ÎCCJ, decizie (scj.ro #222094)

Contract de comodat. Distrugerea totală a bunului în urma unui incendiu. Caz fortuit. Imposibilitatea executării obligației de a asigura folosința bunului, asumate de către comodant. Suportarea riscului contractului de comodatar

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă contractuală

contract de comodat

riscul contractului

C.civ., art. 1321, art. 1322, art. 1557, art. 1634, art. 2149

Conform art. 1321 C.civ., contractul încetează, printre altele, în cazul imposibilității fortuite de executare, efectul aplicării acestei reguli constând în aceea că, potrivit art. 1322 teza I din același act normativ, părțile sunt liberate de obligațiile asumate.

Potrivit art. 1557 alin. (1) C.civ., atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit, iar dispozițiile art. 1634 alin. (1) din același cod menționează că debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a altor evenimente asimilabile acestora.

În raport cu normele menționate, în condițiile în care distrugerea definitivă și totală a bunului, ce a făcut obiectul contractului de comodat, a survenit în urma unui incendiu, fiind, prin urmare, rezultatul unui eveniment fortuit, riscul contractului se asumă de comodatar, astfel încât comodantul, proprietar al bunului, este liberat de obligația de a asigura în continuare, pe durata stabilită în contract (act juridic care a încetat) folosința bunului și de a efectua reparațiile necesare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1212 din 25 aprilie 2024

1.

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – Secția civilă, la 23.03.2021, reclamantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență A. a solicitat obligarea pârâtei B. la respectarea obligației contractuale de a nu îl împiedica pe comodatar să folosească bunul și, pe cale de consecință să se dispună, în sarcina pârâtei, efectuarea reparațiilor autospecialei marca X, model (...), înmatriculată cu nr.(...), conform obligațiilor contractuale stabilite.

În drept, cererea a fost întemeiată  pe dispozițiile art. 36 și art. 194-197 C.proc.civ., art. 2146 și următ. C.civ., precum și pe dispozițiile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

Prin sentința nr. 313 din 25.10.2021, Tribunalul Teleorman – Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 1007 A din 23.06.2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la respectarea obligației contractuale de a nu împiedica pe comodatar în folosința bunului, respectiv de a efectua reparațiile necesare la autospeciala marca X, model (...), înregistrată cu nr. (...).

Împotriva deciziei nr. 1007 A/2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., pârâta susține, în esență, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv că nu sunt suficiente motive sustenabile pentru a obliga-o pe recurenta pârâtă la plata reparațiilor, nefiind îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile.

4.1. O primă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a motivat și nici nu a indicat ce prevederi contractuale au fost încălcate în legătură cu capătul de cerere referitor la respectarea obligației contractuale a recurentei de a nu-l împiedica pe comodatar în folosința bunului.

Astfel, recurenta a menționat că afirmația instanței în sensul că, „atât timp cât apelantul reclamant, comodatar, a folosit autospeciala potrivit destinației sale, răspunderea sa nu este angajată, iar riscul deteriorării cabinei este suportat de comodant”, este contrazisă de expertiza extrajudiciară, aspect reținut chiar de instanță, care a arătat că „incendierea s-a produs în condițiile unei intervenții îndelungate la incendiu, echipamentele electrice ale instalației solicitând aproape la limita maximă circuitul electric de alimentare”, drept pentru care apare întrebarea dacă comodatarul a folosit autospeciala ca un bun proprietar.

În alți termeni, chiar dacă autospeciala a fost folosită în scopul prevăzut în contractul de comodat, acest lucru nu înseamnă că evenimentul nu poate fi rezultatul unei exploatări neconforme sau a neglijenței comodatarului.

În acest sens, potrivit art. 2148 alin. 1 C.civ.,

„comodatarul este ținut să păstreze și să conserve bunul împrumutat cu prudența și diligența unui proprietar”.

Faptul că autospeciala marca X, model (...),

„

a fost folosită timp îndelungat la stingerea unui incendiu și a solicitat aproape de limita maximă circuitul electric de alimentare”, așa cum s-a menționat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, demonstrează că celor din echipa de intervenție le-a lipsit acest tip de diligență, folosind autospeciala, posibil peste limită.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere și aspectul că această autospecială a fost folosită și la alte intervenții, unde a fost supusă la același tip de eforturi, ceea ce denotă faptul că, la această intervenție, a fost depășită capacitatea de lucru a autospecialei, fiind peste limita stabilită de producător.

