baza cărora să poată concluziona asupra întrunirii sau nu a condiției vinovăției autorului lor. Declarațiile martorilor, precum și procesul verbal de constatare nu puteau să stea la baza reținerii vinovăției defunctului F, întrucât niciuna dintre aceste persoane nu a putut să perceapă, prin propriile simțuri, dacă autorul recurenților se face vinovat sau nu de accident, respectiv nu au avut cum să perceapă cauza care a provocat accidentul.

Vătămarea este evidentă, indiferent că aceasta provine în urma nemotivării hotărârii sau în urma încălcării principiului nemijlocirii probelor, încălcare ce atrage automat și o încălcare a principiului contradictorialității, respectiv imposibilitatea asigurării unei apărări efective a recurenților în fața unor asemenea pretenții, cu atât mai mult cu cât s-a considerat că proba cu expertiză tehnică a mașinii nu ar fi utilă în dovedirea nevinovăției autorului recurenților.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul reducerii cuantumului onorariului de avocat de la 5.759 lei la 3.000 lei în raport cu criteriile prevăzute de art. 451 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât faza procesuală a apelului s-a întins pe o durată de aproximativ 3 ani de zile, perioadă în care marea majoritate a apărărilor și demersurilor (inclusiv colaborarea cu experții desemnați în cauză) au fost efectuate de reprezentantul convențional al apelantei E.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția nulității căii de atac iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilități recursului cu privire la motivele referitoare la dobânda legală deoarece sunt invocate omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că apelul a fost limitat expres de apelanți la soluția dată de instanța de fond cu privire la două aspecte: la suma stabilită cu titlu de prejudiciu constând în valoarea autoturismului distrus și la faptul că obligația acestora nu este una solidară, ci proporțională cu cota succesorală, așa cum rezultă din solicitarea din preambulul cererii de apel, cât și din dezvoltarea motivelor. Astfel, intimata arată că recurenții nu au contestat temeinicia soluției instanței de fond cu privire la dobânda legală.

Criticile referitoare la încălcarea normelor de drept procesual sunt neîntemeiate, în contextul în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., ci dispozițiile alin. 1 ale aceluiași articol referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

Chiar și în situația în care s-ar admite că instanța de apel a reținut cauza spre judecare în integralitate, soluția de a menține dispozitivul hotărârii instanței de fond cu privire la dobânda legală păstrează implicit și motivarea instanței de fond cu privire la acest aspect, astfel încât nu se poate susține că instanța trebuia sa motiveze încă o dată admiterea acestui capăt de cerere.

Nu poate fi reținută vătămarea invocată de recurenți cu privire la incertitudinea datei de la care curge dobânda legală, deoarece momentul de la care începe să curgă dobânda legală în cazul răspunderii civile delictuale este prevăzut expres de prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. și anume de la data producerii faptei ilicite.

Intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului întrucât criticile cu privire la încălcarea normelor de drept material care reglementează daunele moratorii nu se încadrează în cazul de nelegalitate invocat.

Relativ la motivele de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, intimata invocă excepția nulității, arătând că întreaga motivare a recursului face trimitere la încălcarea normelor de drept procesual care nu sunt sancționate cu nulitatea.

Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace o excepție pentru a fi validată ca apărare de către instanță, Codul de procedură civilă nu prevede condiții imperativ și expres impuse, cu atât mai puțin sancțiunea nulității pentru acest motiv.

Arată că a fost respectat principiul contradictorialității, în contextul în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost invocată pe cale de apărare și prin întâmpinarea la apel, astfel că nu era necesar a fi invocată din oficiu de către instanță.

