ÎCCJ, decizie (scj.ro #172264)

Contract de locațiune. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil. Condiții și efecte. Incidența dispozițiilor art. 1435 din Codul civil din 1864

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contract de locațiune

răspunderea locatarului

caz fortuit

hotărâre penală

autoritate de lucru judecat

C. civ. din 1864, art. 1086, art. 1351, art. 1435

C. proc. pen., art. 28 alin. (1)

C. pen., art. 31

Legea nr. 213/1998, art. 12 alin. (3)

Conform prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Decizia penală prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanței de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, prin care organele de cercetare penală au reținut că fapta de distrugere a bunului imobil închiriat ar fi rezultatul unui scurtcircuit sau a acțiunii umane ce nu poate fi identificată, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile învestite cu soluționarea acțiunii în răspundere formulată împotriva locatarului.

Potrivit dispozițiilor art. 1435 C. civ., locatarul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defect de construcție, sau că focul a venit de la o casă vecină.

Posibilele două cauze ale incendiului ce a provocat distrugerea imobilului închiriat, respectiv fie un posibil scurtcircuit, fie o acțiune umană neidentificată, nu se încadrează în sfera noțiunii de caz fortuit din punct de vedere al materiei civile, întrucât acestea puteau fi prevăzute de un locatar diligent, și, în egală măsură, puteau fi împiedicate de un astfel de locatar.

Din această perspectivă, chiar dacă, în plan teoretic, definiția cazului fortuit este similară în materie civilă și penală (art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ.), în concret situațiile invocate cu acest titlu nu pot fi analizate decât nuanțat, în corelare cu gradul de vinovăție necesar pentru antrenarea fiecărei forme de răspundere.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2292 din 12 noiembrie 2020

Prin sentința civilă nr. 3849/21.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017 de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și a fost obligată pârâta B. SRL la plata sumei de 2.895.201,37 lei, reprezentând valoarea de inventar a imobilului situat în Complexul Cultural Sportiv X, din str. Y, sector 2 București, imobil ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 768/26.11.2008, precum și a sumei de 225.000 lei, necesare procesului de demolare a imobilului.

Împotriva sentinței civile, a încheierilor premergătoare prin care au fost respinse excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant, a lipsei calității procesual active și a prematurității cererii de chemare în judecată, pârâta SC B. SRL a formulat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă sau în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată ca prematur formulată, ori schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1287 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În privința lipsei calității procesual active, Curtea de apel a constatat că dispozițiile legale ce reglementează natura juridică a dreptului de administrare, invocate de apelantă drept temei al excepției invocate, nu sunt incidente cauzei de față. Intimata A. este parte în contractul de închiriere încheiat între părți (astfel după cum s-a arătat, prin novarea în favoarea apelantei B. a contractului încheiat inițial de intimată și SC C. S.A.), contract în cadrul căruia această intimată deține calitatea de locator. Întemeiat pe dispozițiile contractului de închiriere indicat, locatorul-intimat a pretins în cadrul prezentei proceduri judiciare obligarea cocontractantului la plata unor despăgubiri bănești cu titlu de reparație a daunelor ce i-au fost produse. Astfel, acțiunea civilă promovată de complexul-intimat a fost fundamentată pe răspunderea contractuală, după cum s-a arătat contractul în care are calitatea de parte.

Din această perspectivă a contractului ce leagă juridic cele două părți ale cauzei, intimata deținea calitate procesual activă în vederea promovării oricărei acțiuni contractuale în contradictoriu cu apelanta B. Contractul părților este în ființă (de altfel, niciuna dintre părți nu a afirmat contrariul), astfel încât problematica unei eventuale neregularități decurgând din dreptul de administrare deținut cu privire la imobilul închiriat de către complexul-intimat nu constituie obiect de analiză în cadrul prezentei cauze.

Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant al directorului A., semnatarul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că intimata A. a fost reprezentată prin directorul său și la momentul semnării contractului de închiriere obiect al raportului juridic contractual dintre părți. De asemenea, tot directorul complexului-intimat a fost cel care a semnat cu societatea-apelantă actele adiționale nr.1 și 2 la contractul de închiriere nr. 768/2008, depuse la filele 16 și 17 dosar fond.