De aceea, prevederile art. 2149 alin. 1 C.civ., în conformitate cu care

„comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosința în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat”

, sunt inaplicabile, echipa de intervenție depășind limitele autospecialei, exact cum se menționează în raportul de expertiză tehnică, expertiză documentată și pe declarațiile echipei de pompieri.

Astfel, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, față de cele relatate mai sus, reiese, în mod fără echivoc, că autospeciala a fost folosită peste limita admisă, ceea ce denotă culpa echipei de intervenție, iar instanța a concluzionat că „riscul deteriorării bunului (incendierea cabinei autospecialei) este suportată de comodant - proprietar, comodatarul fiind absolvit de orice vină pentru simplul fapt că au fost făcute inspecțiile tehnice și reviziile periodice”.

Simpla inspecție tehnică și revizie periodică nu sunt suficiente pentru a absolvi de culpă pe comodatar și pentru a convinge instanța că aceste acte sunt de ajuns pentru a nu fi angajată răspunderea intimatului reclamant, iar riscul distrugerii bunului să fie suportat de către comodant.

Convingerea instanței că autospeciala a fost folosită conform destinație ei, fără vreo culpă din partea reclamantului, este eronată, întrucât, potrivit art. 22 C.proc.civ.,

„judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Față de această prevedere legală, raportul de expertiză extrajudiciară nu poate fi o probă sustenabilă, întrucât a fost întocmit de către un expert tehnic judiciar cu specialitatea autovehicule-

circulație rutieră, or, în speță, este vorba despre incendierea unei autoutilitare.

Astfel, expertul judiciar în autovehicule rutiere nu are competența de a se pronunța asupra obiectivelor expertizei, respectiv: a) stabilirea cauzei incendiului suferit la 01 septembrie 2020 și b) avariile suferite de autospecială cu această ocazie.

Un atare atribut nu poate să revină decât unui expert tehnic judiciar specializat în procese pirogene și incendii.

Mai mult, modul în care intimatul reclamant a gestionat situația, în sensul numirii unui expert extrajudiciar, fără a anunța proprietarul mașinii, face dovada relei-credințe a acestuia și chiar a premeditării modului de a aborda acest incident.

Precizează că recurenta pârâtă a fost informată despre incendiere abia în luna noiembrie, după două luni de la eveniment, respectiv la 24 noiembrie 2020, odată cu informarea, intimatul transmițând și raportul de expertiză extrajudiciară (adresa nr. 3136.678/24 noiembrie 2020 emisă de I.S.U. Ploiești) și comunicând că este daună totală (adresa nr. 4003124/24 februarie 2021 emisă de I.S.U. Ploiești).

În adresa indicată anterior, intimatul reclamant menționează că s-a demarat o cercetare administrativă pentru stabilirea prejudiciului și a împrejurărilor care au condus la producerea incendiului în discuție și, în cadrul acesteia, s-a procedat la cooptarea unui specialist. Cercetarea administrativă este însă pusă sub semnul întrebării, de vreme ce, din probele administrative depuse, nu fac parte și concluziile unei comisii.

Având în vedere că prezenta cauză este urmarea unui eveniment de incendiere, se ridică

problema dacă investigarea incendiului s-a efectuat conform ordinelor Ministerului de Interne, dacă s-a respectat metodologia ce cercetare și de stabilire a cauzelor probabile de incendiere (Ordinul Inspectorului general nr. 786/2010) și a modului în care au fost instrumentate avariile rezultate din incendierea bunului.

Potrivit normelor speciale, trebuia să se formeze o comisie, iar nu să se coopteze un expert autorizat, iar, potrivit principiului moralității, trebuia să fie informată recurenta pârâtă, în calitate de proprietar, despre intenția efectuării unei expertize.

Astfel, recurenta a fost privată de dreptul de a indica obiective la expertiză, fiind chiar în imposibilitate de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, ceea ce a lipsit-o de dreptul la apărare.

Mai mult, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București, ca urmare a evenimentului, este deschis un dosar penal, având ca obiect „distrugere din culpă”, iar cercetarea și stabilirea cauzelor de incendii sunt efectuate, conform legii, de organele de cercetare penală.

