Decizia nr. 2118/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 394/2015 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 3 noiembrie 2014, reclamanții A. S.R.L. și B. au solicitat instanței obligarea pârâtei x Motors Trading S.R.L. la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale, 850.000 RON cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată pe care le va efectua cu acest proces. În drept, au fost indicate dispozițiile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 394 din 24 martie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu pârâta x Motors Trading S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe au declarat calea de atac a apelului reclamanții A. S.R.L. și B., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 514A din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă nr. 394 din 24 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul București În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 10 decembrie 2015 sub nr. x/2014*. Prin sentința civilă nr. 147 din 7 februarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 3.000 RON către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1551A din 16 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014 a admis apelul declarat de reclamanții A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu intimata-pârâtă x Motors Trading S.R.L.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A admis în parte cererea, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10.000 RON către reclamantul B., reprezentând daune morale; a respins cererea formulată de reclamantul B., având ca obiect daune materiale, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâta la plata sumei de 2.109,5 RON către reclamantul B., reprezentând cheltuieli de judecată; a obligat-o pe reclamanta A. S.R.L. la plata sumei de 1.500 RON către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantului B. la plata cheltuielilor de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei A. S.R.L. privind cheltuielile de judecată; a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata sumei de 3.311,5 RON către apelantul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

Recursul exercitat în cauză Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă x Motors Trading S.R.L. a solicitat admiterea recursului și casarea în totalitate a deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 147 din 7 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, formulând următoarele critici: Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța a pronunțat o decizie lacunară și succintă, lipsind cu desăvârșire motivele pentru care a înlăturat concluziile răspunsului asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de către experții C., D. și E., respectiv a apărărilor și înscrisurilor invocate și depuse de către recurenta-pârâtă. Astfel din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, lipsesc elementele fundamentale de natură să permită instanței de control judiciar verificarea legalității și temeiniciei soluției pronunțate, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În opinia sa, față de considerentele nesusținute de probe, bazate doar pe prezumții subiective nefondate, se impune concluzia nemotivării soluției pronunțate, întregul probatoriu și argumentele și dezvoltate în fața instanței fiind lăsate fără un examen judiciar complet, cu nesocotirea exigențelor art. 397 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., care impun cercetarea procesului sub toate aspectele deduse judecății. În mod contradictoriu și nelegal, deși instanța de apel a arătat expres în considerente că a înțeles să valorifice raportul de expertiză realizat de experții tehnici E., C. și D., a ignorat în totalitate concluziile finale ale acestui raport, fără însă a explica de ce a ajuns totuși la o concluzie contrară celor stabilite prin acesta. Prin ignorarea răspunsului asupra obiecțiunilor, deși afirmă că preia concluzia celor trei experți, instanța a ajuns la o concluzie contrară. În continuare, recurenta-pârâtă a expus ample considerații privind concluziile cuprinse în rapoartele de expertiză, precum și răspunsul la obiecțiunilor formulate în apel, concluzionând că instanța s-a limitat la a extrage din cuprinsul rapoartelor de expertiză efectuate doar unele paragrafe, fără a avea în vedere concluziile finale exprimate de către experți și fără a oferi vreun argument pentru maniera în care a înțeles să valorifice aceste probe. A concluzionat în sensul că întreaga motivare a deciziei recurate este străină naturii cauzei, ceea ce echivalează în fapt unei situații de nemotivare. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 327, art. 329, art. 249, art. 293, art. 295, art. 264 alin. (1), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (1), (2) și (7) C. proc. civ., precizând că i s-a produs o vătămare gravă a drepturilor procesuale la apărare și la un proces echitabil. În dezvoltarea acestui motiv de casare, printr-o primă critică a învederat că instanța de apel a ignorat în totalitate cele concluzionate de către experții judiciari și reliefate de înscrisurile existente la dosar, pronunțând o soluție bazată pe susținerile nefondate ale apelantei-reclamante și presupuse prezumții judiciare subiective și nesusținute de opiniile tehnice multiple administrate în cauză. S-a invocat faptul că instanța a apelat la mai multe prezumții prin care a determinat rolul condensatorilor și a dedus că cel puțin unul dintre aceștia nu ar fi funcționat, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea declanșării sistemului airbag-SRS. În mod evident, aceste prezumții sunt de natură tehnică și nu juridică, neîndeplinind exigențele prevăzute de dispozițiile art. 327 coroborat cu art. 329 C. proc. civ. Fără un argument tehnic, instanța de apel a apreciat că energia de rezervă pentru declanșarea airbag-urilor ar fi fost asigurată de cel puțin unul dintre condensatori, însă acesta nu a funcționat la momentul accidentului. Simpla existență a celor șase condensatori nu este suficientă, în aprecierea recurentei-pârâte, pentru a da naștere unor prezumții judiciare. Instanța de apel trebuia să dea eficiență principiului in dubio pro reo, iar nu unor prezumții judiciare subiective și nesusținute de opiniile tehnice exprimate în cauză. De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 249, art. 292, art. 293, art. 295, art. 264 alin. (1), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (1), (2) și (7) C. proc. civ., deoarece instanța de apel a apreciat în mod nelegal reaua sa credință. În ceea ce privește aplicarea eronată a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a reținut greșit că pârâta este cea care ar fi trebuit să facă dovada privind existența unor presupuși condensatori cu rolul de a furniza energie de rezervă în cazul defectării bateriei de acumulatori a autoturismului. Recurenta-pârâtă a mai invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., susținând că acestea nu au fost puse în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității. Din această perspectivă, a arătat că din documentele înregistrate la dosar la 22 iunie 2018 rezultă că a depus toate înscrisurile solicitate, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 21/1992. De asemenea, a menționat că, la termenul din 12 octombrie 2020, reprezentantul său a arătat expres că acei condensatori asigură transmiterea energiei electrice de la sursă până la mecanismul pe care îl servesc, fără a avea funcția suplimentară de a furniza energie de rezervă în cazul defectării bateriei de acumulatori a autoturismului. În susținerea acestei critici a redat considerentele din încheierea de ședință din 12 octombrie 2020. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 240/2004, art. 1.349, art. 1.350 și art. 1.357 din C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de casare a susținut că, în urma unei analize superficiale a probatoriului administrat și cu încălcarea dispozițiilor procedurale incidente, în mod nelegal instanța de apel a stabilit că ar fi îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale. Recurenta-pârâtă a argumentat că, din moment ce impactul nu s-a resimțit deloc asupra structurii de rezistență frontale a automobilului (rămasă neavariată), senzorul sistemului de airbag nu a recepționat o decelerație necesară pentru declanșare. În aprecierea sa, este incident cazul fortuit, fără a putea fi reținută culpa sa, întrucât condițiile tehnice confirmă imposibilitatea declanșării sistemului airbag față de circumstanțele producerii accidentului. S-a reținut de către experți, în mod unanim, inexistența unui impact frontal, moderat sau puternic, care să transmită senzorului o forță de intensitatea necesară pentru activarea sistemului de airbag. De asemenea, a subliniat că, având în vedere constatările concordante ale tuturor experților cu privire la componentele avariate și la dinamica producerii accidentului, prin coroborare cu înscrisurile administrate, se impune concluzia potrivit căreia sistemul de airbag nu s-a declanșat ca urmare a neafectării structurii de rezistență (nefiind resimțit un șoc suficient la impact), cât și ca urmare a desprinderii firelor de alimentare de la senzorul airbag stânga, prin contact material cu elementele deplasate sau deformate ale caroseriei remorcii și/sau ale autoturismului. A mai susținut că trebuie înlăturată concluzia instanței de apel în sensul că din probele administrate s-ar putea deduce existența unui defect de fabricație al autovehiculului x, constând în aceea că cel puțin unul din cei șase condensatori identificați în structura sistemului airbag-SRS, era menit să asigure energia de rezervă pentru declanșarea airbag-urilor, însă că acesta nu a funcționat la momentul accidentului. Pe de-o parte, această concluzie a pornit de la premisa eronată conform căreia ar fi fost îndeplinite condițiile dinamice de declanșare a airbag-urilor, iar, pe de altă parte, au fost aplicate în mod nelegal prezumțiile judiciare. Având în vedere ansamblul argumentelor dezvoltate în cele ce preced, prin raportare la probatoriul administrat, a precizat că se impune concluzia absenței oricăror defecte de fabricație ale autoturismului marca x, neexistând nicio probă care să susțină o asemenea teză. Suplimentar, recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că lipsa oricărui defect de fabricație atrage, în mod evident, absența oricărui presupus prejudiciu și implicit a vreunui raport de cauzalitate, privite drept condiții imperative pentru angajarea răspunderii sale. Printr-o ultimă critică, a susținut că dispozițiile art. 1.349, art. 1.350, art. 1.357 din C. civ. și art. 6 din Legea nr. 240/2004 au fost aplicate în mod nelegal, întrucât nu există nicio probă din care să rezulte existența unui defect al produsului și, prin urmare, nu există niciun temei pentru acordarea unor daune morale sau materiale reclamanților apelanți. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate Intimații A. S.R.L. și B. au formulat întâmpinare în termenul legal, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de către x Motors Trading S.R.L. ca nefondat. De asemenea, cu titlu prealabil, au invocat excepția nulității recursului, arătând că susținerile din cererea de recurs nu pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Procedura de filtrare a recursului Prin încheierea din camera de consiliu din 4 mai 2023, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimații A. S.R.L. și B., fiind admis în principiu recursul declarat de pârâta x Motors Trading S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1551A din 16 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. S-a stabilit termen de judecată la 9 noiembrie 2023, în vederea soluționării recursului, termen preschimbat la 15 noiembrie 2023 prin încheierea din 23 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat potrivit considerentelor expuse în cele ce succed. În prealabil, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar în condițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate procedurală, respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept). Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile care nu vor primi un răspuns din partea instanței de recurs, deoarece nu se încadrează în motivele de casare. Demersul judiciar are ca obiect antrenarea răspunderii delictuale a pârâtei x Motors Trading S.R.L. pentru pagubele generate de comercializarea unui autoturism marca x cu defecte la sistemul de siguranță, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 240/2004 raportat la prevederile generale în materia răspunderii civile delictuale, stipulate de art. 1.357 din C. civ.. Defectul reclamat de către reclamanți privește modulul airbag frontal și sistemul de retractare a centurii de siguranță de pe partea conducătorului auto, care nu s-au activat în urma impactului dintre autoturismul marca x condus de reclamantul B., care circula regulamentar, și remorca tractorului condus de F.. Prin sentința pronunțată de tribunal, în al doilea ciclu procesual, a fost respinsă acțiunea în răspundere civilă delictuală, constatându-se inexistența unui defect la sistemul de siguranță al autoturismului x. Examinând apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, curtea de apel a constatat, sub un prim aspect, că parametrii dinamici ai impactului îndeplinesc condițiile pentru declanșarea sistemului de airbag-uri frontale SRS, apoi a reținut că a existat un defect al acestui sistem, care a împiedicat declanșarea sa după desprinderea, din cauza impactului, a firelor de alimentare de la senzorul airbag-uri stânga. - Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a invocat vicii privind motivarea deciziei recurate este nefondat. Verificând respectarea exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reies raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat admiterea apelului declarat de reclamanți, anularea sentinței și admiterea în parte a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamantul B.. Soluția instanței de apel se fundamentează pe un raționament juridic corect, logic și convingător, iar nicidecum afectat de motivarea insuficientă sau contradictorie. Instanța de apel a oferit dezlegare juridică chestiunilor deduse judecății, exercitând întocmai prerogativele jurisdicționale, întrucât a analizat punctual concluziile experților și a argumentat de ce a reținut ori, după caz, le-a înlăturat (art. 264 C. proc. civ.) prin raportare la motivele de apel ale reclamanților și la apărările formulate de pârâtă. Apărările pârâtei evocă două argumente pentru care nu îi poate fi imputată nedeclanșarea sistemului de airbag: în primul rând, dinamica producerii accidentului nu a fost de natură a imprima șocul necesar pentru ca senzorul să activeze sistemul și, în al doilea rând, în ipoteza unui impact frontal, din cauza desprinderii firelor de alimentare, nu a fost posibilă furnizarea cu energie electrică a sistemului, întrucât în componența acestuia nu există niciun condensator sau dispozitiv suplimentar care să îl susțină independent, explicații care, în opinia sa, atrag incidența cazului fortuit. Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a conturat viciul nemotivării susținând că lipsesc motivele pentru care au fost înlăturate concluziile răspunsului asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de către experții C., D. și E., apărările formulate și înscrisurile pe care le-a depus. Aceste critici nu pot atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, iar nu de volum, astfel că această obligație a instanței nu înseamnă că trebuie prezentat un răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat de părți, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că a răspuns implicit acestor argumente. Este adevărat că instanța de judecată trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, să analizeze efectiv motivele și apărările părților care sunt înlăturate, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. Noțiunea "proces echitabil" presupune ca o instanță de judecată să fi examinat, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România). În aceste coordonate, pentru a răspunde punctual criticilor pârâtei, Înalta Curte constată că opera de valorizare a materialului probator administrat, care susține întrunirea condiției privind existența defectului la sistemul de siguranță al autoturismului marca x, a fost transpusă de instanța de apel în cadrul unor ample și elocvente considerente . Astfel, se observă că a fost redat raționamentul prin prisma căruia instanța a dat prevalență constatărilor de fapt ale experților tehnici E., C. și D., în detrimentul concluziilor din raportul de expertiză întocmit în primă instanță de expertul G. (impact produs pe partea laterală), precum și față de opinia expertului H. în sensul neîndeplinirii condițiilor dinamice care să ducă la declanșarea airbag-urilor frontale ale autoturismului, care, de altfel, coincid cu apărările pârâtei. Ca atare, este evident că pentru aceleași motive au fost înlăturate apărările pârâtei, din moment ce acestea au fost infirmate de raportul de expertiză valorificat de către instanța de apel. Printr-un prim silogism, care are la bază constatările de fapt din raportul de expertiză menționat, în sensul că a existat un impact axial (frontal), necentrat (excentric pe limita a 300-400 mm a părții laterale stânga), raportat la analiza tuturor avariilor și a urmelor de frânare (consemnate în procesul-verbal de constatare întocmit de IPJ Brăila), fiind exclusă ipoteza impactului oblic față de axa de simetrie a autoturismului, curtea de apel a stabilit că au fost întrunite condițiile pentru declanșarea sistemului de airbag-uri frontale. De asemenea, a subliniat că experții au analizat și exclus argumentat toate cele trei cazuri de nedeclanșare a airbag-ului prezentate în cartea tehnică a autoturismului, inclusiv pe cea a glisării autoturismului sub remorcă, întrucât autoturismul a lovit, dislocat, rupt, smuls și proiectat axa spate a remorcii, prinsă solid de șasiu, care se află la nivelul părții frontale, adică al celei mai joase înălțimi a autoturismului, ci nu deasupra capotei. Nefondată este și critica referitoare la valorificarea greșită de către instanța de apel a raportului de expertiză. Raportul de expertiză efectuat de experții tehnici E., C. și D. a fost finalizat, în pofida afirmației recurentei-pârâte, prin depunerea răspunsului la obiecțiuni și a suplimentelor de expertiză, expertul E. fiind înlocuit cu expertul H. prin încheierea curții de apel din 11 martie 2019, altfel cum a solicitat inclusiv avocatul recurentei-pârâte. Conform art. 337 C. proc. civ., dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze. Așadar, în ipoteza în care sunt necesare clarificări, explicații sau informații suplimentare cu privire la constatările sau concluziile experților, precum și atunci când între părerile acestora există contradicții, instanța poate dispune lămurirea raportului de expertiză din oficiu sau la solicitarea părților. Această ipoteză este cunoscută în practica judiciară sub denumirea "întregirea expertizei". În schimb, completarea expertizei (pentru care în practică se folosește și sintagma "supliment de expertiză") va fi dispusă atunci când experții nu au răspuns la toate obiectivele fixate de instanță, precum și atunci când este necesar să se răspundă la noi întrebări (obiective), rezultate din raportul de expertiză depus la dosar ori din cercetarea judecătorească. Ca atare, este nereală susținerea potrivit căreia motivarea instanței de apel ar fi bazată pe constatările unui raport provizoriu/nefinalizat. Recurenta-pârâtă face distincție între opinia primară și concluzia finală a experților tehnici, susținând că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, prin răspunsul la obiecțiuni (parte integrantă a raportului de expertiză) s-a procedat la rectificarea concluziilor inițiale ale raportului de expertiză, în sensul că nu au fost întrunite condițiile de declanșare a airbag-urilor. Răspunsul experților la obiecțiuni trebuie privit din perspectiva analizei efectuate de experți, a legăturii dintre obiecțiune și răspuns. Curtea de apel a încuviințat obiecțiunile formulate de apelanții-reclamanți și intimata-pârâtă prin încheierea din 5 februarie 2018 . Ca atare, opinia experților din răspunsul la obiecțiuni nu poate fi scoasă din context, rolul său fiind de a oferi lămuriri cu privire la obiecțiuni, fără a reveni asupra constatărilor de fapt ale experților, de care a ținut seama instanța de apel, care conturează parametrii dinamici necesar a fi întruniți pentru declanșarea sistemului airbag sau asupra analizei celor trei cazuri de nedeclanșare a airbag-urilor, astfel cum au fost consemnate pe larg în raportul de expertiză. Rezultă, în aceste