În plus, în legătură cu excepția analizată, dispozițiile art.1 din H.G. nr. 801/19 mai 2004, privind organizarea și funcționarea caselor de cultură ale studenților și a Complexului Cultural Sportiv Studențesc ,,Tei”, casele de cultură ale studenților și Complexul Cultural Sportiv Studențesc ,,Tei” sunt instituții publice cu personalitate juridică în subordinea Autorității Naționale pentru Tineret și în coordonarea Agenției pentru Sprijinirea Studenților, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Potrivit art. 4 din același act normativ, conducerea caselor de cultură ale studenților și a Complexului Cultural Sportiv A. este asigurată de către consiliul de administrație și de către director, numit prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Tineret, pe bază de concurs, iar art. 6 stipulează că directorul asigură conducerea operativă a activității casei de cultură a studenților sau a Complexului Cultural Sportiv A. și duce la îndeplinire deciziile consiliului de administrație, cu respectarea prevederilor legale.

Pe fond, Curtea de apel a constatat că raportul juridic dintre părți având ca obiect contractul de închiriere nr. 768/2008 este încă în vigoare. Prin Notificarea cu nr. 589/05.11.2013, intimata A. a informat apelanta B. că raportul juridic contractual dintre acestea urmează a înceta începând cu data de 31.12.2013, motivat de faptul că această din urmă societate nu a respectat dispozițiile contractuale, în mod particular obligația de a efectua investițiile asumate.

Printr-o adresă de răspuns din data de 23.12.2013, apelanta B. transmitea intimatei A. obligația de a achita o chirie în cuantum de 2000 Euro cu TVA inclus până la data finalizării procedurii de licitație pentru închirierea spațiului ce forma obiectul notificării intimatei, urmând ca după data licitației, fie să predea imobilul, fie să achite lunar cu titlu de despăgubire suma de 10.000 Euro. Ulterior, la data de 20.02.2014 intimata A. îi comunică societății-apelante faptul că, în situația în care spațiile închiriate nu vor fi eliberate până la data de 14.03.2014, îi va percepe o imputație lunară în sumă de 2500 Euro, fără TVA, iar în situația în care spațiile îi vor fi atribuite la licitație publică îi va fi imputată apelantei suma de 10.000 Euro, fără TVA.

La această din urmă informare transmisă de intimata A., apelanta nu a comunicat care îi este poziția, astfel încât se poate constata că, în lipsa unei alte contraoferte sau a unui refuz explicit, contractul de închiriere nr. 768/2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale nr.1 și 2, a continuat prin simpla permisiune acordată de locator, coroborată cu rămânerea locatarului în spațiul închiriat și folosința acestuia nestânjenită și pe viitor.

Totodată, împrejurarea ajungerii clădirii în stare de colaps, cu necesitatea demarării unor lucrări de demolare a acesteia nu se contestă în cauză. Acestea au fost concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea construcții, ce nu au fost contestate în vreo modalitate pe calea apelului.

Pentru a identifica responsabilitatea în ceea ce privește acoperirea prejudiciului cauzat în modalitatea ajungerii imobilului obiect al contractului la stadiul de inutilitate funcțională, Curtea de apel a observat că, potrivit art. 8 lit. f) din Contractul nr. 768/2008, locatarul chiriaș va răspunde de distrugerea totală sau parțială a bunului închiriat care s-ar datora culpei sale.

Întrucât contractul de închiriere nr. 768/2008 nu conține stipulații concrete cu privire la noțiunea de culpă în ceea ce privește distrugerea totală sau parțială a imobilului construcție, necircumstanțiind în niciun fel conținutul noțiunii de culpă contractuală, astfel cum părțile au înțeles-o, Curtea de apel a recurs la cadrul general aplicabil materiei contractului de închiriere, respectiv dispozițiile art. 1410 și urm. C. civ. 1864.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1435 C. civ. 1864, locatarul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defect de construcție, sau că focul a venit de la o casă vecină.