Intimata-reclamantă susține că sunt neîntemeiate motivele referitoare la încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Învederează că recurenții nu au indicat nicio normă de drept material pretins a fi încălcată sau aplicată greșit, ci, prin susținerile formulate tind la cenzurarea aprecierii date de instanță mijlocelor de probă și la o nouă judecată a fondului, iar critica ce vizează rațiunea pentru care instanța de apel a înțeles să respingă o probă, nu se încadrează în limitele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă pretinde că sunt neîntemeiate și criticile privind încălcarea principiului nemijlocirii probelor- proba cu înscrisurile din dosarul penal fiind administrată de instanța care a judecat apelul-, respectiv cele referitoare la incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În termen procedural, recurenții-pârâți au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că din actele și lucrările dosarului reiese promovarea omisso medio a recursului de către pârâții C și D, iar criticile formulate de pârâtele B și E sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în limitele arătate în cuprinsul raportului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 octombrie 2024 completul de filtru a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâții C și D împotriva deciziei nr. 594/A din 24 aprilie 2023 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a admis în principiu recursul declarat de pârâtele B și E împotriva aceleiași decizii, sens în care a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 12 februarie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate de recurentele-reclamante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Astfel:

- Susținerea nelegalității deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aceea că „instanța de apel ar fi aplicat eronat dispozițiile care reglementează dobânda legală, atunci când a menținut sentința tribunalului, de obligare la plata acestei dobânzi, cu începere de la data producerii accidentului până la aceea a plății efective a debitului principal”, este una care nu poate face obiect de analiză în recurs, fiind formulată omisso medio.

Așa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu din data de 9.10.2024 – ca urmare a parcurgerii procedurii filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ. – criticile referitoare la pretinsa aplicare eronată a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) C. civ., art. 1535 C. civ., vizând întinderea reparației (pierderea suferită și câștigul nerealizat) și respectiv, momentul scadenței obligației principale, nu se grefează pe considerentele deciziei recurate.

Întrucât nu a fost învestită cu o critică sub aspectul menționat, al dobânzilor datorate, instanța de apel nu a făcut decât să mențină dispoziția de primă instanță, fără o analiză proprie referitoare la intervalul de timp pentru care se datorează despăgubirile sub forma câștigului nerealizat (lucrum cessans), ca parte a prejudiciului reclamat.

Soluția instanței de apel este corectă întrucât a respectat limitele devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum) impuse de dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

În acest context, susținerea din recurs, a nelegalității soluției pe aspectul dobânzilor stabilite de prima instanță, soluție neatacată în apel, reprezintă, cum s-a arătat, o critică formulată omisso medio și ca atare, nesusceptibilă de analiză, negrefându-se pe dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel.

Astfel fiind, sunt lipsite de temei și toate celelalte argumente pe care recurentele le subsumează altor motive de recurs – art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.-, dar în susținerea aceluiași aspect de nelegalitate, privitor la acordarea dobânzilor, atunci când pretind că instanța de apel „n-ar fi analizat cauza în integralitate” și respectiv, că ar lipsi motivarea, necunoscându-se „raționamentul juridic” în baza căruia decizia a menținut soluția de primă instanță în privința obligației de plată a dobânzii legale.

Or, imputând absența unui raționament propriu al instanței de apel pe aspecte ce nu o învestiseră, recurentele sunt cele care nesocotesc regulile procedurale ale desfășurării judecății devolutive, care obligă instanța să verifice „în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” (art. 479 alin. 1 C. proc. civ.), cu consecința păstrării hotărârii (art. 480 alin. 1 C. proc. civ.) în partea ce nu a fost atacată.

- Este, de asemenea, lipsită de temei critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale – de drept material și respectiv, procedural – atunci când instanța a constatat nulitatea absolută, pentru lipsa prețului, a contractului de vânzare pe încercate a mașinii. S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanța de apel ar fi nesocotit regimul juridic al nulității (art. 1246, 1249 C. civ.) întrucât invocarea nulității absolute ar fi presupus formularea unui petit sau a unei apărări exprese prin care să se solicite instanței constatarea nulității contractului. Pe de altă parte, sub aspect procedural, instanța s-a pronunțat cu încălcarea principiului disponibilității, a dispozițiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., precum și a principiului contradictorialității (art. 14 alin. 4 C. proc. civ.). În felul acesta, reclamantele ar fi fost prejudiciate, mai ales că era pentru prima dată când instanța recunoaște „veridicitatea” celor afirmate în legătură cu existența raporturilor contractuale dintre părți.