Conchide că, din moment ce incendierea s-a produs ca urmare a folosirii la maxim a autospecialei, astfel cum s-a menționat în raportul de expertiză, trebuie avută în vedere și o eroare umană, întrucât, deși contractul a fost încheiat între două persoane juridice, autospeciala a fost folosită de către angajații comodatarului, fiind utilizată 24/24 ore, având în vedere specificul acestei autoutilitare.

Astfel, intimatul reclamant, având în vedere specificul activității și vechimea autoutilitarei (peste 10 ani, cu o garanție de 48 de luni de la fabricare), putea și trebuia să prevadă riscul solicitării la maxim a circuitului electric de alimentare.

4.2. O altă critică formulată se referă la soluția de obligare a recurentei pârâte la efectuarea reparațiilor necesare la autospeciala marca X.

Concluzia instanței de apel, în sensul că „regula suportării riscului deteriorării (pieirii) bunului este aceea că acesta se suportă de către proprietar, respectiv de către comodant în cazul acestui contract”, nu este susținută de niciun act normativ și nici de obligațiile contractuale.

Obligația de pază și de conservare a bunului împrumutat, pe care comodatarul o are conform art. 2148 C.civ., presupune o diligență superioară celei manifestate față de propriile bunuri, pe care este obligat să le sacrifice, în caz de forță majoră, pentru salvarea bunului împrumutat, el neavând un drept de opțiune între bunul său și cel împrumutat, în caz contrar urmând a suporta riscul pieirii

fortuite a bunului.

În acest sens, regula menționată la art. 2149 alin. 1 C.civ. este o aplicare a principiului

res perit domino

. Potrivit acestei reguli generale, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului, utilizat numai conform scopului pentru care a fost împrumutat, este suportat de către comodant, în calitate de proprietar al bunului.

Excepția de la regulă este prevăzută de art. 2149 alin. 2 C.civ., care stabilește că riscul pieirii fortuite este suportat de către comodatar, dacă acesta folosește bunul cu altă destinație, încălcându-și obligația prevăzută de art. 2148 alin. 2 C.civ., sau dacă prelungește folosința după scadența restituirii, încălcându-și obligația prevăzută de art. 2155 alin. 1 C.civ.

Excepție face situația în care, deși comodatarul și-a încălcat una dintre obligațiile prevăzute de art. 2148 alin. 2 sau art. 2155 alin. 1 C.civ., bunul a pierit dintr-o cauză de forță majoră, iar comodatarul dovedește că bunul ar fi pierit sau s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forțe majore.

În acest caz, sarcina probei îi revine comodatarului, care trebuie să răstoarne prezumția de culpă stabilită în sarcina sa prin art. 2149 alin. 2 C.civ., pornind de la premisa încălcării uneia dintre obligațiile prevăzute de art. 2148 alin. 2 sau de art. 2155 alin. 1 C.civ.

Recurenta precizează și că obligațiile contractuale sunt clare și nu lasă loc de interpretare, așa cum a procedat instanța de apel.

Curtea a interpretat în favoarea apelantului reclamant clauza prevăzută de art. 3.2 lit. b) din contract, sens în care a reținut că aceasta „are în vedere reparațiile normale, uzuale ale autospecialelor, determinate de uzura de folosință (...), iar nu cheltuielile generate de deteriorarea parțială a autospecialei”.

În contractul de comodat, la clauza III - Obligațiile părților, art. 3.2 - obligațiile comodatarului - lit. b) se menționează că comodatarul se obligă „să folosească autospeciala ca un bun proprietar, să efectueze reparații și să nu transmită dreptul de folosință unei terțe persoane”.

Ca atare, obligația de a efectua „reparații” nu divizează aceste responsabilități în reparații normale, uzuale, așa cum a apreciat instanța, și nici nu incumbă comodantului obligația de a repara bunul în cazul unor avarii.

Susține că avarierea cabinei autoutilitarei s-a produs ca urmare a folosirii îndelungate și la maxim a sistemului electric și, nefiind un viciu ascuns, cum, în mod corect, a apreciat instanța, aceasta a apărut întâmplător (după 10 ani), fiind un efect al folosinței îndelungate, care, în mod evident, se încadrează la categoria reparațiilor ce revin comodatarului.