Societatea-apelantă a susținut că nu îi poate fi atribuită nicio culpă contractuală sub acest aspect, invocând incidența unui caz fortuit, astfel cum ar fi fost deja reținut atât de organele de urmărire penală, cât și de instanța de judecată în plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, care au stabilit că nu există o persoană culpabilă de producerea incendiului ce a provocat, practic, distrugerea imobilului închiriat, acest incendiu datorându-se fie unui scurtcircuit, fie unei acțiuni umane rămase neidentificate.

A mai invocat apelanta dispozițiile art. 28 C. proc. pen., în acord cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite.

Cazul fortuit este definit ca acel eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. În anumite situații strict determinate incidența cazului fortuit este înlăturată pentru a face loc unei răspunderi obiective, respectiv acea formă a răspunderii ce nu are drept temei culpa contractuală sau delictuală.

În privința răspunderii, nu poate fi considerată echivalentă răspunderea din materie penală, ce reglementează mai sever formele și condițiile culpei ce determină atragerea răspunderii, cu răspunderea din materie civilă, în cadrul căreia orice formă de culpă, oricât de ușoară, este aptă a determina apariția responsabilității pentru prejudiciul astfel cauzat.

În privința răspunderii pentru distrugerea prin incendiu a imobilului-construcție situat în București, Sector 2, str. Y, obiect al contractului de închiriere nr. 768/2008, părțile au stabilit responsabilitatea locatarului pentru distrugerea totală sau parțială a imobilului închiriat, iar culpa ce condiționa această atragere a responsabilității este configurată juridic de art. 1435 C. civ., în conformitate cu care locatarul este răspunzător de incendiu dacă nu probează (deci sarcina probei îi aparține) că bunul nu a fost distrus în incendiu din cauze echivalente forței majore, cazului fortuit, defect de construcție sau extinderea focului de la o casă vecină.

Curtea de apel a considerat că posibilele două cauze ale incendiului ce a provocat colapsul imobilului susmenționat, respectiv fie un posibil scurtcircuit, fie o acțiune umană neidentificată, nu pot fi reținute ca încadrându-se în sfera noțiunii de caz fortuit din punct de vedere al materiei civile. Aceasta, pentru că aceste două cauze puteau fi prevăzute de un locatar diligent, și, în egală măsură, puteau fi împiedicate de un astfel de locatar. Verificarea instalațiilor electrice ale imobilului sau paza permanentă a acestuia pentru a preveni orice acțiune umană nedorită stăteau în puterea locatarului apelant.

Din perspectiva corelației răspunderii penale cu cea civilă, Curtea de apel a reținut că art. 28 C. proc. pen. nu este incident cauzei de față, întrucât doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În cauza dedusă judecății nu există o hotărâre definitivă penală care să statueze (cu autoritate de lucru judecat) asupra existenței unei fapte penale și asupra unei persoane care să fi săvârșit respectiva faptă penală. În speța de față, există o hotărâre penală ce respinge plângerea formulată împotriva Ordonanței parchetului de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, datorat lipsei de prevedere în legea penală a faptei reclamante. S-a reținut de către organele de anchetă penală că fapta de distrugere din culpă este rezultatul fie a unui scurtcircuit, fie a unei acțiuni umane ce nu poate fi identificată.

Astfel, lipsind în cauză elementul exonerator al cazului fortuit sau celelalte elemente exoneratoare enumerate de art. 1435 C. civ. (ce nu au fost, de altfel, nici măcar invocate de către societatea-apelantă), Curtea de apel a respins motivul de apel subsumat lipsei vinovăției sale și, deci, a responsabilității în ceea ce privește distrugerea prin incendiu a imobilului. În acest context, îndeplinirea celorlalte obligații contractuale sau intenția îndeplinirii lor în viitor sunt lipsite de relevanță juridică.