Contrar susținerii recurentelor, în speță nu a avut loc încălcarea normelor legale de care acestea se prevalează și nici o vătămare procesuală, față de contextul în care s-a desfășurat judecata și de poziția pe care acestea și-au exprimat-o în raport cu pretențiile în despăgubire ale reclamantei.

Astfel, reclamanta și-a fundamentat cererea în dezdăunare pentru răspunderea civilă delictuală, solicitând contravaloarea autoturismului distrus, marca X, de către autorul pârâților, decedat în urma accidentului provocat de acesta (autoturismul fiindu-i încredințat cu trei luni anterior, pentru a-l verifica în trafic în vederea cumpărării).

Pârâtele, moștenitoare ale autorului decedat, au contestat acest fundament juridic al pretenției reclamantei susținând că, în realitate, ar fi avut loc o vânzare pe încercate a bunului și, ca atare, în prezența unui astfel de contract, partea nu are la dispoziție acțiunea în răspundere delictuală, fiind obligată, prin dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., să apeleze la regulile răspunderii contractuale.

Verificând această apărare, prima instanță a apreciat că nu se poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 1681 C. civ., referitoare la vânzarea pe încercate întrucât, deși a rezultat că „reclamanta i-a încredințat defunctului F autoturismul marca X în vederea testării, între aceștia nu a intervenit o vânzare pe încercate, având în vedere că nu s-a făcut dovada acordului de voință al părților, condiție esențială la încheierea actului juridic. Mai mult, în cauză nu s-a făcut dovada prețului stabilit între părți și nici a achitării unei părți din acesta de către defunct, prețul făcând parte din obiectul contractului”.

Pe aceeași situație factuală, instanța de apel a considerat că predarea autoturismului către autorul pârâților, în vederea testării pentru o perioadă mai lungă de timp, fără ca acesta să-l declare necorespunzător și să-l restituie în termen de 30 de zile, reprezintă, în condițiile art. 1681 C. civ. o vânzare pe încercate, dar contractul este lovit de nulitate absolută, conform art. 1226 alin. (2) C. civ., nefăcându-se dovada stabilirii și plății prețului, ca element de valabilitate a contractului.

S-a concluzionat că, față de efectul retroactiv al nulității, contractul nu a existat și, ca atare, pretenția în despăgubiri poate fi formulată pe temeiul răspunderii civile delictuale, părții neputându-i-se opune dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., care consacră prioritatea aplicării regulilor răspunderii contractuale în raport cu alte forme ale răspunderii.

Rezultă că ambele instanțe de fond au stabilit că în speță este incidentă instituția răspunderii civile delictuale, ale cărei condiții de activare în sarcina autorului pârâților și respectiv, a acestora din urmă, ca moștenitori, au fost verificate.

Împrejurarea că instanța de apel, evaluând aceeași situație de fapt, a considerat că a existat un contract de vânzare pe încercate, dar acesta nu este producător de efecte juridice, lipsindu-i un element esențial (prețul), nu a însemnat, contrar susținerii recurentelor, o pronunțare cu încălcarea regulilor regimului nulității.

Potrivit art. 1247 alin. (3) C. civ., instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, iar obiectul obligației (în speță, prestația la care s-a obligat cumpărătorul) este, conform art. 1226 alin. (1) C. civ., prevăzut sub sancțiunea nulității absolute.

De asemenea, faptul că instanța are obligația să verifice valabilitatea unui act juridic din punct de vedere al incidenței unei cauze de nulitate absolută înseamnă, contrar susținerii recurentelor, că o astfel de verificare se poate face și, mai mult, trebuie realizată chiar în absența unei cereri exprese a părții, așa încât nu se poate pretinde nesocotirea limitelor judecății ori a principiului disponibilității sub acest aspect.

În speță, analiza a fost realizată de instanța de apel pe cale incidentală, după ce aceasta a primit susținerea pârâților în sensul că în cauză ar fi intervenit o înțelegere (o convenție) de vânzare pe încercate.