În concluzie, recurenta pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, înlăturarea apărărilor formulate și admiterea căii de atac.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva ultimului motiv de casare dintre cele enunțate, pentru următoarele considerente:

6.1.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs se referă, în realitate, la mai multe aspecte, unele dintre ele depășind limitele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.. Astfel, recurenta invocă anumite carențe în motivarea deciziei atacate, ceea ce, într-adevăr, se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., dar susține și încălcarea rolului activ al instanței, prevăzut de art. 22 C.proc.civ., precum și a dreptului la apărare, critici susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din același cod. Totodată, contestă și evaluarea situației de fapt realizată de instanța de apel, raportat la probele administrate, alegații care nu pot fi cenzurate în recurs, în raport cu configurația acestei căi extraordinare de atac, conform art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce privește absența motivării instanței din perspectiva obligațiilor contractuale încălcate de către recurentă - art. 488 alin. 1 pct. 6 teza I C.proc.civ., critica nu poate fi primită, în contextul în care Curtea a indicat, în mod expres, ce obligație trebuie respectată de către recurentă, și anume cea de a nu-l împiedica pe comodatarul reclamant în folosința bunului, adică tocmai cea care a generat încheierea actului juridic și este de esența contractului de comodat, fără să fie necesar să se refere la un anumit articol din contract, care să conțină clauza respectivă. De asemenea, instanța de apel, după ce a expus, în mod detaliat, situația de fapt rezultată din probele administrate, în continuarea raționamentului, a arătat, în esență, că, potrivit contractului încheiat între părți, nu se derogă de la regimul juridic al răspunderii în caz de pieire fortuită a bunului dat în folosință, că riscul pieirii fortuite se suportă de proprietar conform regulii „res perit domino” și că nu sunt întrunite condițiile răspunderii comodatarului, potrivit art. 2149 alin. 2 și art. 2150 C.civ., în condițiile în care acesta a folosit bunul potrivit destinației sale. Prin urmare, Curtea a prezentat argumentele pentru care, în urma admiterii căii de atac, a admis cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei la respectarea obligației contractuale de a nu-l împiedica pe comodatar în folosința autospecialei și de a efectua reparațiile necesare tocmai în scopul îndeplinirii acestei obligații, nefiind, deci, întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 6 teza I C.proc.civ..

Nici teza motivelor contradictorii (art. 488 alin. 1 pct. 6 teza a II-a C.proc.civ.) nu este incidentă speței. O asemenea teză presupune fie contradicția între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentația nu fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergența între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaște care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce privește soluția adoptată în dispozitiv. Recurenta susține contrazicerea considerentelor, determinat de împrejurarea că, pe de-o parte, instanța de apel a reținut, potrivit expertizei extrajudiciare, că incendierea s-a produs în condițiile unei intervenții îndelungate la incendiu, echipamentele electrice ale instalației solicitând la limita maximă circuitul electric de alimentare, în alți termeni, a reținut o folosință neconformă a bunului în discuție, iar, pe de altă parte, a constatat că riscul deteriorării autospecialei se suportă de către proprietar, întrucât au fost efectuate reviziile periodice; cu alte cuvinte, nu i se poate imputa reclamantului comodatar o folosință defectuoasă a bunului. Argumentele respective nu se circumscriu unei motivări contradictorii, de vreme ce instanța de apel, raportat la probele administrate, a considerat că incendierea autospecialei a fost efectul unui caz fortuit (aspect ce nu poate fi cenzurat în recurs, întrucât vizează evaluarea situației de fapt), iar comodatarul l-a folosit potrivit destinației sale, îndeplinindu-și obligațiile corelative de a efectua inspecțiile și reviziile periodice. Prin urmare, există continuitate în raționamentul instanței, conducând la soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, dispusă în dispozitiv.

Nici susținerile referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanței, reglementat de art. 22 C.proc.civ., și a dreptului la apărare al pârâtei, prevăzut de art. 13 din același cod, nu sunt întemeiate.