Curtea de apel a considerat nefondat și motivul de critică circumscris unei eventuale prematurități a acțiunii introductive motivat de derularea în continuare a raporturilor contractuale între părți, locatorul urmând a dobândi vocație de a acționa juridic doar la expirarea termenului contractual stabilit.

În această privință, Curtea a apreciat că nu poate fi sancționat locatorul prin opunerea unei eventuale excepții de prematuritate a acțiunii sale întrucât termenul contractual nu a expirat încă. De altfel, în condițiile art. 1423 C. civ., pierirea bunului în totalitate determină încetarea de drept a contractului, în timp ce pierirea/distrugerea acestuia doar în parte atrage, după împrejurări, fie o scădere a prețului (chiriei), fie o desființare a contractului. În aceste condiții, rămânerea locatorului în pasivitate până la expirarea termenului contractual nu poate fi acceptată.

Cu referire la valoarea de inventar a imobilului, valoare cu conținut contabil evidențiator, Curtea de apel a avut în vedere faptul că aceasta este definită la pct. 82 alin. (3) lit. b) din OMFP nr. 1.802/2014 ca

valoarea contabilă a activului, stabilită cu ocazia evaluării la inventariere, respectiv valoarea înscrisă în listele de inventariere.

Societatea apelantă nu a oferit nici un posibil indiciu cu privire la o altă valoare (mai mică) a imobilului-construcție, iar efectuarea unei lucrări de expertizare la fața locului ar fi fost lipsită de o însemnătate practică, în condițiile deteriorării considerabile (în pragul colapsului) a imobilului în cauză datorită incendiului menționat. Nu în ultimul rând, valoarea de inventar indicată de intimată a fost considerată rezonabilă, acceptabilă de către prima instanță, în condițiile mai sus expuse.

Întrucât expertul tehnic ce a efectuat lucrarea de expertiză a concluzionat în sensul imposibilității de consolidare a imobilului-construcție, cu consecința necesității demolării acestuia, Curtea de apel a reținut ca fiind justificată și acordarea către intimată cu titlu de prejudiciu a cheltuielilor necesare demolării, suma de 225.000 lei fiind una rezonabilă sub acest aspect, apelantă arătând, în combatere, doar că acordarea sumei menționate nu se justifică.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. SRL a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea unor norme de procedură, reiterând totodată argumentele invocate în fața instanțelor de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei unui interes actual/a prematurității acțiunii. Totodată, recurenta a susținut nesocotirea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. în condițiile în care a respins administrarea probei cu expertiza tehnică, dar a reținut necesitatea demolării imobilului din cuprinsul unei expertize efectuate exclusiv la solicitarea intimatei.

Pe fondul litigiului, recurenta a reiterat neaplicarea prevederilor art. 28 C. proc. pen. referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, instanțele de fond înlăturând nejustificat concluziile instanței penale și a organelor de cercetare penală care au statuat asupra lipsei unei persoane culpabile în condițiile reținerii unui caz fortuit.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat că instanțele de fond au încălcat dispozițiile art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ., apreciind că nu există identitate între noțiunea de caz fortuit în materie penală și cea din materie civilă, deși ambele au în vedere împrejurări care nu pot fi prevăzute și nu pot fi imputate persoanei respective. Totodată, înlăturând incidența cazului fortuit, instanțele nu au analizat celelalte ipoteze prevăzute de art. 1435 C. civ. și nu au stăruit în verificarea apărării sale referitoare la viciile construcției, imputându-i degradarea instalației electrice realizate anterior închirierii imobilului, ce trebuia doar modernizat, nu reconstruit, construcția aflându-se încă în perioada de garanție la data producerii incendiului.