condiții, că nu se poate reține vreo contradicție în conținutul raportului de expertiză, din a cărui componență face parte și răspunsul la obiecțiuni. În absența unei asemenea contradicții, pretenția pârâtei echivalează cu omologarea unei alte concluzii decât cea avută în vedere, în mod efectiv, de către instanța de apel. O asemenea susținere, având ca premisă existența unei contradicții între valoarea probatorie dată de instanță raportului de expertiză și concluzia experților din răspunsul la obiecțiuni, nu poate fi validată în sensul dorit de partea recurentă. Prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, iar forța probantă a expertizei administrate în cauză nu poate fi examinată în recurs, întrucât, față de configurarea recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aprecierile instanței de fond asupra probei nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, fiind inadmisibile criticile sub acest aspect. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului recursului. Reiese astfel că aceste susțineri nu au vocație critică din perspectiva motivului de casare invocat, întrucât reprezintă interpretarea dată de recurenta-pârâtă asupra semnificației/înțelesului respectivei concluzii expuse de comisia de experți în cadrul răspunsului la obiecțiuni, care este însă lipsită de fundament față de argumentele deja prezentate. În circumstanțele arătate, concluziile experților fiind lăsate de legiuitor la libera apreciere, nu poate fi reproșat instanței de apel că însușirea acestora nu a fost precedată de examinarea conținutului concret al lucrării, de coroborarea cu celelalte mijloace de probă. Așadar, Înalta Curte observă că opiniile experților nu au fost preluate mecanic, ci au fost trecute prin filtrul raționamentului instanței, apoi cenzurate și coroborate cu restul probelor. Nici răspunsul la obiecțiuni nu a fost ignorat de instanța de apel, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă, dovada în acest sens fiind considerentele care înfățișează analiza situației generate de desprinderea firelor de alimentare electrică de la senzorul airbag-uri stânga ca urmare a impactului. Important de remarcat este că o asemenea situație a fost apreciată a avea deosebit de mare probabilitate în cazul accidentelor violente, cu consecința nedeclanșării airbag-ului într-un număr mare de cazuri, raționament juridic care exclude incidența cazului fortuit invocat în apărare de recurenta-pârâtă, întrucât dispozițiile art. 1.351 alin. (3) din C. civ. definesc această cauză exoneratoare de răspundere drept "un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs". Astfel, validând concluzia curții de apel, însăși lipsa unei surse electrice alternative (de rezervă) de alimentare a sistemului airbag într-o astfel de ipoteză evidențiază vicii de concepere a sistemului. Drept urmare, acest argument al curții de apel are rolul de a înlătura apărarea recurentei-pârâte potrivit căreia în componența sistemului de protecție airbag al autoturismului nu există niciun condensator sau dispozitiv suplimentar care să acumuleze energie electrică sau să susțină independent sistemul. În dezacord cu alegațiile părții recurente, se observă că instanța de apel a explicat și rațiunea pentru care a prezumat că autoturismul în cauză era dotat cu cel puțin un condensator cu rolul de a furniza energie electrică de rezervă, însă acesta nu a funcționat la momentul accidentului. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel a analizat sumar probele administrate, recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că este întrunită prima condiție impusă de art. 6 din Legea nr. 240/2004 pentru angajarea răspunderii sale, respectiv existența defectului produsului furnizat. Nemulțumirea acesteia față de modul în care a fost stabilită situația de fapt în raport cu probele administrate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de recurentă nu echivalează cu o nemotivare. Concluzionând asupra criticilor relative la viciile de motivare, Înalta Curte reține că decizia recurată este amplu motivată prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză (înscrisuri, raportul de expertiză astfel cum a fost lămurit prin răspunsul la obiecțiuni și completat prin suplimentul de expertiză), iar nu doar prin prisma prezumțiilor judecătorești. Prin urmare, prezumțiile nu reprezintă unicele probe decisive care au determinat instanța de apel să pronunțe decizia contestată. De asemenea, considerentele sunt raportate la circumstanțele litigiului și relevă, fără sincope, silogismele care converg către soluția finală - angajarea răspunderii pârâtei pentru defectul produsului, cercetarea procesului privind toate aspectele deduse judecății. În plus, pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazul invocat de recurentă nu se verifică nicio astfel de omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții și a răspuns acestora, explicit sau implicit, așa cum s-a evidențiat deja. - Criticile subsumate motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează mai multe aspecte de nelegalitate, fiind nefondate după cum se va arăta în cele ce urmează. Prima chestiune se referă la aplicarea dispozițiilor art. 327 și art. 329 