Astfel, procesul civil este un proces al intereselor private, părțile fiind chemate primele să formuleze susțineri și apărări, precum și să propună probele pe care le consideră necesare și utile în obținerea unei soluții favorabile. În contextul în care Curtea a considerat că înscrisurile de la dosar, inclusiv raportul de expertiză extrajudiciară, administrat în cauză tot cu valoarea unui înscris, sunt suficiente pentru soluționarea corectă și în lumina adevărului a disputei judiciare dintre părți, acestea din urmă erau cele chemate să combată o asemenea interpretare și să solicite administrarea unor probe în completare. Indiferent de atitudinea reclamantului anterioară promovării litigiului de față, care, în opinia recurentei, ar încălca principiul moralității și al bunei-credințe, determinat de modul în care i-a adus la cunoștință părții adverse despre producerea evenimentului, ocazie cu care i-a anexat la adresă și raportul de expertiză extrajudiciară, la care pârâta nu a participat, aceasta din urmă avea posibilitatea în fața instanței să formuleze apărări în legătură cu această lucrare și să propună probe noi, prin care să combată înscrisul respectiv și, eventual, celelalte mijloace de probă. Or, în ambele faze procesuale precedente, recurenta pârâtă nu s-a prezentat, iar apărările formulate în întâmpinările depuse s-au rezumat la invocarea unor chestiuni legate de interpretarea dispozițiilor legale în materie de comodat, singura referire la expertiza extrajudiciară fiind făcută în fața primei instanțe, în sensul că această lucrare nu poate fi avută în vedere în soluționarea cauzei, întrucât nu este administrată în cursul procesului pendinte. De asemenea, deși a solicitat proba cu înscrisuri, iar nu și alte probe, cum ar fi o nouă expertiză, administrată de instanță în mod nemijlocit, pârâta nu a depus niciun act în completare, prin care să încerce să conteste susținerile reclamantului. Ca atare, nu se poate reține încălcarea de către instanță a principiului rolului activ și a dreptului la apărare al pârâtei, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..

Toate celelalte critici subsumate acestui prim punct din cererea de recurs se referă la aspecte de presupusă netemeinicie a deciziei și, deci, nu pot fi examinate în recurs față de natura căii extraordinare de atac, care, astfel cum s-a menționat în precedent, nu prevede decât posibilitatea formulării unor motive de nelegalitate.

Astfel, Înalta Curte nu va avea în vedere, în soluționarea recursului, criticile referitoare la interpretarea greșită a raportului de expertiză extrajudiciară de către instanța de apel, cu consecința reținerii eronate a faptului că reclamantul a folosit autospeciala ca un bun proprietar; aspectele de fapt contestate de pârâtă, în sensul exploatării neconforme a utilitarei, folosirea la alte intervenții, unde bunul a funcționat, ceea ce ar denota exploatarea peste limită la evenimentul din speța de față și, în final, culpa echipei de intervenție; insuficiența efectuării reviziilor periodice de către reclamant în considerarea înlăturării răspunderii acestuia; posibilitatea și obligația intimatului de a prevedea riscul solicitării la maxim a circuitului electric de alimentare a autospecialei, în condițiile în care bunul avea o vechime de peste 10 ani și o garanție de 48 de luni de la fabricare. Toate aceste chestiuni reprezintă elemente de fapt, necenzurabile în recurs.

A mai susținut recurenta că cercetarea administrativă demarată de intimatul reclamant, la care a fost cooptat doar un specialist, iar nu o comisie care să verifice împrejurările producerii incendiului și să stabilească prejudiciul produs în urma evenimentului, are caracter îndoielnic în ceea ce privește respectarea ordinelor Ministerului de Interne și a metodologiei de cercetare și de stabilire a cauzelor probabile de incendiere (Ordinul Inspectorului general nr. 786/2010).

În afara faptului că o asemenea susținere nu a fost formulată în fazele procesuale anterioare, aceasta nici nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât afirmațiile sunt generice, nu indică ce ordine ale Ministerului de Interne au fost încălcate și în ce sens, care sunt normele din Ordinul nr. 786/2010 care au fost nerespectate, acest din urmă document, deși singurul indicat, nefiind depus la dosar și nerezultând cărei instituții îi aparține.

În egală măsură, susținerile vizând lipsa de competență a expertului judiciar specializat în autovehicule rutiere de a răspunde obiectivelor privind stabilirea cauzelor incendiului și avariile suferite de autospecială și, concomitent, necesitatea efectuării unei expertize de către un expert tehnic judiciar specializat în procese pirogene și incendii nu au fost formulate în fazele procesuale anterioare. În plus, recurenta nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat o cerere scrisă prin care să evoce aceste aspecte și să propună o nouă expertiză, efectuată de un expert atestat în stabilirea cauzelor producerii incendiilor, astfel cum s-a arătat și în precedent.