Recurenta-pârâtă a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la răspunderea contractuală, reținându-se în sarcina sa obligația de plată a unor despăgubiri civile, deși își îndeplinise toate obligațiile izvorâte din contractul de închiriere. În ceea ce privește lucrările de modernizare a clădirii, recurenta a susținut că, în contractul de închiriere, nu s-a prevăzut un termen obligatoriu, acestea putând fi realizate într-un termen rezonabil, până la expirarea duratei contractului. În considerarea acestora, a desfășurat procedura în vederea obținerii autorizației de construire, întârzierea acesteia nefiindu-i imputabilă, a început modernizarea întregului imobil și a edificat construcții noi, din a căror punere în valoare să poată susține investiția în curs, în tot acest timp achitând chiria stabilită prin contract. Recurenta a pretins că nu a manifestat o atitudine indiferentă și că nu se poate susține că ar fi lăsat clădirea să se degradeze în perioada 2009-2014 în condițiile unei investiții masive și în lipsa unei certitudini cu privire la soarta contractului urmare discuțiilor purtate în perioada noiembrie 2013 - martie 2014.

Recurenta a criticat modalitatea de determinare a prejudiciului ce i-a fost imputat contrar dispozițiilor art. 1086 C. civ., fără a se verifica legătura de cauzalitate cu neexecutarea unei obligații contractuale, expertiza tehnică solicitată în acest scop fiindu-i refuzată.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 1420 C. civ. întrucât, prin soluția pronunțată, nu i se recunoaște dreptul de folosință asupra imobilului, deși contractul de închiriere se află în vigoare și asigură plata chiriei, demolarea construcției, indiferent de starea ei, lipsind-o de acest drept.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21.02.2020, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, excepției lipsei calității de reprezentant și excepției lipsei unui interes actual/a prematurității acțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși formal se invocă o încălcare a unor norme de procedură, în realitate, argumentele recurentei tind la valorificarea unor norme de drept substanțial, care ar justifica admiterea acestor excepții. Cât timp nu se poate susține în mod direct aplicarea eronată a normelor de procedură care guvernează condițiile acțiunii civile, a căror omisiune se invocă, vom considera și aceste argumente ca vizând încălcarea unor norme de drept material, încadrându-le cu prioritate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deja invocat de recurentă.

Totodată, sub aspectul încălcării prevederilor art. 28 C. proc. pen. privitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta neoferind o încadrare expresă pentru fiecare aspect invocat în memoriul de recurs.

Revenind la analiza criticilor recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție observă corecta soluționare de către instanțele de fond a excepțiilor invocate de pârâtă față de raportul dedus judecății și actele dosarului de față, decizia atacată cuprinzând o judicioasă enunțare a argumentelor avute în vedere de instanță.

Astfel, s-a reținut în mod corect că acțiunea reclamantului este fundamentată pe răspunderea contractuală, iar calitatea sa procesuală activă este justificată din perspectiva calității sale de locator în contractul de închiriere nr. 768/26.11.2008. De altfel, dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă drepturi extinse titularului dreptului de administrare, iar, în cauza de față, nu s-a invocat depășirea condițiilor actului prin care imobilul a fost dat în administrarea reclamantului.

În ceea ce privește reprezentarea reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta a fost asigurată de directorul instituției, semnatar deopotrivă al contractului de închiriere dintre părți, iar calitatea și atribuțiile conferite de aceasta nu i-au fost contestate nici de Ministerul Tineretului și Sportului, în subordinea căruia se află, acesta intervenind în cauză în apărarea acestei părți.

Sub aspectul lipsei unui interes actual/prematurității în formularea acțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră a fi în mod judicios înlăturate argumentele pârâtei de către instanțele de fond. Chiar dacă s-a reținut că raportul juridic dintre părți guvernat de contractul de închiriere nr. 768/26.11.2008 este încă în vigoare, aspect necontestat de părți, se cuvine a se menționa că acesta a avut ca obiect atât terenul, cât și construcția, iar în legătură cu aceasta se invocă distrugerea în urma incendiului și necesitatea demolării, astfel că nu se poate susține posibilitatea modificării acestei situații în favoarea locatorului până la expirarea duratei contractului, acesta fiind în imposibilitatea asigurării în totalitate a folosinței bunului închiriat tocmai din cauza efectelor incendiului asupra clădirii. Argumentele doctrinare indicate de recurent în memoriul de recurs privesc situații juridice străine raportului juridic specific speței de față.