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că instanța de apel și-a format convingerea pe baza unor prezumții de natură tehnică, iar nu juridică, care nu îndeplinesc exigențele acestor dispoziții legale. În dezvoltarea acestei critici a arătat că au existat două rapoarte de expertiză tehnică judiciară și două suplimente de expertiză, prin care nu s-a determinat cu certitudine rolul celor șase condensatori, respectiv existența unui defect în funcționarea acestora sau a sistemului airbag-SRS, motiv pentru care este evident că nu se poate discuta despre utilizarea rezonabilă a prezumției judiciare, prezumția folosită fiind lipsită de greutate, astfel că se impune înlăturarea acesteia ca fiind nelegală. Înalta Curte reține că prezumția este deopotrivă un raționament judiciar, dar și probă, care permite stabilirea unei situații de fapt a cărei dovadă directă ar fi greu de realizat. În cazul prezumțiilor simple (judiciare), care au fost aplicate în cauză, deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare. Instanței îi este permis să tragă concluzii pornind de la datele probatorii existente, spre un fapt necunoscut, dar care este un fapt probator direct, care conduce la concluzia existenței sau inexistenței raportului juridic dedus judecății sau unui element al său. Se observă că din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 327 și art. 329 C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte nu antamează neregularități de ordin procedural care ar putea fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci reprezintă nemulțumiri cu privire la temeinicia soluției pronunțate de curtea de apel. Cu toate că au fost indicate dispozițiile art. 329 C. proc. civ., nu au fost deduse analizei instanței de recurs critici privind admisibilitatea prezumției judiciare utilizate de instanță. Este real că acest text de lege stabilește două condiții în ceea ce privește admisibilitatea acestei probe (prezumția să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins" și să fie admisibilă proba prin declarațiile martorilor), precum și că recurenta-pârâtă reproșează prin motivele de recurs tocmai lipsa de greutate a prezumției utilizate. Cu toate acestea, prima condiție stipulată de textul de lege are în vedere temeinicia raționamentului logico-judiciar. În cazul prezumției judiciare nu există o probabilitate implicită, ci se pune problema evaluării probabilității: judecătorul trebuie să aprecieze probabilitatea ca un anumit fapt să fie adevărat, bazându-se pe "luminile și înțelepciunea" sa. Cercetarea și aprecierea acestei chestiuni de temeinicie revine exclusiv instanțelor de fond, fiind sustrasă cenzurii instanței de recurs, care efectuează un control al conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de recurs învestită cu prezentul control de legalitate poate însă aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. În concret, pe temeiul constatărilor de fapt din cuprinsul raportului de expertiză, instanța a stabilit cele două premise care stau la baza prezumției judecătorești, îngăduite magistratului de prevederile art. 329 C. proc. civ.: existența celor șase condensatori în componența sistemului airbag SRS și definiția condensatorului (dispozitiv ce stochează energia electrică și o eliberează atunci când este necesar). Acestea sunt faptele vecine și conexe cunoscute de instanță, în baza cărora a fost dedus faptul necunoscut și dificil de probat, respectiv rolul concret al condensatorilor în funcționarea sistemului airbag SRS. Din acest unghi de analiză, circumstanțele factuale reținute de instanța de apel au semnificația unor elemente certe care permit prezumția existenței cel puțin unui condensator care avea rolul de a asigura energie de rezervă pentru declanșarea airbag-urilor în ipoteza deteriorării conductorilor de alimentare electrică la senzorii airbag, însă acesta nu a funcționat la momentul accidentului. Simpla existență a celor șase condensatori nu este suficientă, în aprecierea recurentei-pârâte, pentru a da naștere unor prezumții judiciare, astfel că instanța de apel trebuia să dea eficiență principiului in dubio pro reo. Această critică nu poate fi validată în cauză, întrucât dispozițiile C. proc. civ. nu reglementează regula in dubio pro reo, care constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din C. proc. pen., este aplicat în materia probațiunii în procesul penal. Standardul relevant în procesul civil este formarea convingerii instanței în sensul că faptul alegat există sau nu există, iar convingerea se referă la o probabilitate foarte mare, vecină cu certitudinea, de natură nu a exclude orice dubiu, ci de a exclude dubiile rezonabile, serioase. Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., critica este, de asemenea, nefondată. Potrivit textului de lege, "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege." Reiese astfel că nu doar reclamantului îi revine obligația de a proba faptele generatoare ale raportului juridic, adică faptele pe care le expune în motivarea cererii de chemare în judecată și care sunt de natură a-i susține pretențiile, ci și pârâtului îi incumbă sarcina probei apărărilor formulate, prin care tinde să dovedească netemeinicia pretențiilor formulate. În mod nereal s-a susținut că instanța de apel ar fi deplasat sarcina probei de la reclamant la pârâtă. Contrar acestei susțineri, întrucât în cauză s-a dovedit tocmai existența celor șase condensatori în computerul/unitatea de comandă airbag-SRS din dotarea autoturismului condus de reclamant, în acord cu instanța de apel, se constată că pârâtei îi revenea obligația de a asigura aparatura necesară decodificării datelor stocate de computerul/unitatea de comandă a sistemului airbag-SRS. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că, nerespectând dispozițiile art. 292, art. 293 C. proc. civ. și principiul contradictorialității, instanța de apel a reținut refuzul său de a depune la dosar anumite înscrisuri și reaua sa credință. Criticile sunt nefondate. Considerentele prin care instanța de apel face trimitere la obligațiile ce îi reveneau pârâtei în temeiul prevederilor art. 292 și art. 293 C. proc. civ. au rolul de a justifica legalitatea prezumției judiciare utilizate, care are particularitatea de a permite tocmai stabilirea unei situații de fapt a cărei dovadă este greu de realizat, care în cauză a fost generată de conduita lipsită de bună-credință a pârâtei. Asupra acestui fapt psihologic, de vreme ce nu poate fi dovedit direct, instanța de apel a dedus din modul în care pârâta, în calitate de persoană asimilată producătorului autoturismului, a înțeles să își îndeplinească obligația legală, stipulată de art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 21/1992 care se completează cu dispoziția procedurală din art. 293 C. proc. civ., concluzionând că atitudinea acesteia a fost de a împiedica lămurirea rolului concret al condensatorilor în funcționarea computerului airbag. Cu ocazia dezbaterilor consemnate în încheierea din 12 octombrie 2020, instanța de apel a pus în discuție cererea formulată de reclamanți privind obligarea pârâtei să pună la dispoziție experților documentele solicitate, respectiv documentația tehnică a producătorului, întemeiată pe dispozițiile art. 290 și art. 293 C. proc. civ., respectând astfel principiul contradictorialității [art. 14 alin. (5) C. proc. civ..] Raportat la conținutul acestei încheieri, nu se verifică susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut că pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile în ceea ce privește depunerea înscrisurilor solicitate de către partea adversă, ci se constată că nu s-a dat curs solicitării apelanților-reclamanți, în sensul de obligare a pârâtei să mai înfățișeze instanței alte acte, întrucât avocatul pârâtei a susținut atât că nu mai există alte documente pe care să le pună la dispoziție, cât și că a fost îndeplinită obligația de a depune întreaga documentație, conform înscrisurilor depuse la fila x și următoarele din vol. II al dosarului. Chiar dacă pârâta a susținut că a depus întreaga documentație tehnică, astfel cum rezultă din dezbaterile de la termenul din 12 octombrie 2020, se impunea ca o asemenea alegație să fie verificată în cadrul operațiunii de evaluare a probelor administrate, realizată cu respectarea art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care instanța examinează probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. În urma interpretării probelor, instanța de apel a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a deține și depune la dosar documentația tehnică a componentelor autoturismului implicate în funcționarea sistemului airbag-SRS, deși a depus sute de pagini de înscrisuri lipsite de relevanță în cauză și a pretins că această documentație este completă. Modalitatea de apreciere a probelor face parte din raționamentul instanței de judecată, contribuind la formarea convingerii judecătorului cu privire la existența sau inexistența faptelor pretinse, și nu este supusă dezbaterii părților, astfel cum pretinde în mod nejustificat recurenta-pârâtă, care a putut să prefigureze că procesul psihic de încredințare cu privire la realitatea tezelor probatorii afirmate se va raporta la conținutul probelor. În dezacord cu opinia recurentei-pârâte, din raționamentul instanței de apel, rezultat în urma deliberărilor și reflectat în considerentele deciziei recurate, nu reiese că a fost aplicată prezumția legală facultativă reglementată de art. 295 C. proc. civ. în cazul constatării refuzului părții de a prezenta înscrisul, prin urmare nu se pune problema încălcării principiului contradictorialității nici în această privință. Curtea de apel a utilizat mecanismul prezumției judiciare, prevăzut de art. 329 C. proc. civ., pentru a reține că, în mod rezonabil, cel puțin unul dintre condensatori avea rolul de a asigura energie de rezervă pentru declanșarea airbag-urilor în ipoteza deteriorării conductorilor de alimentare electrică la senzorii airbag. În considerentele precedente a fost deja analizat modul în care a fost aplicată prezumția judiciară, astfel că nu se impune reluarea acestora. Din această perspectivă, se observă că au fost respectate prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., hotărârea fiind motivată pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Recurenta-pârâtă a avut ocazia de a-și susține punctul de vedere inclusiv cu privire la această prezumție