Împrejurarea că, subsecvent aprecierii asupra existenței unei astfel de convenții, instanța de apel a procedat și la verificarea valabilității acesteia, sub aspectul incidenței unor cauze de nulitate, nu este eo ipso una de natură să-i vatăme procesual pe pârâții-recurenți pentru că nu a fost precedată de o dezbatere contradictorie a părților, ținându-se seama, în concret, de particularitățile desfășurării procedurii judiciare.

Aceasta, în contextul în care prima instanță reținuse, separat de nedovedirea unui acord de voință al părților la încheierea contractului și faptul că oricum „în cauză nu s-a făcut dovada prețului stabilit de părți și nici a achitării unei părți a acestuia de către defunct, prețul făcând parte din obiectul contractului” (mai exact, din obiectul obligației, conform art. 1226 C. civ.).

Or, pe această situație, a stabilirii unui preț determinat sau determinabil și a plății acestuia, în întregime sau în parte, pârâții nu au demonstrat contrariul celor reținute de prima instanță nici în apel. Deși au avut critica formulată și li s-a încuviințat suplimentarea probatoriului pe acest aspect, analizând probele administrate, instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie.

Astfel fiind, recurenții nu pot pretinde existența unei vătămări procesuale din simplul fapt al nepunerii formale în discuția lor a unui aspect care atrage nevalabilitatea contractului de vânzare pe încercate, în contextul în care era vorba despre același aspect reținut și de prima instanță (lipsa unui preț determinat/determinabil și neplata acestuia), care făcuse obiect al criticilor acestora în apel, în urma analizei cărora instanța devolutivă de control a ajuns la aceeași concluzie.

Altfel spus, din raționamentul judiciar al ambelor instanțe de fond rezultă că a lipsit obiectul obligației (prețul), ceea ce, în condițiile art. 1226 alin. (2) C. civ. atrage nulitatea convenției, ce diferențiază judecățile realizate în cele două etape jurisdicționale anterioare fiind doar calificarea juridică dată de instanța de apel lipsei unui element esențial al convenției, pe planul valabilității acesteia.

Aceasta a însemnat și că judecata a rămas în limitele stabilite de prima instanță, cu fundamentul pretențiilor dat de răspunderea civilă delictuală, instanța de apel arătând în mod corect de ce nu poate fi făcută aplicarea dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., de care s-au prevalat pârâții, atunci când au invocat prioritatea răspunderii contractuale în raport cu cea delictuală.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la încălcarea normelor de drept material, atunci când instanța de apel a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Se constată că, sub pretextul unei cenzuri de nelegalitate a deciziei care ar fi statuat eronat asupra cerințelor legale vizând răspunderea delictuală, recurentele aduc de fapt, în dezbaterea judiciară, aspecte de probatorii necenzurabile în recurs.

Astfel, se susține greșita neadministrare a probei cu expertiză tehnică auto pentru a se dovedi existența unei defecțiuni tehnice a mașinii, aptă să conducă la stabilirea unui caz exonerator de răspundere, prin înlăturarea vinovăției.

Aceasta, în contextul în care, răspunzând criticii din apel cu același conținut, îndreptată împotriva sentinței, instanța de apel reține, pe baza probelor administrate (proces verbal de cercetare la fața locului, depoziția mecanicului de locomotivă și a unuia dintre conducătorii auto aflați la fața locului) că „autoturismul a intrat în coliziune cu trenul ca urmare a faptului că, deși era semnalizată corespunzător trecerea la nivel cu calea ferată, autorul pârâților a depășit coloana de mașini oprită la barieră, trecând prin semibariere și că astfel fiind, „nici măcar o defecțiune tehnică majoră, cum ar fi defectarea frânelor sau a direcției, nu ar fi putut justifica depășirea coloanei de mașini pentru o traiectorie de coliziune cu trenul și nici ocolirea semibarierelor”.

Readucând în discuție, în faza procesuală a recursului, necesitatea și utilitatea administrării probei cu expertiză, invocând o pretinsă nesocotire a dispozițiilor art. 250 C. proc. civ., art. 264 C. proc. civ. (referitoare la obiectul probațiunii și la aprecierea probelor), recurentele nesocotesc dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează controlul instanței de recurs la conformitatea hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile în timp ce administrarea probelor, evaluarea acestora și stabilirea situațiilor de fapt sunt în puterea de apreciere a instanțelor de fond.