Pe fondul raportului juridic dedus judecății, principalele apărări ale pârâtei, reluate drept motive de recurs, privesc efectele în prezentul litigiu ale deciziei penale prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanței de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, organele de cercetare penală reținând că fapta de distrugere ar fi rezultatul unui scurtcircuit sau a acțiunii umane ce nu poate fi identificată.

În acest cadru, instanța de apel a reținut în mod corect că dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. invocate de pârâtă nu sunt incidente în cauză și nu conferă autoritate de lucru judecat deciziei penale în litigiul de față. Din lecturarea întregului aliniat rezultă că enunțul legal are în vedere doar o hotărâre penală definitivă care ar statua asupra vinovăției unei persoane pentru o faptă penală, premisă neregăsită în cauză. Teza a II-a din cuprinsul aceluiași aliniat statuează în mod expres că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența vinovăției ori a vinovăției autorului faptei ilicite, cu atât mai mult neputându-se vorbi de autoritatea de lucru judecat a ordonanței de clasare sau a hotărârii de soluționare a plângerii ce o confirmă.

În strânsă legătură cu acestea, instanța de apel a reținut în mod judicios distincția dintre răspunderea civilă și răspunderea penală, care au drept premisă fapte ilicite de o gravitate diferită, fiind, totodată, relevant că antrenarea răspunderea civile se realizează pentru orice formă de culpă, fără a presupune întrunirea unor cerințe specifice ca în cazul celei penale.

Din această perspectivă, chiar dacă, în plan teoretic, definiția cazului fortuit este similară în materie civilă și penală (art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ.), în concret situațiile invocate cu acest titlu nu pot fi analizate decât nuanțat, în corelare cu gradul de vinovăție necesar pentru antrenarea fiecărei forme de răspundere.

Mai mult, în cauză s-a constatat incidența unei reglementări speciale cuprinse în art. 1435 Cod civil 1864 (aplicabil în cauză în raport de data încheierii contractului dintre părți), care statuează asupra răspunderii locatarului pentru incendiu, textul impunând acestuia sarcina probei contrare a unui caz fortuit, forță majoră, defect de construcție sau faptul că focul a pornit de la o casă vecină. Dintre aceste situații exoneratoare, pârâta a invocat doar cazul fortuit, neputând imputa instanțelor de fond pe calea prezentului recurs neanalizarea distinctă a tuturor ipotezelor prevăzute de text, care ar fi presupus oricum și o conduită activă din partea sa în sensul probării acestor aspecte.

Pe baza probelor administrate în cauză referitor la producerea incendiului și evoluția executării contractului de locațiune și ținând cont de elementele specifice ale răspunderii locatarului în prezentul litigiu, instanța de apel a reținut în mod expres că pârâta nu a probat existența unui caz fortuit de natură a înlătura răspunderea pentru incendiu instituită în sarcina sa, cele statuate asupra situației de fapt relevante neputând fi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste condiții, argumentele recurentei-pârâte referitoare la executarea altor obligații izvorâte din contractul de locațiune și intenția exprimată în sensul executării în continuare a acestora nu puteau fi primite, depășind cadrul raportului dedus judecății, ce privea doar distrugerea în parte a imobilului închiriat. Totodată, cu privire la eventuale alte efecte ale distrugerii construcției asupra raporturilor juridice extinse dintre părți, instanțele nu erau ținute a se pronunța în absența unor solicitări exprese din partea părților.

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de locator, de care locatorul se face răspunzător potrivit dispozițiilor art. 1435 C. civ. 1864, instanțele de fond au avut în vedere doar contravaloarea clădirii distruse și cheltuielile de demolare, aflate în strânsă legătură cu fapta imputată, conform art. 1086 C. civ. 1864, iar, la determinarea în concret a acestora, au fost reținute aspecte desprinse din probele administrate în cauză, respingerea altor probe solicitate de pârâtă fiind motivată prin raportare la situația concretă dedusă judecății și la evoluția din cursul executării contractului. Fiind motivată de către instanțele de fond opțiunea pentru anumite categorii de probe, în prezenta cauză nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 16 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile ca nefondate.