în cadrul dezbaterilor de la termenul din 12 octombrie 2020, când curtea de apel a pus în discuție împrejurarea că "experții au afirmat că este posibil ca un condensator sau mai mulți să fi avut rolul de a furniza energie de rezervă în cazul defectării bateriei de acumulator a autoturismului". Deci, nu se poate reține că, în cauză, curtea de apel ar fi nerespectat cele două reguli procedurale (dreptul la apărare și principiul contradictorialității), în mod corect modalitatea de apreciere a probelor fiind arătată direct în considerentele deciziei atacate. De altfel, pretenția recurentei-pârâte sub acest aspect, ar fi constituit o antepronunțare a instanței asupra soluției ce urma a fi dată, ceea ce raportat la principiul imparțialității, este interzisă de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, față de cele arătate nu poate fi validată nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1), (2) și (7) C. proc. civ. - Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. În esență, pârâta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 6 din Legea nr. 240/2004 și ale art. 1.349, 1.350 și art. 1.357 din C. civ., în mod nelegal instanța de apel reținând că este îndeplinită condiția privind existența faptei ilicite. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra existenței unui defect la sistemul airbag al autoturismului x, recurenta-pârâtă a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța la o altă concluzie, respectiv aceea că este incident cazul fortuit, fără a putea fi reținută culpa sa, întrucât condițiile tehnice confirmă imposibilitatea declanșării sistemului airbag față de circumstanțele producerii accidentului. A arătat că experții au constatat, în mod unanim, inexistența unui impact frontal, moderat sau puternic, care să transmită senzorului o forță de intensitatea necesară pentru activarea sistemului de airbag. Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, care depășesc cadrul restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probelor administrate, au fost aplicate corect dispozițiile art. 1.349, art. 1.357 și art. 6 din Legea nr. 240/2004 pentru a antrena răspunderea pârâtei. Astfel, pe baza concluziei că a existat un defect al sistemului airbag-SRS la momentul accidentului în care a fost implicat autoturismul marca x, care a împiedicat declanșarea sa, deși condițiile erau îndeplinite, s-a reținut că reclamantul B. a suferit un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă dreptului său la integritate fizică și psihică. Având în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 240/2004, precum și rolul airbag-urilor de a atenua/împiedica impactul indus de accident între pasager și părțile dure ale autovehiculului, curtea de apel a constatat îndeplinită și condiția raportului de cauzalitate dintre defect și prejudiciul suferit de reclamant, evaluând daunele morale în mod echitabil și rezonabil la suma de 10.000 RON. Nemulțumirea recurentei-pârâte față de concluzia instanței de apel în sensul că din probele administrate s-a dedus existența unui defect de fabricație al autovehiculului x nu deduce examinării o critică de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece în acest sens a apreciat că instanța de apel a pornit de la premisa eronată conform căreia ar fi fost îndeplinite condițiile dinamice de declanșare a airbag-urilor, precum și că au fost aplicate în mod nelegal prezumțiile judiciare. Temeinicia concluziei la care instanța de apel a ajuns prin prisma probelor nu poate fi supusă verificărilor instanței de recurs, după cum s-a explicat deja. Așadar, aceste susțineri nu pot fi primite. Cât privește legalitatea prezumțiilor judiciare utilizate de curte, aceasta a făcut obiectul analizei prezentei instanțe în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la normele de procedură care reglementează această probă. În ceea privește incidența cazului fortuit, recurenta-pârâtă a argumentat sub aspectul netemeiniciei că nu ar fi fost îndeplinite condițiile dinamice de declanșare a airbag-urilor, contrar concluziei la care a ajuns curtea de apel în urma aprecierii asupra probelor administrate în cauză. Prin urmare, această susținere nu poate fi primită în recurs, întrucât nu antamează o chestiune de legalitate, din perspectiva aplicării art. 1.351 alin. (3) din C. civ. Recurenta-pârâtă a indicat și încălcarea dispozițiilor art. 1.350 din C. civ. care reglementează răspunderea contractuală, însă pretenția dedusă judecății a fost întemeiată pe răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de Legea nr. 240/2004, care este o răspundere delictuală, de natură obiectivă. Ca atare, cum prevederile art. 1.350 din C. civ. nu au fost aplicate de către instanța de apel, susținerea recurente-pârâte nu vizează considerentele deciziei recurate, ceea ce face inutilă examinarea sa. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării existenței faptei ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă. Față de soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă x Motors Trading S.R.L. la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-reclamant B., reprezentând cheltuieli de judecată dovedite prin chitanța de la dosarul de recurs.