Referitor la dosarul aflat pe rolul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București nr. x/P/2020, de asemenea, recurenta nu invocă susțineri concrete în legătură cu modalitatea în care cauza penală ar influența decizia recurată în litigiul pendinte. Mai mult, în dosarul penal indicat, soluția Parchetului a fost de clasare a cauzei sub aspectul existenței infracțiunii de „distrugere din culpă”, prevăzută de art. 255 alin. 1 C.pen., în temeiul art. 16 alin. 1 lit. d C.proc.pen. Printre altele, în actul procurorului de caz, s-a reținut că fapta pentru care s-a constituit dosarul respectiv a avut drept cauză de neimputabilitate cazul fortuit, din actele de urmărire penală nerezultând că ar fi existat vreo culpă de natură umană, care să fi contribuit la comiterea infracțiunii de distrugere din culpă. Ca atare, dosarul de urmărire penală și soluția de clasare dispusă nu sunt în măsură să confirme, ci, dimpotrivă, să infirme criticile recurentei, prin care, în mod implicit, aceasta evocă greșeala de natură umană a echipei de intervenție la incendiu și care ar avea drept consecință înlăturarea asumării riscului pieirii fortuite a bunului de către comodantul proprietar.

4.2.

În ceea ce privește criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., acestea sunt însă fondate și vor conduce la admiterea căii de atac.

Astfel, deși concluzia instanței de apel, în sensul că riscul pieirii fortuite a bunului folosit potrivit destinației sale aparține comodantului, în urma interpretării, per a contrario, a dispozițiilor art. 2149 alin. 1 C.civ. și care reprezintă o formă specială de aplicare a regulii generale „res perit domino” („bunul piere în dauna proprietarului”) prevăzute în art. 558 C.civ., este corectă și, totodată, a fost înlăturată, în mod corespunzător, incidența, în speță, a situațiilor de excepție în care riscul pieirii bunului este în sarcina comodatarului, reglementate de art. 2149 alin. 2 și art. 2150 C.civ., soluția Curții este eronată, comodantul proprietar neputând fi obligat la asigurarea folosinței bunului în continuare către comodatar și nici la efectuarea reparațiilor necesare în acest scop.

Aplicarea principiului „res perit domino” presupune că proprietarul bunului suportă riscul pieirii fortuite, în sensul că nu poate atrage răspunderea părții care îl are sau l-a avut în posesie și să-l oblige pe acesta la plata contravalorii bunului.

Dar acest principiu reprezintă o instituție juridică diferită de cea a suportării riscului

contractului, aceasta din urmă interesând în soluționarea cauzei. Ca regulă, asigurarea folosinței autospecialei și efectuarea reparațiilor în acest sens reprezintă obligații asumate de una sau alta dintre părți în baza contractului de comodat încheiat. Riscul contractului se referă la responsabilitatea pentru pagubele ce pot apărea în urma imposibilității fortuite de a executa obligațiile contractuale. Or, conform art. 1321 C.civ., contractul încetează, printre altele, în cazul imposibilității fortuite de executare, ceea ce este și situația din prezentul litigiu, incendiul fiind rezultatul unui caz fortuit, iar autospeciala având daună totală. Dispozițiile art. 1274 C.civ., care ar putea prezenta relevanță în ceea ce privește suportarea riscului contractului între cele două părți contractante, nu sunt incidente, deoarece se referă la riscul în contractele translative de proprietate, ceea ce nu este cazul, contractul de comodat fiind un contract unilateral și, evident, netranslativ de proprietate.

Prin urmare, în speță, riscul contractului este suportat de comodatar, ca urmare a aplicării regulii prevăzute în art. 1321 C.civ., efectul constând în aceea că, potrivit art. 1322 teza I din același act normativ, părțile sunt liberate de obligațiile asumate.

Totodată, dispozițiile legale sus-enunțate trebuie coroborate și cu cele ale art. 1557 alin. 1 C.civ., conform cărora, atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.

În același sens, dispozițiile art. 1634 alin. 1 C.civ. menționează că debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a altor evenimente asimilabile acestora.

În raport cu toate aceste dispoziții legale evocate, în litigiul pendinte, de vreme ce distrugerea definitivă și totală a autospecialei este rezultatul unui eveniment fortuit, riscul contractului se asumă de comodatar, astfel încât recurenta pârâtă, în calitate de comodant și proprietar al bunului, este liberată de obligația de a asigura în continuare, pe durata stabilită în contract (act juridic care a încetat) folosința bunului și de a efectua reparațiile necesare în acest scop, cum, în mod greșit, a considerat instanța de apel, criticile pârâtei sub acest aspect fiind întemeiate.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 și art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de

apel, fiind întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 8 din același cod.