În același fel, inadecvată procedural și nesusceptibilă a face obiectul unei critici de nelegalitate, este referirea recurentelor la dispozițiile art. 329 C. proc. civ. (prezumțiile judiciare), a căror nesocotire s-a invocat, susținându-se că ar fi vorba despre „opinia personală a completului de judecată” în legătură cu inexistența unei defecțiuni tehnice a mașinii care să-l fi determinat pe autorul recurentelor să depășească coloana de mașini.

Potrivit art. 329 C. proc. civ., prezumțiile judiciare sunt mijloace de probă, lăsate la „luminile și înțelepciunea judecătorului”, care se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, ele putând fi primite doar în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Așadar, este la latitudinea instanței aprecierea asupra consecințelor faptelor cunoscute, stabilite pe baza probelor administrate (intrarea în coliziune cu trenul ca urmare a faptului că, deși era semnalizată corespunzător trecerea la nivel cu calea ferată, autorul pârâtelor a depășit coloana de mașini oprită la bariere, trecând printre semibariere) și în ce măsură ele au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins (săvârșirea cu vinovăție a ilicitului, în absența unei defecțiuni tehnice a autoturismului), fiind vorba despre un mijloc de probă care se evaluează în contextul tuturor celorlalte administrate, conform art. 264 C. proc. civ.

Singurul aspect cenzurabil în recurs, din punct de vedere al modalității în care instanța de apel a aplicat prezumția judiciară, este cel legat de admisibilitatea acesteia, subordonată admisibilității dovezii cu martori, raportat la ceea ce făcea obiectul probațiunii.

Or, având în vedere aspectul vizat de probațiune – împrejurările producerii accidentului, soldat cu distrugerea autoturismului a cărui contravaloare s-a solicitat – , în mod evident este vorba despre elemente de fapt demonstrabile prin administrarea probei testimoniale fiind deci, admisibilă prezumția judiciară.

- Susținerea încălcării principiului administrării nemijlocite a probelor și a încălcării unor reguli de procedură de natură să atragă sancțiunea nulității hotărârii, este, de asemenea, lipsită de temei, contrazicând realitatea actelor procedurale înfăptuite în cauză.

Astfel, în adoptarea soluției, instanțele fondului nu au avut în vedere doar mijloacele de probă administrate în dosarul de urmărire penală (la un moment apropiat producerii evenimentului și deci, cu un grad ridicat de credibilitate, prin nealterarea informațiilor, constatărilor și declarațiilor ca urmare a trecerii timpului), ci și probele administrate în mod direct.

În realitate, prin conținutul criticii, recurentele nu aduc în discuție aspecte de nelegalitate a deciziei, ci aspecte de evaluare a probatoriului administrat, necenzurabile în recurs.

- Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au pretins și că prin obligarea reclamantei intimate la plata unei sume de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, se impune o reducere proporțională a onorariului avocatului, prin prisma motivelor de apel considerate întemeiate, dar că această măsură a instanței nu ar fi motivată.

Critica nu vizează un aspect de nelegalitate a deciziei, pe soluția accesorie dată cheltuielilor de judecată, în contextul în care de fapt este îndreptată împotriva aprecierii instanței asupra proporționalității cheltuielilor, situație în care se opun dezlegările cu caracter obligatoriu conținute de Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în legătură cu inadmisibilitatea deducerii judecății în recurs, pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a unor asemenea aspecte, care țin de aprecierea instanțelor fondului.

În acest sens, conform încheierii de admitere în principiu din 9.10.2024, s-a consemnat că nu sunt susținute de argumente, care să permită o încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., criticile vizând cheltuielile de judecată din apel, întrucât vizează circumstanțe factuale ale cauzei în aprecierea proporționalității acestor cheltuieli.

Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele B și E împotriva deciziei nr. 594 A din 24 aprilie 2023 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.